vineri, 4 mai 2012

Dreptul la timp - Poiana Sulitei

Moto: Cândva, mi-am dorit un castel,
clădit pe-o aripă de porumbel.
Nichita Stănescu


Într-odimineaţă, când soarele încerca să străpungă norii care îl tot acoperiseră mai toată săptămâna, am pornit către Poiana Suliţei. Speram ca acolo să avem parte de o zi senină şi să ne bucurăm de pe întinsul poienii, de spectacolul cununilor de munţi care înconjurau locul. Ne-a lăsat trenul în gara aproape pustie a Lotrului. Am pornit pe poteca înfiripată în lungul terasamentului căii ferate şi curând am trecut peste noul pod de peste Olt. Peste întinsul apei, domnea ceaţa aproape obişnuită dimineţilor care trădau o zi frumoasă. La capătul podului am trecut peste şoseaua încă liniştită la ora aceea şi ne-am strecurat pe uliţa urcătoare a satului Proeni. Drumul, noroit de ploile căzute mai toată săptămâna, a început curând să urce vârtos. La început a fost străjuit de gardurile ce despărţeau livezile oamenilor, cu pomi îmbrăcaţi cu florile albe ale cireşilor ori prunilor, zvâcnite de sub domnia lungă a iernii, care parcă nu se mai lăsa dusă.
S-au sfârşit gardurile oamenilor şi ne-au întâmpinat fagii singurateci, scofâliciţi de bătrâneţea zilelor care-i ajunseseră prin locurile acestea şi înfăţişarea lor venea parcă din filmul copilăriei, „Inimă de piatră”, cine şi-o mai aduce aminte de el.
Mai departe ne aştepta plaiul prelung, de sub cele câteva stâncării, ajunse până aici din cele multe ale Doabrelor din care veneau. La sfârşitului urcuşului de până acum, ne aştepta drumul până la apa pârâului Beţelului. Ploile primăvăratece ne-au făcut să străbatem cea mai noroioasă porţiune de drum de până acum. Nu era chiar aşa cum o apucasem pe aici, în timpul unei ploi aproape torenţiale, când piciorul aproape că era smuls din bocanc, atât era de mare clisa acestul drum. Dar nici acum nu ne era ruşine de el.
Ne-am înfipt paşii în noroiul drumului, uneori am mai alunecat ca pe gheţuş, am mai scăpat în gând câte-o înjurătură, dar până la urmă am ajuns la firul apei. Am traversat-o, după ce în ea ne-am lăsat câte ceva din noroiul pe care-l purtam după noi. Dar şi de aici încolo, tot drumeaguri de exploatare aveam în faţă şi acestea oarecum noroite, dar parcă mai puţin. Am lăsat în dreapta un drumeag pe care de multe ori coborâsem din poiana către care ne îndreptam. Dacă l-am fi urmat, găseam pe el urmele unei exploatări forestiere barbare şi până la urmă poteca s-ar fi pierdut, într-un loc în care pământul rezultat din altul, aruncat de deasupra ei, o trecuseră doar în amintire. Am urmat drumul din stânga şi curând am ajuns la altă ramificaţie, acolo unde un drum lat şi vizibil străbătut de maşini puternice, se abătea tot la dreapta.

Ajungea acesta, deasupra potecii pierdute, amintite mai adineaori şi după un parcurs liniştit ajungea mai de-a dreptul în Poiana Suliţei. Numai că noi aveam acum un punct fix: casa lui Todorof, aflată în partea cea mai de jos a Poienii Suliţei.
Peste valea din urma noastră, ceaţa începea să se sfărâme şi din ea se risipeau fuioare, alungate de razele soarelui. Ne-am continuat drumul urcător de până acum. A urmat un coborâş ceva mai lung. Când am început să urcăm din nou, ne-am aflat într-o încurcătură de drumeaguri, fiecare ducând în alte locuri de exploatare forestieră. L-am ales pe cel mai de sus şi am ajuns la firul de apă al altui Beţel. Pe aici, fuioarele astea de apă zglobie, aparţin toate alintului de băieţel zburdalnic.
Am trecut firul apei şi am ajuns la poalele potecii, păzită cu poartă de intrare. Scurtă vreme am urcat cam abrupt, dar totul s-a terminat cu bine şi am intrat pe drumul din coasta pădurii străjuită de fagi înalţi. Din urmă ne-a ajuns un om, ce-şi mână la deal cele căteva vite, ce urmau să-şi petreacă pe aici zilele verii ce vor veni.
Am continuat să urcăm alene pe poteca de munte, până când din faţă ne-a apărut un grup de tineri. În fruntea trupei, bine echipată, ca oamenii de munte obişnuiţi cu drumeţii prin locuri mai puţin umblate, se afla un tânăr – parcă îmi pot permite să spun aşa -, svelt, cu înfăţişare deosebită, care părea că este conducătorul trupei. Cu el am înfiripat o conversaţie interesantă. Despre site-urile revistelor de turism, despre scrieri şi stilurile folosite de autori. Înainte de a ne mărturisi fiecare numele, am apucat să-i povestesc despre scurta mea colaborare cu unul din site-uri şi că n-am continuat de teamă că cele ce aş putea scrie să fie atât de diferit, încât să-mi atragă oarecari admonestări „şugubeţe”. Prin comparaţie am amintit stilul unuia „Raţă” şi atunci cel din faţa mea s-a recomamndat „păi eu sunt Raţa”. Sper să fi primit conversaţia cu hazul pecare mi-l amintesc acum. În fond suntem doi alergători pe munţii care sigur ne-au echilibrat viaţa şi care or să se mai întâlnească oriunde şi de acum încolo,cu aceeaşi plăcere.
Am pornit mai departe, am ajuns pe culmea din faţă, unde ne-am tot sfătuit dacă să mai coborâm sau ba, la peştera Dracului, aflată ce-i drept cam jos, aproape de firul pârâului peste care tocmai trecusem. Cu oarecare părere de rău am renunţat.
La casa lui Todorof, mai dărăpănată decât o ştiam, cu cireşi înfloriţi prin preajmă, am poposit cât să ne tragem sufletul şi să ne aducem amintirile mai aproape. Apoi am plecat mai departe, urmărind marcajul crucii roşii. Poteca şi semnul ei, tot urcând mereu şi uneori traversând locuri împrejmuite, ne-a adus la poteca ce străbătea mai sus Poiana Suliţei. Eram aproape de locul în care doream să poposim şi mai ales să ne luăm şi masa de prânz.

Acolo unde se îmbinau potecile, cea pe care eram şi cea care venea din locurile depărtate ale Robului, ne-am scos merindele şi ne-am aşezat la masă, nu departe de casa acoperită de legenadă a lui nea Niţă. Era prin preajma noastră un căţelandru. Era atât de sfrijit, încât de mila sufletului ăsta amărât, aproape că mi-am împărţit masa cu el. Între timp un nor cam întunecat, care de mult părera că se îndreaptă spre noi, şi-a scuturat oarecari stropi de ploaie şi ceva grăunţe de grindină.
De teama ploii mai ales, m-am desprins din popasul prânzului din plaiul Poienii Suliţei, lăsându-mi în urmă colegele de drumeţie. Aveam eu un plan, să ajung la casa lui nea Niţă, acolo de unde răzbătea până la noi aroma focului neaoş. La poarta casei am ajuns repede şi de jos, am auzit zvon de glas care mă invita să cobor. Asta am şi făcut şi am ajuns, ca şi în multe alte împrejurări, în curtea gospodăriei, încropite în vârf de munte.

I-am găsit trebăluind destoinc, pe cei care pe aici îşi duceau viaţa de când se ştiau. Unul îşi duceau traiul zilnic, mai mult într-ale oraşului, dar gândul lui se întorcea mereu în locurile înalte în care copilărise. Altul m-a omenit cu o cană de lapte proaspăt, după ce mai întâi îmi oferise una cu licoare de păr sălbatec, din care se storseseră picături aromate, cu aburi de tărie.
Între timp, „fetele”, ajunseseră şi ele pe drumeagul de deasupra gospodăriei şi mă tot strigau să vin, să ne continuăm călătoria. Până când glasul celor doi, le-a poruncit aproape, să coboare până în bătătura casei. Le-a omenit şi pe ele, numai că le-a oferit la început, ceaşca cu tărie aromată şi dânsele, mai cu codeală feciorelnică, au dat-o repede peste cap. A venit şi cana de lapte, oleacă mai târziu, când limbile se dezlegaseră binişor.
S-au mai plimbat peste poiană, oarecare nori zburdalnici şi din ei a coborât şi o pală de grindină, cât să ne facă să simţim că suntem în zile de primăvară sprinţară. Bobiţele de gheaţă s-au dus şi ne-a învăluit din nou căldura soarelui. Am mai zăbovit câtăva vreme, pe lângă cei ce ne omeniseră şi am pornit din nou la drum. Ne-a însoţit unul dintre ei şi de coborât, am făcut-o pe poteca „văcăriei”, acolo unde altădată era chiar o târlă de vaci, într-un ochi de poiană însorită. De acolo până la şoseaua natională şi halta Beţelului, am dus-o tot într-un coborâş şi m-am tot gândit că atunci când aşezarea din Poiană s-o sfârşi, poteca asta frumoasă, cu poveşti despre urşi prinşi în capcană, cu ţancurile crestei zimţate ale Beţelului umbrite acum, la trecerea soarelui şi povestea Zenoviei ce şi-a sfârşit zilele printre ele, avea să piară, odată cu anii ce aveau să coboare peste ea...
Am mers câtăva vreme în lungul potecii ăstea fermecate, cu poveşti la fiecare pas. Am privit către plaiul ce cobora către Gura Suliţei, către crenelurile altei creste frumoase, a Călineştilor, am străbătut culmea cu fagi înmuguriţi oleacă şi printre pinii răzleţiţi prin aceste locuri, până am ajuns într-o poiană cu iarba verde, de unde poteca ne-a îndrumat către gospodăria omului care ne-a însoţit. Am băut apă din fântâna din curte, am mai stat puţin de vorbă cu el şi ne-am despărţit promiţându-ne alte zile petrecute prin acele locuri.
Când am ieşit din gospodăria omului, doar ce-am trecut şoseaua şi am prins uliţa care ne-a scos aproape de tersamentul căii ferate. Lângă clădirea vechii halte, ce-şi mai păstra doar zidurile scorojite, am aşteptat vagonul trenului silenţios, care ne-a dus pe negândite, în oraşul pe care-l părăsisem în zori.


Text şi foto: Dinu Boghez
22.04.2012

2 comentarii:

Descopera lumea spunea...

Buna ziua numele meu este Bogdan sunt din jud.Iasi.Am observant ca aveti un blog interesant!!!
As dori daca doriti sa facem schimb de linkuri/bannere ?
Adresa mea web este :http://descopera-travel.blogspot.com/
Adresa mea personala de e-mail este: bogdan_burca @yahoo.com
Si daca se poate puteti sa imi dati un like la pagina Descopera lumea: http://www.facebook.com/descoperatravel
Astept raspunsul dumneavoastra printr-un comentariu pe blogul meu sau printr-un e-mail . Mai bun ar fi comentariul dar cum vreti !

nimeni spunea...

Bună ziua, domnule Boghez. Eu sînt Raţa din text. Chiar dacă stilul meu de scris e mai şugubăţ, nu fac astfel de descrieri cu şi despre oricine, ci doar cu cei care-mi permit şi care îmi împărtăşesc modul de a vedea lucrurile. Viaţa e prea scurtă ca s-o petrecem trişti, de unde şi încercările mele de a face lumea să zîmbească, chiar dacă subiectul zîmbetelor sînt eu însumi.

Aş dori să am mai mult timp la dispoziţie şi să putem sta cîndva, în viitorul apropiat, la poveşti, adunaţi în jurul unui foc vesel.