joi, 10 septembrie 2015

Cetire din palma


              Moto: Viaţa mea a fost tot ce vrei
                          câte odată fiară
                          câte odată floare
                          câte odată clopot ce se ceartă în ceruri.
                                                   Lucian Blaga 
Într-o dimineață frumoasă,  cu cer senin și cu obișnuita caniculă cu care vrând-nevrând, trebuie să ne obișnuim, am plecat "pe drumul ars de soare" către înălțimile Făgărașului. Lucrurile s-au derulat repede. Șoseaua bine încinsă, trecerea prin Câineni, apoi prin Greblești și pe lângă vechea școală, un pic modernizată, am început urcușul pe drumul alpin; i se spunea acestuia drumul Praporgescu, de pe vremea primului război mondial, pe când cel menționat conducea oștile române, cantonate pe înălțimi, în bătălia pornită cu dușmanul din vremurile acelea.  Părea începutul de drum mai altfel de când îl făcusem prima oară și făgașele adânci, croite de ape nestăvilite de nimeni, dispăruseră în curbele cam strânse, pe care acum urca din greu mașina. Curând am ajuns pe plaiul cu fumusețe de priveliști înaintea ochilor. Încă de jos, aflasem rostul îngrămădelii de motocicliști, buluciți pe platforma unei stații de benzină  din șosea.  Aveau să se cațere pe  munți, răscolind drumeagurile și vechile poteci ciobănești, spre bucuria puținilor spectatori.
Am trecut de stâna din Ciungi, acum ceva mai bine însăilată, de urcușurile cu pantă mare și ceva umezeală, care ne-a obligat să o mai luăm și pe jos, să ușurăm cât de cât mașina și însfârșit am ajuns la plai . Am întâlnit, la dreapta, ascunsă în brădet, poteca devenită de curând chiar drum, care cobora la stâna  din Sterminoasa. Și atât de înclinat era drumul, că îți mențineai cu greu stabilittea la coborâre. Cât privește  urcarea, mai bine să spună cei ce o fac mai în fiecare zi cu turma de oi. A mai rămas puțin de mers până ce am ajuns lângă poteca ce ducea ia Izvorul Boului, cu apă cristalină și rece, de unde întotdeauna nu pregetam să ne potolim setea. 
Undeva mai jos, acolo unde iși făceau apariția brazii, era un perete de stâncă, ivit din plai și înălțat zdravăn deasupra lui. Ascundea la piciorul lui avenul din Coți, unul care trăda amănuntele subpământene ale zonei calcaroase în care ne aflam. Mai jos, printre brazii care puneau stăpânire pe munte, se ascundea stâna din Coți, așezată taman la furcitura celor două pâraie ale locului, cel al Coților și cel al Boului. Mai departe, drumul se înscrie pe fața muntelui Tătaru, în serpentine lungi și domoale. Când dăm cotul muntelui, începem un coborâș lin către căsuța Apei Cumpenite. De când nu mai fusesem pe aici, își schimbase înfățișarea. Sigur, nu puteai să faci dintr-un vechi bordei ciobănesc, un palat. Dar oricum, căsuța învelită în tablă Lindab, cât de cât cu golurile acoperite prin care altădată bătea vântul nestingherit, cu priciuri și înăuntru cu sobiță numai bună să încălzească atmosfera, arăta acum ca un refugiu, care putea fi folosit în condiții onorabile. Și pe deasupra, amănunt observat ceva mai târziu, la câțiva metri de căsuță, avea și robinet cu apă curentă.
Ne-am descărcat tărhatul instalat cu nădejde în refugiu și ne-am pregătit zilele ce le vom petrece aici. După-amiază, cu tot cerul înnourat și vântul care bătea cu strășnicie, am luat-o către semeția Tătarului. Pe vârf, sus, vântul nu se potolea de loc și ca să nu-l mai simțim atât de  puternic, ne-am lăsat la firul ierbii, până când mai apoi, ne-am hotărât  să coborâm. Masa de seară, lupta inegală cu bâțanii pișcăcioși, ne-au adus până la urmă, în pragul somnului odihnitor.  Încă din seară ne hotărâsem să mergem spre Budislavu, sau  măcar, cât om putea de mult. S-a cam zdruncinat planul  propus a începe cât mai matinal și judecând după somnul  de dimineață al tinerelor fecioare, am plecat doar când soarele depășise binișor creasta muntelui. Numai bine  că pe crestele depărtate apăruseră vălătucii de ceață. Am mers agale, până undeva aproape de vârful Cocoriciu și ne-am întors repede, cu gândul că norii văzuți, s-or apropia de noi și ne-or justifica cumva temerea. Așa  că la locul nostru de tabără de la Apa Cumpănită, ne-am întors repede, la un somn bun după atâta osteneală și la îndeletniciri cotidiene.         
În ziua următoare, prevăzător, mai ales că știam că  partenerele erau mare amatoare  de văzut  alergători pe două roți, am plecat în sus, pe munte. Când am terminat ultimul urcuș, un cort ridicat în mijlocul plaiului, cu un om înăuntru cu ochii cârpiți de somn, mi-a ținut de urât  scurtă vreme. Apoi m-am așternut la drum. Am tot dus-o așa, pe lângă Stâncăriile Vulcului, până am ajuns la crucea studentului săvârșit iarna la schi, în memoria căruia, ca mai întodeauna, am avut un gând pios. Apoi s-a întins plaiul Cocoriciului, în spatele căruia trona țuguiul caracteristic al Miclăușului. A venit urcușul Găvanului și Șaua Surului. Pe drum m-am întâlnit cu un tânăr – nici nu se putea altfel – și ne-am conversat oleacă, până curiozitatea l-a îndemnat să-mi afle vârsta. A greșt cam cu 20-30%  dar poate vroia să mă măgulească. Aveam de gând să merg mai departe, până la celălalt refugiu, din Căldarea Budislavului ridicat tot de aceeași inimoși oameni din obștea Câinenilor. Am amânat-o  pe altădată, când n-oi mai fi singur și poate și plecarea va fi mai matinală.
În schimb mi-am luat o odihnă mai lungă, privind semeția crestelor înalte și împrietenindu-mă cu caii stingheri din creastă. S-au apropiat, cu gânduri bune zic eu, dar în orice caz, eu cu ei m-am tot conversat, cât am stat în iarba Surului.  
 Până la urmă am luat calea întoarcerii și doar sub vârful Cocoriciului am mai stat la o palavră cu unul din ciobani, cel dispre vârf. Mi-a tot povestit pe unde au luat-o motocicliștii.  Oricum mi-a povestit de cele două stânci prin care coborau, pe acolo pe unde lor le era teamă să coboare pe picioare. În schimbc ciobanul din vale, avea câinii mai zgomotoși și până nu i-a potolit fluieratul ciobanului, am făcut o pauză prudentă. Doar la izvorul Apei Cumpenite am mai domolit pașii, pentru un pahar cu apă rece și odihna bine meritată  pe căldura care coborâse peste munte. La căsuță ne-am întors cu ceva poftă de mâncare și mai multă pentru somnul reconfortant.
Seara  au venit pritenii noștri din OBȘTE, cei care avuseseă inițiativa reconstrucției  refugiului. S-au descleștat  limbile cu licorile de diferite culori  aduse la masă, care s-au cam terminat, după ce peste munte se lăsase întunericul.
A venit altă dimineță, cam tristă. Era cea a plecării și cu regret în suflet pentru așa frumoase zile, ne-am luat rămas bun de la munte. Ne-am oprit acolo unde drumul intra în pădure  și ceva mai jos, la stâna din Ciungi, acolo de unde ne-am cumpărat o brânză de burduf bună de să-ți  lingi degetele. Mai aveau la stână doi cățelendri de deabia deschiseseră ochii. Să-i mănânci cât erau de frumoși și cuminți.
Pe plaiul  întins, cu iarba numai bună de cosit, ne-am mai oprit odată, cât să  admirăm locurile de care ne despărțeam. Poate n-o fi ultima oară când le văd, dar niciodată nu poți fi sigur. Așa, pe nesimțite  am ajuns din  nou la căldura infernală a asfaltului, pe care ne-am tot prelins până am ajuns din nou acasă.











Text și Foto: Dinu boghez

15-18.07.2015

Niciun comentariu: