Moto: A existat o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Marin Sorescu
Am plecat către munţii Făgăraşului, ale căror poteci ne-au atras mereu, într-o dimineaţă, mai târziu ca în alte împrejurări. În gara Câinenilor aveam întâlnire cu maşina care avea să ne ducă spre locurile pe care ni le alesesem de data asta. Drumul noroios după ploile din ultimele zile, au făcut să nu ne îndreptăm către cel care pornea din satul Grebleştilor, aşa că ne-am îndreptat către cel de pe valea Satului. Frumos şi ăsta gândeam noi. Doar că prin aceste locuri începuseră spaniolii să construiască microhidrocentrale şi făgaşuri de maşini şi noroaie erau la tot pasul. Când părea că şirul acestora se terminase, au început locurile în care erau târâţi copacii tăiaţi dfin pădure. Fagii bătrâni de când se ştiau pe coasta muntelui, erau târâţi la drum şi încărcaţi în maşini. Bietele trunchiuri de copaci,care trăiseră atâta vreme laolaltă cu noi, acum le veniseră de hac nevolnicii. Fuseseră hăcuiţi de drujbe, omorâţi şi târâţi în vale precum îşi târau odinioară tătarii victimele de coada calului. Iată, aveam şi noi tătarii noştri şi mai ales avusesem peste veacuri exemplul pe care să-l urmăm. Mi-a mai rămas doar speranţa, că aceştia din urmă vor avea soarta celor dintâi. Spaniolii zăgăzuiau bruma de apă din vale şi schimbau cu siguranţă echilibrul vieţii, românii hăcuiau pădurile şi ce-or mai suferi cei ce vin după noi.....treaba lor.
Am depăşit cele câteva locuri de tăieri intense din vale, am trecut de casa Obădariţa încă în picioare şi ne-am aflat până la urmă la vechiul capăt al drumului forestier. De aici încolo trebuia să urmăm poteca de pe firul apei. Fusese cândva frumoasă, cu cascade, săritoare din stâncă ’n stâncă şi însfârşit suişul pe coastă până la stâna din Coţi. Acum pe aici, pe valea îngustă, circula taf-ul, noroiul era stăpânul locurilor, peste tot erau ramuri de copaci rupte, unele cu frunze pe ele şi locurile le-am depăşit cu greu. Poate mai mult datorită dezastrului pe care-l străbăteam.
Cu osteneală, vorbe strecurate printre dinţi şi oarecare udătură la picioare, am ajuns pe coasta muntelui, printre brazii pecare-i cunoşteam. Erau încă la locul lor şi parcă şi noi ne-am înviorat. Am ajuns la vechiul drum al stânei Coţilor şi curând şi la aceasta. Petrecusem aici nopţi lungi de toamnă, dar parcă niciodată nu aflasem locul atât de însorit. Câteva momente de odihnă petrecute aici şi iată-ne din nou la drum. pe firul pârâului mai întâi, pe acolo pe unde se înfiripa o potecuţă spre culmi şi mai apoi ieşind direct în plai, după ce străpunsesem perdeaua de brazi a pădurii. Mai departe calea pe plai ne-a scos la vechiul drum al oştirii, din ’914. Acolo unde am ieşit, era şi vechea potecă ce ducea la stâna din Sterminoasa. Doar că acum poteca cedase locul unui drum, cam repezit ce-i drept, dar care ne-a scos repede la stână. Nu mai era acum stâna din moşi strămoşi. Se modernizase oarecum, dar tot înfăţişare de stână avea. Izvorul stânei era adus aproape, prin conductă. Intrarea se făcea pe câteva trepte şi deasupra acestora era un acoperiş. Peste vechea şiţă a acoperişului era un acoperământ nou, unul modern şi roşu pe deasupra, să se vadă de pretutindeni. În stână vechile paturi de scândură erau acoperite cu saltele relaxa, poate cam întunecate şi pe ele, confortabile, ne-am odihnit până la ziuă. Dar până atunci, seara caldă, cu vreo jumătate de lună deasupra, ne-a îmbiat la stat în jurul unui foc de tabără, cu ceva cântece ale tovarăşelor noastre, care l-au însoţit până ne-a gonit somnul.
