Moto: "Să ții o liturghie, stareț sfânt"
"Pentru cine?"
"Pentru – gândul meu"
Lucian Blaga
În întunericul nocturn al unei dimineți ce promitea să fie senină, la lumina felinarelor obosite, ne-am adunat câțiva împătimiți ai pădurilor și crestelor pe care le spijină acestea. Pe peronul gării, așteptând trenul cu gâfâieli multe, care avea să ne ducă până la meleagurile dorite, umbre de oameni forfoteau așteptându-l. În vagoanele aproape primitive, cu miros de zarzavat și tigară stătută, ne-am găsit locurile pe care cuminți, aveam să stăm până în gara Lotrului. Ne-au întâmpinat pe peron, câinii bine cunoscuți, aerul rece al dimineții și pe lac, stufărișul cu freamăt de zburătoare prin el. Am traversat podul cel nou, mai apoi șoseaua încă adormită și iată-ne pe ulița Proenilor, cu cele câteva case agățate de malurile pârâiașului timid. Am zăbovit o clipă la izvorul din captul drumului, ne-am luat ceva apă pentru drumul care ne aștepta și....am început să urcăm costișa bine cunoscută.
Pe aici fusese odată potecă râpoasă, cu glod mult la vreme ploioasă. Acum fusese croit drumeg cu pante mai dulci și până una alta ploile nu-și croiseră făgașe adânci.
Printre gardurile sătenilor, ceva mai sus pe lângă fagi scorburoși, am ajuns la islazul satului. Un drumeag care părea că duce spre străjerii stâncoși din preajmă, se ivea undeva spre stânga și dacă l-am fi urmat ajungeam prin locurile apropiatului Brezoi, cu alte locuri minunate, cele ale Doabrelor.
Am trecut strunga dealului și am început coborâșul spre apa Bețelului. Mai departe, pe drumul care urca în fața noastră, am luat calea Poienii Suliței. Din calea noastră s-a desprins un drum care altă dată ne scotea tot în Poiana amintită, dar poate pe căi mai scurte. Și acesta străbătea locuri frumoase, pe sub stâncării și prin pădure de fag cu pârâiaș zglobiu. Dar unul câte unul fagii falnici căzuseră sub secure și drumeagul căpătase făgașuri amarnice la vreme de ploaie, cu noroi de nu-ți scoteai picioarul cu una cu două din ele.
Așa că acum am urmat dumul care urca zdravăn la începutul său. S-a terminat urcușul și am ajuns repede în locul cu îmbinare de pâraie cu apă zglobie. Doar putin am urcat pe valea celui din dreapta și am aflat începutul potecii care avea să ne scoată în locurile pe care ni le doream. Urca zdravăn poteca și chiar la începutul ei se afla poarta împărăției, semn că locurile erau bine însemnate. Eram la vama poienii, cu locuri stăpânite din tată’n fiu de pâlcul de oameni înfrățiți cu muntele. Doar că aceștia, cu trecerea timpului, părăsiseră locurile cu atâtea vitregii pe care le înfruntasem amar de ani. Coborâseră în vale sau aiurea și cine știe câtă vreme tot oftaseră după vremurile trecute.
Printre gardurile sătenilor, ceva mai sus pe lângă fagi scorburoși, am ajuns la islazul satului. Un drumeag care părea că duce spre străjerii stâncoși din preajmă, se ivea undeva spre stânga și dacă l-am fi urmat ajungeam prin locurile apropiatului Brezoi, cu alte locuri minunate, cele ale Doabrelor.
Am trecut strunga dealului și am început coborâșul spre apa Bețelului. Mai departe, pe drumul care urca în fața noastră, am luat calea Poienii Suliței. Din calea noastră s-a desprins un drum care altă dată ne scotea tot în Poiana amintită, dar poate pe căi mai scurte. Și acesta străbătea locuri frumoase, pe sub stâncării și prin pădure de fag cu pârâiaș zglobiu. Dar unul câte unul fagii falnici căzuseră sub secure și drumeagul căpătase făgașuri amarnice la vreme de ploaie, cu noroi de nu-ți scoteai picioarul cu una cu două din ele.
Așa că acum am urmat dumul care urca zdravăn la începutul său. S-a terminat urcușul și am ajuns repede în locul cu îmbinare de pâraie cu apă zglobie. Doar putin am urcat pe valea celui din dreapta și am aflat începutul potecii care avea să ne scoată în locurile pe care ni le doream. Urca zdravăn poteca și chiar la începutul ei se afla poarta împărăției, semn că locurile erau bine însemnate. Eram la vama poienii, cu locuri stăpânite din tată’n fiu de pâlcul de oameni înfrățiți cu muntele. Doar că aceștia, cu trecerea timpului, părăsiseră locurile cu atâtea vitregii pe care le înfruntasem amar de ani. Coborâseră în vale sau aiurea și cine știe câtă vreme tot oftaseră după vremurile trecute.
Acum mergeam pe poteca priporoasă, cu fagi înalți, aruncând umbre lungi prin pădure, până aveau din nou să adăpostească cântători prin frunzișul verde al primăverii.
Am străbătut și locuri mai potolite, unde am apucat să ne mai tragem sufletul. Am străbătut pâlcuri de mesteceni și din nou am avut de înfruntat coasta dură a muntelui. Când am ajuns deasupra, soarele ne mângâia trupurile ostenite. Ne-ar fi dat inima ghes să ne aventurăm până aproape de firul pârâului pe care-l auzeam zbătându-se în adâncul văii, să poposim la gura peșterii Dracului, dar parcă prea era drumul greu, când trebuia să urcăm înapoi, amar de pantă. Așa că mi-am mulțumit tovarășele de drum cu povestea hoțului ce furase prostovolul pescarilor de pe Olt și-l ascunsese tocmai aici. Și sfârșitul poveștii nu era niciodată prea clar, dacă, atunci când prinseseră hoțul, totul se sfârșise cu o bătaie zdravănă sau chiar cu crimă.
Am străbătut și locuri mai potolite, unde am apucat să ne mai tragem sufletul. Am străbătut pâlcuri de mesteceni și din nou am avut de înfruntat coasta dură a muntelui. Când am ajuns deasupra, soarele ne mângâia trupurile ostenite. Ne-ar fi dat inima ghes să ne aventurăm până aproape de firul pârâului pe care-l auzeam zbătându-se în adâncul văii, să poposim la gura peșterii Dracului, dar parcă prea era drumul greu, când trebuia să urcăm înapoi, amar de pantă. Așa că mi-am mulțumit tovarășele de drum cu povestea hoțului ce furase prostovolul pescarilor de pe Olt și-l ascunsese tocmai aici. Și sfârșitul poveștii nu era niciodată prea clar, dacă, atunci când prinseseră hoțul, totul se sfârșise cu o bătaie zdravănă sau chiar cu crimă.
Am pornit mai departe și am ajuns repede la casa lui Todorof. Încă în picioare și înconjurată de livadă de pruni.
Era Todorof ăsta, mare vânător și consumator al fructelor din livadă, după ce le trecuse prin cazanul din vale. L-am cunoscut pe când își păștea vaca și casa îl mai adăpostea. El m-a condus la peștera amintită, după ce s-a convins că nu sunt dintre aceia care risipesc secretele muntelui chiar în van. Și când s-a hotărât să-mi arate drumul, mi-a verificat talpa bocancului, să vadă dacă n-am să alunec la vale pe zgrumțurii coborâșului.
Era Todorof ăsta, mare vânător și consumator al fructelor din livadă, după ce le trecuse prin cazanul din vale. L-am cunoscut pe când își păștea vaca și casa îl mai adăpostea. El m-a condus la peștera amintită, după ce s-a convins că nu sunt dintre aceia care risipesc secretele muntelui chiar în van. Și când s-a hotărât să-mi arate drumul, mi-a verificat talpa bocancului, să vadă dacă n-am să alunec la vale pe zgrumțurii coborâșului.
Am poposit în livada lui Todorof, am povestit câte ceva despre drumurile încâlcite ale Doabrelor, care tocmai de aici porneau și ne-am urmat drumul către casa lui nea Niță, ultima care mai pălpăia în locurile acestea. La un cot de drum, poteca se agăța pe un clin de pădure și urca repezit printre copacii din cale.
Câtăva vreme semnele crucii roșii ne-au stat într’ajutor. Apoi s-au pierdut, sau poate niciodată n-au fost prea clare. Am apucat pe poteca de lângă gardurile livezilor. Știam că până la urmă ne-ar fi scos la drumul croit de curând – cât o mai dura și curândul ăsta -, dar undeva pe coasta din față era aninată o casă, ce părea să aibă ceva noutăți. Era vădit pornită să adăpostească oameni statornici. Avea sub casă, pornită fântână cu ghizduri, să prindă apa din adâncul pământului. De langă casă pornea și poteca ce ne-a scos la casa lui Nea Niță.
În curtea acesteia am poposit. Un cîine care hămăia pașnic, un altul ceva mai violent, un ștreang de sfoară pe care poposiseră ceva rufe la uscat, câteva vietăți cotcodacitoare și însfârșit, urmașa celui pomenit, fata dânsului, trecută și ea de multișor de granița celor 60 de ani. Ne-a întâmpinat bucuroasă de oaspeți. Le-a omenit pe tovarășele mele cu ceva urzici, culese pentru godacii pe care-i auzeam grohăind prin apropiere. Am sporovăit câtăva vreme și am pornit la drumul întoarcerii.
Din apropierea drumului care ne-ar fi scos la valea Călineștilor, doar puțini metri mai încolo, am prins poteca ce cobora chiar în fața bisericii din sat. Era poteca frumoasă, mai totdeaauna cu coborâșuri repezite. Străbătea locuri cu amintirile celor din casa pe care o părăsisem. Undeva un petec de poiană ascundea în el amintirea unei văcării. Într’altul, locul unde un urs căzuse în capcană și nu-mi e clar dacă femeia care ne povestise, vroise să-l salveze sau chiar era înțeleasă cu cei ce l-au hăcuit mai apoi. Și poteca cu frunze foșnitoare în cale, curgea înaintea noastră. Cine știe dacă atunci când și "fata lu Nea Niță" n-o mai putea urca, locurile astea frumoase, cu nostalgia lor ascunsă printre fagi, s-or pierde pentru totdeauna.
Am străbătut pădure de fagi bătrâni, am trecut prin pâlcuri de mesteceni, printre locurile stăpânite de brazi, pe lângă cele cu priveliști către muchia prăpăstioasă a Bețelului și până la urmă am ajuns în poiana care prevestea apropierea de casele călineștenilor. Am străbătut serpentinele multe ale coborâșului, care ne-a scos la apa Bețelului și la drumeagul satului cu ceva urme de modernizare. Am ajuns curând la șoseaua cu mașini sforăitoare și miasme care ne-au amintit repede că părăsisem locurile minunate și acum ne rămăsese doar gândul să prindem trenul care avea să ne aducă din nou acasă.
Text și foto: Dinu Boghez
15.03.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu