Anii mei cei tineri - Muchia Betelului

Moto: Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

                                         Nichita Stănescu

Am aflat prima oară de creasta stâncoasă a Beţelului, într-o zi când se îngâna toamna cu iarna. Când izvoarele căpătaseră pojghiţă sclipitoare şi alunii, printre frunzele arămite de curând, îşi atârnaseră de crengi, mâţişori mulţi şi prelungi, semn de iarnă grea. Atunci urcam către Poiana Suliţei, apropiată Beţelulului. Urcam la casa lui Nea Niţă, cioban de când se ştia pe meleagurile munţilor Lotrului, dar iarna ajuns acasă, în poiana în care îşi avea „ domiciliul ”. Avea sărmanul o durere cumplită de măsea, şi-i transmisese unuia din tovarăşii de munte de atunci, să vină să i-o scoată, că prea era cumplit chinul. Aşa am ajuns la casa acestuia, din poiana înaltă, acolo unde baba lui, după intervenţia stomatologică de „ altitudine ”, ne-a pus pe masa din bojdeucă, o mămăligă mare şi aurie. L-am întrebat atunci pe Nea Niţă, cum e să cobori pe muchia amintită. Ne-a povăţuit să n-o facem, mai ales atunci, în prag de iarnă. Ştia bine locurile şi erau destul de anevoioase. Pe atunci le străbăteau mult sibienii, cara an de an îşi încropeau tabără de corturi jos, în lunca minionă a Beţelului. De acolo într-o zi, ne-a povestit amfitrionul nostru, Zenovia, una dintre cei ce urcau an de an până la casa dânsului, îşi găsise sfârşitul prin locurile acelea. Fusese poate evenimentul care curmase dorul sibienilor de locurile acestea, căci de atunci bătrânul Nea Niţă, nu ne-a mai povestit despre cei ce urcau an de an să-i viziteze sălaşul din poiană.

De atunci am străbătut stâncăriile locurilor de câteva ori şi de fiecare dată evenimentul tragic nu l-am neglijat. Cam astea îmi erau gândurile şi acum, când într-o dimineaţă am plecat din nou către aceleaşi meleaguri, în minte cu închipuirea clonţanilor stâncoşi pe lângă care mai vroiam să mă mai strecor odată şi cu teama anilor care se adunaseră cam mulţi.

Ne-a dus trenul ca deobicei, până în halta Beţelului, într-o dimineaţă senină de mai şi care din orele încă matinale, se anunţa călduroasă. Am ajuns în şosea, am trecut podul din faţa bisericii şi am intrat pe uliţa din lungul pârâului Beţel. Nu mai fusesem cam de mult prin locurile acestea şi oarecari shimbări, parcă se înfiripaseră. Câteva autoturisme stăteau prin faţa caselor, care parcă nici acestea nu mai erau atât de pricăjite. Orătăniile mai scoteau câte un cotcodăcit, câte-un godac se mai făcea auzit din coteţele aflate lângă drum, care tot acelea erau. Oamenii erau parcă mai veseli, judecând după îmbrăcăminte sau poate doar seninul cerului şi lumina soarelui care pătrunsese pe vale, să fi fost de vină.

La poiana mai mult luncă, din susul caselor, locul pe care altădată poposeau corturile sibienilor, iarba pământului era proaspăt înverzită şi strălucea în lumina soarelui. Ca să intrăm pe muchia cara adăpostea „ stâncăriileBeţelului ”, aveam de ales dintre două căi. Una străbătea scurtele chei ale pârâului, deosebite, marcată cu punct roşu, mai aventuroasă, câtă vreme se agăţa de malurile stâncoase ale pârâului şi mai apoi, până a ajunge la poteca din culme, trebuia să înfrângă un versant abrupt. Cealaltă, după ce trecea apa pârâului, urca muchia din dreapta şi ajungea repede în creastă, firavă ce se strecura mai departe printre acele stâncoase ale culmii. Pe aceasta din urmă am urcat panta cam aspră, până am atins culmea. Pe aceasta din urmă, marcată cu triunghi roşu, am ales-o pentru ziua de astazi. Era pe aici tot vechea potecă ce se strecura printre fagi şi ceva mai încolo printre pinii care-şi alesesră loc de trai pe creasta bătută de vânturi. Poteca era una priporoasă, bine înfiptă pe trupul muntelui şi de pe ea, privelişti cu ţancuri stâncoase, ridicate deasupra pădurii, aveam la tot pasul. Apoi urcuşul parcă s-a mai domolit şi ne-am înscris pe brâna pământoasă, lată cât să pui două tălpi de bocanc una lângă alta, aninată pe repezoiul coastei de sub ea, acoperit cu trunchiuri de copaci luminate de razele soarelui puternic. De aici au început să apară stâncării, unele mai depărtate, ridicate mult peste pădurea, care deabia acum îşi pregătea frunzişul primăvăratec. Urcam cu atenţie pe brâna amintită şi curând am ajuns la placa ruginită de vremuri, care amintea de Zenovia, cea care îşi găsise sfârşitul prin locurile acestea. Era trecută de 60 de ani, când avusese loc accidentul şi pe atunci, poate mă gândisem că poate vârsta era cam înaintată şi poate chiar nu avea ce să caute prin locurile acelea. Dar acum, când celor doi tovarăşi de drum, anii era cu mult peste cei ai Zenoviei.... Am trecut pragul stâncos, care parcă frângea poteca de până acum şi la pavăza unui clonţan ţâşnit deasupra pădurii, am poposit. Parcă mersul îndelungat pe brâna amintită, îşi cerea momentul primei odihne. Aici ar fi trebuit să ne întâmpine miros de lămâiţă, dar poate încă nu-i venise vremea. Mai apoi am coborât hornul, pe care poteca noastră, marcată cu vechiul triunghi roşu, ne îndruma mai departe.

Odată coborârea hornului terminată, am pătruns în pădurea din lungul crestei presărată cu felurite stâncării, sprijinind cerul cu ţancurile sale şi asta era frumuseţea întregului traseu. Spusele amintite ale bătrânului cioban Niţă, erau adevărate şi asta o remarcasem încă de la prima străbatere a locurilor. Poteca strecurată prin pădurea presărată cu stânci, firavă cât era ea, trecea mereu pe lângă stânci înalte, ori pe lângă clonţani pe care trebuia să-i ocoleşti. Poteca care de la început ne purtase pe hornul amintit, urca mai întâi prin pădurea cu potecă firavă, ce-şi mai purta încă bătrânul marcaj al triunghiului roşu. Cobora puţin şi urca mult, aproape de fiecare dată ocolind ceva stâncării, unele ceva mai modeste şi asta aveam să purtăm în picioare tot drumul, până aveam să ajungem la locuri ceva mai liniştite. Prin locurile pe care le străbăteam, se abătuse cu câţiva ani în urmă, urgia focului. Fusese stins până la urmă, dar lăsase copaci doborâţi, alţii rămaşi în picioare, schelete martore ale năpastei îndurate. Câte unii scăpaseră doar cu câte-o pârlitură de flacără şi purtau pe trunchi urmă negricioasă, de funingine, care ne mai înnegrea mâna care se srijinea pe el.

Dintre locurile multe şi frumoase din întregul traseu, câteva mi-au rămas în minte mereu. Acum şi în celelalte împrejurări când străbătusem locurile. Mai întâi o doborâtură de pădure, în urma cine ştie cărui furtuni năpraznice, întrerupea brutal poteca. Decât să ne încâlcim picioarele printre copacii aruncaţi la pământ, mai bine am urcat până la peretele înalt, care sub el avea potecă de animale şi mai apoi am coborât la poteca noastră. Dar strecurându-ne pe sub perete, l-am aflat încins de soarele zilei acesteia, aproape dogorind. Şi dogoarea asta am simţit-o tot timpul, necum  că au fost locuri în care poteca umbla numai prin soare. Ceva mai departe am avut de străbătut un urcuş dur, pe o coastă de munte. Altădată eram apăraţi de pădurea care ne adăpostea de soare, dar acum era un loc în care focul făcuse prăpăd. Peste toţ copaci doborâţi, cât mai rămăsesră din ei. Printre ei lăstăriş, crescuţi printre ei, fiecare cu ţepii lui. Ocolişurile erau chinuitoare şi agăţatul mereu de câte un trunchi înnegrit, era obositoare. Către final am zărit şi ceva din vechea potecă, dar asta s-a petrecut tocmai când am ajuns deasupra crestei, pe care ne-am odihnit îndelung. Am avut aici prilejul să privim creasta îndepărtată a Făgăraşului, stăpânită în întregime de zăpada iernii care se lăsa cu greu dusă. Mai departe a urmat un urcuş scurt,o trecere printr-un fel de strungă stâncoasă, după care poteca a intrat în pădurea care ne-a mai răcorit un pic. Apoi altă porţiune cu copaci rari şi soare dogoritor. Poteca ne-a apropiat din nou de stâncăriile cu care parcă ne obişnuisem. Din zona spectaculoasă a stâncăriilor nu mai aveam chiar atât de mult de umblat. Două hornuri ne mai stăteau în cale, dar dintre ele, cel mai dur mi s-a părut ultimul. Era şi cel mai însorit. Pământul era ars de soare şi acum era şi grăunţos. Paşii deveniseră mai nesiguri şi oboseala zilei îşi spunea cuvântul. În faţa mea colega de vârstă şi tură, parcă alerga şi de multe ori se mai oprea să mai aştepte nevolnicul din urmă. Când am sfârşit urcuşul acesta ultim, am intrat în pădurea de fagi înalţi. La adăpostul lor, străbătând locuri cu iarbă proaspătă, şi cu ceva flori primăvăratece, parcă soarele nu mai dogorea atât. Curând am ajuns în creasta locurilor, aflată lângă drumul pe care aveam să-l străbatem la coborâre. În sus, drumul ne-ar fi condus în Poiana Suliţei. Colega mea ajunsese de câtăva vreme şi-şi scosese merindea din rucsac. Eu mi-am aruncat rucsacul din spate şi aproape m-am prăbuşit pe iarba răcoroasă. Aproape că nu-mi era foame şi ce-am mâncat, am făcut-o mai mult din obiceiul prânzului, pe care-l depăşisem de mult. Umblasem prin locurile acestea, de când începusem urcuşul din valea Beţelului, cam de 7-8 ore. Am zăbovit în locul acela cam o jumătate de oră. Când am plecat mai departe era ora 4 pm.

M-am sculat alene din moliciunea ierbii deabia răsărită şi am început coborârea pe drumul ars de soare, îndreptându-ne către sfârşitul excursiei. Am coborât drumul când mai repede, când mai încet, după cum îmi mai ajungeau forţele, pe care trebuia să le drămuesc până la Gara Lotrului. Mă gândeam că nu vom prinde chiar trenul pe care ni-l propusesem, dar unul dintre ele tot ne-o duce spre casă. Din vale urca din greu un tractor, cu zgomot de motor sforăind pe panta drumului. Până laurmă am trecut unul pe lângă altul şi ne-am dat bineţe din goana cailor mulţi ai săi, care urcau la deal. Coborârea pe drumul întins, fără difcultăţile întâmpinate pe creastă, a avut la început clocotul valurilor de căldură, care ne moleşiseră mai tot timpul. Apoi când soarele a coborât către locul lui de odihnă nocturnă, a mai lăsat loc răcorii pădurii şi câte unui vânticel care ne mai împrospăta forţele risipite printre stânci şi hornuri. Dintre cei doi, pe care părea să-i fi uitat Dumnezeu pe munţii pe care-i îndrăgiseră o viaţă întreagă, eu eram de departe cel mai obosit şi mereu ceream câte-o odihnă. Celălalt suflet care mă însoţea, cât mai şedeam eu pe câte un trunchi de copac întâlnit în cale, zăbovea la cules de urzicuţe tinere şi frunze de untişor, numai bune de o salată, acum, până nu-i dădeau florile. Către finalul drumului, din îngustimea văii Beţelului către care ne îndreptam, răzbăteau până la noi zgomot de secure. Coborând, gândeam la apa care ne-ar fi potolit setea, dacă după atâta soare nu cumva să fie prea caldă. Nu ne închipuiam că apa venea de sus tulburată de copacii, pe care după ce-i dobora, - acum la vremea hărăzită odihnei – îi căra prin apă, că altă cale nu avea. Dezamăgiţi şi însetaţi peste poate, am urcat panta domoală, care ne-a scos în islazul satului, în poiana acoperită de verdele primăvăratec şi undeva mai jos, cu talangă de oi trase undeva la la umbra copacilor. Locurile erau frumoase şi acum, după atâta pădure şi stânci, pe potecile înguste pe care le străbătusem, chiar ne minunam de Valea Oltului şi de zgomotul maşinilor şi oglinda liniştită a lacului, pe care îl zăgăzuise omul cu baraj ceva mai jos. Apărea şi calea ferată şi un tren tocmai trimetea la noi semnalul întrării în staţia către care ne îndreptam. Erau peste Olt două poduri. Unul, cel vechi, lăsat acolo să vadă omul peste ani ce fuseseră în stare înaintaşii noştri. Dar şi cel nou, era o mândreţe de construcţie. O dantelă de metal aruncată peste apă. Când am ajuns la prima casă din Proenii din cale, lângă ea era şi un izvor rece şi numai bun să ne potolească setea. Mai departe, printre casele Proenilor, am ajuns la şoseaua cu forfotă mare de maşini, care deabia de ne-au dat voie să trecem şi noi. Până la gară am avut de traversat podul cel mare. Cei 800m ce-i aveam de străbătut de la semnalul staţiei până la gară, au fost parcă şi cei mai lungi din ziua aceea. Până la urmă bine că am prins ultimul tren care ne aducea acasă încă pe lumină. În acceleratul cam gol la cesaul înserării, ne-am oferit momentul de odihnă pe care ni-l doream şi ajunşi acasă, amintirile unei zile cu locuri minunate, au început să se deapăne.

Text şi foto: Dinu Boghez

        25.04.2013