Dimineaţa cu cer albastru, ne-a îndemnat la drum. Unii, cu gânduri mari şi traiste cam subţiratece în spate, au luat-o vârtos pe pajiştea din spatele stânei. Aveau gândul să cucerească Budislavul şi aveau cale lungă până acolo. Noi, mai nevolnici, cu rucsaci cam mari, încărcaţi cu tărhatul trebuincios dormitului în stână, am luat-o mai domol, pe panta care de când pornisem era cam fără potecă şi cam mare, pe care uneori deabia de ne puteam ţine verticali cât de cât. De ţinut pe urma celor cam cu mâinile în buzunare, nici vorbă. S-a mai domolit drumul şi până la urmă panta a fost şi mai domoală şi atmosfera zilei de toamnă senină, nici prea răcoroasă, nici prea caldă, ne-a încântat. Ne-a luat urcuşul ăsta, mai bine de două ore şi când l-am sfârşit, eram pe vechiul şi noul drum al oştilor generalului Praporgescu, croit de mult şi răscroit acum, la vremuri noi. Ne-am tras sufletul după atâta osteneală şi cu mecanicul ce-şi pornea maşina infernală cu care scormonise până aici vechiul drumeag amintit, am mai schimbat câteva vorbe. Către bordeiul, aninat pe coasta muntelui, care de atâtea ori ne primise peste noapte, era acum croit drum nou şi în jurul lui era oarecare forfotă. Alcătuirea lui firavă, îşi căpăta acum înfăţişare nouă. Crăpăturile dintre bârne erau bine astupate. Pe lângă el era întruchipată o masă cu bănci şi totul părea gata să primească pe cei ce prin preajmă vor ridica cabana cea nouă, căruia parcă aş spera să-i zică Apa Cumpănită, aflată nu prea departe. Pe drumul spre izvoarele din şa, am plecat parcă mai vioi decât am făcut-o pe coastă. La izvoare am zăbovit cât să ne luăm apă pentru drumul pe creasta muntelui, pe care aveam să-l urmăm. O clipă m-am gândit ce-o mai rămâne din ramura nordică a izvorului, după ce-or ridica oamenii ăştia cabana de mai jos şi i-or lua apa, s-o ducă la cabană. M-am gândit şi la drumul croit pentru maşini şi la câte-or ajunge până aici, să spurce aerul pur al crestelor albastre.
Printre stâncile Vulcului, 8480 din drumul crestei, ne-am avântat cu entuziasmul pe care ţi-l dă ziua fără nori de care aveam parte. În spate ne stătea vârful masiv al Tătarului şi în faţă stâncăriile Moaşei, 8486, primul dintre cele multe de peste 2000m ale Făgăraşului. Din înaltul Surului, ajungeau până la noi oarecari pale de vânt zburdalnic. Sub stâncile Moaşei, aproape de crucea tânărului care-şi dorise să înfrunte viscolul muntelui, ne-am oprit la odihna cea mare. Vântoasa care începuse să coboare amarnic dinspre Suru, ne-a silit să ne adăpostim lângă rămăşiţele stâncăriilor ruiniforme, aflate la răspântia triunghiului albastru, care tot la cabana Surului ne-ar fi scos. Apoi ne-am continuat drumul crestei, cel pe care ni-l închipuiam că ne va duce spre Şaua Surului. Numai că după ce ajunsesem aproape de vârful Găvanului, ne-am hotărât să coborîm mai repede, pe pantele cam aspre, care ne scoteau mai repede la drumul cabanei. Am ajuns repede la locul dorit, cam prin preajma primului dintre izvoarele zglobii care brăzdau căldarea glaciară. Apa din rucsac ni se cam terminase şi din izvorul cristalin ne-am potolit setea oboselii de până atunci. În calea noastră, printre stâncile potecii, am mai întâlnit şi pe celalate două izvoare şi din fiecare, ne-am trecut peste faţă o mână de apă rece, venită din voinicia crestelor înalte. Pe vârful însorit, scăldat în luminile soarelui ce-şi arunca blajin razele peste amintirea celui sfârşit în văgăuna Găvanului, am zăbovit atâta cât să ne mai uităm odată spre cuşma Măriei Sale Suru. Era atâta lumină pe pajiştea vârfului pecare ajunsesem, încât părea că soarele rămăsese agăţat undeva pe baierele cerului şi nu se îndupleca de loc să-şi sfârşească drumul. Am continuat să străbatem serpentinele multe ale potecii însorite, până a nu intra în umbra deasă a brazilor, ce stăpânea stâncăriile aruncate haotic în cale, să ne mai facă nouă, niscaiva greutăţi la coborârea spre cabană.
Ne-a întâmpinat pe prispa ei, prietenul Fane, cabanierul, cu care ne-am mai povestit întâmplări ale timpului de când nu ne mai văzusem. Ne-am potolit foamea dintr-un bol mare de ciorbă aburindă şi înmiresmată şi mai târziu dintr-o porţie de tocăniţă de mânătărci, proaspăt culese din ograda pădurii din preajmă. Ne-am mai sporovăit cu cei adunaţi în cabană, unii venind din locurile înalte pe care le părăsisem şi noi, alţii deabia urcaţi către ele şi până la urmă ne-am tras la odihna paturilor din camera cu iz de căldură molatecă. Numai că în curând somnul binefăcător, avea să ne fie întrerupt de sforăielile întretăiate, cu iz de grohăeli care-ţi spărgeau timpanele, a doi dintre colocatarii nopţii, altfel prieteni de tură după cât se părea. Te sculau din morţi ciocanele care-ţi pătrundeau în creier şi să recunosc, de mult nu mai auzisem aşa ceva. N-am rezistat mult şi am urcat la paturile din mansarda cabanei, mai răcoroase, dar liniştite şi cu care mi-am scos la capăt odihna nopţii.
Peste noapte s-a stârnit vântoasă mare, venită din înalturi şi palele ei se propteau în cabană, de parcă vroiau s-o smulgă din loc. Până către ziuă parcă s-a mai domolit, dar norii coborâseră mai către pădure şi ne stârnea oarecare îngrijorare pentru ziua care urma.
Când am plecat de la cabană, vârful Surului era cam închiondorat. Acolo sus erau nori de ceaţă şi până pe prispa cabanei, ajungeau încă pale din vântul care peste noapte bătuse atât de năpraznic. Orătătăniile cabanei încă nu îndrăzneau să-şi scoată capul din frigul matinal şi urgia de peste noapte, chiar dacă la spartul întunericului, vajnicul apărător al înaripatelor, cocoşul cel ţanţoş, ne transmisese cucurigul zorilor. Din pragul casei primitoare, Fane-cabanierul, prietenul care ne întâmpinase de atâtea ori, ne-a mai fluturat odată semnul despărţirii. Plaiul s-a sfârşit repede printre brazii pădurii şi singurătatea ne-a mai însoţit odată pe poteca strecurată printre stâncării. Vântoasa din noapte aproape că se potolise în poiana cabanei, iar aici, la adăpostul brazilor nici că se mai simţea. Am depăşit repede stânci întâlnite în cale, uneori trunchiuri de brazi doborâţi, izvorul revenit la viaţă după amarnice timpuri petrecute în seceta anilor trecuţi şi curând ne-au întovărăşit trunchiuri semeţe de fagi. Paşii noştri au început să scormonească frunzişul foşnitor, doborât de zilele implacabile ale toamnei. La ramificaţia potecii către Valea Moaşei, am ajuns parcă mai repede decât ne-am fi aşteptat şi acolo ne-am luat primele momente de odihnă. Mai departe, muntele a căpătat lumina soarelui, coborât din înaltul crestelor, peste coroanele copacilor întomniţi. Din poteca foşnitoare, paşii noştri scormoneau jilăveala pământului, care-şi mai primea încă odată ofranda copacilor al căror frunziş, colorat de mâna nevăzută nouă, ne bucura ochii, acum, înaintea zilelor lungi de iarnă. Poteca continua liniştită înaintea noastră. Sub arcul copacilor deasupra noastră, uneori întrerupt de poieni însorite, ne continuam drumul coborâtor. Poate ne mai gândeam la locurile înalte pe care le părăsisem. Poate mai închipuiam altele, tot pe aceleaşi meleaguri, gândindu-ne că poate timpul bun o mai zăbovi pe crestele înalte şi peste noi, al altor ani care vor veni. Tot tropăind prin frunzişul pădurii, ne-a ieşit în faţă grupul unor fete cucuiete, mai tomnatece, ba chiar una bine de tot, bucuroase că pe potecile pădurii mai urcă şi dintre cei de vârsta lor. Ne-am gratulat cu obişnuitele urări, cu întrebări despre locurile de unde veneam, ori spre care ne îndreptam şi fiecare s-a mistuit în pădurea pe care o străbăteam. Au mai fost opriri, au mai fost ochiade aruncate către locurile înalte pe care le părăseam, cât se mai vedeau ele şi până la urmă am ajuns la drumul Sebeşului de Sus.
Cu amabilitatea unuia din locuitori, foarte repede am putut ajunge la gara din Podul Olt. Era cam devreme pentru trenul pe care-l aşteptam şi ne-am găsit loc de odihnă pe iarba verde, însorită de sclipiciul după amiezii, printre merii care-şi lepădaseră fructele tomnatice. Ne-au întâmpinat şi câinii, cam mulţi, ai turmei aflate la păscut prin livadă. Noroc cu ciobanii aflaţi prin preajmă care parcă ne-au împrietenit cu dulăii. Un tinerel, aproape copil, ne-a ţinut multă vreme de vorbă. Ne-a povestit de locurile din care se trăgea şi de întâmplările care l-au statornicit pe meleagurile de dincolo de Olt. Pasămite, copilandrului i-o fi plăcut tovărăşia noastră, de vreme ce la plecare ne-a adus o poală de mere, din cele care mai rămăseseră agăţate de crengile tomnatece, golite de frunziş. Aşa s-au scurs repede orele pe care le-am petrecut în livadă. Când am ajuns pe peronul gării, soarele se îndreptase către locurile odihnei de peste noapte şi nu după multă vreme, ne-am aflat în trenul care avea să ne ducă spre casă. În gara Câinenilor ne-am întâlnit cu grupul celor de care ne despărţiseră când plecasem de la stâna din Sterminoasa. Urcaseră pe Budislavu, acolo de unde auziseră împuşcăturile cine ştie cărui masacru de capre negre. Am avut fiecare câte ceva de povestit şi drumul până în gara pe care o părăsisem la începutul excursiei s-a scurs pe nesimţite.
Text: Dinu Boghez
11-13.10.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu