sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Viata in satul de pe creasta

Moto:
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streașini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Lucian Blaga

Ajunsesem din nou într-un alt ajun de Crăciun. Unul cu soare mult și cer senin. Doar cu ceva ger, coborât pe meleagurile apropiate munților ce-și începeau urcușurile din preajma Olăneștilor. N-am intrat în stațiune și înaintea acesteia, am luat-o pe drumul oarecum ocolitor al acesteia. Străbătând ultimele extinderi ale stațiunii, coborând aproape de albia râului și mai apoi urcând pe malul înalt, până la urmă am ajuns în locul în care oarecum se închidea circuitul drumului ce venea din stațiune.
Era o vreme magnifică, cu cer senin, cu copacii pădurii înălțați așa, dintr-o dată, deasupra șoselei pe care venisem. Valea pârâului din lungul drumului pe care urcam, avea pe el filigranul gheții care stăpânea pârâul și pe sub ea, mai gâlgâia pe alocuri, firicel de apă.


Într-un loc cu izvor și băncuțe alături, am zăbovit cât să ne tragem pe mâini mănușile și să ne strângem mai bine hainele de pe noi. Ne dovedise gerul de pe vale și fâșia de cer senin, cât o lăsau coamele înalte atât de apropiate. Într-un cot al drumului, un ac de păr care ne muta pe celălalt versant, ne-a întâmpinat strânsoarea laolaltă a văilor. Una din ele mai ales, își deschidea parcă porțile întunecate, să pătrundă soarele aflat încă pe versantul acoperit de lumina zilei și de trunchiurile fagilor înalți. Era un contrast de întuneric și lumină, pe care parcă acum îl vedeam prima oară.
De aici încolo drumul urca repede pe coasta muntelui și nu mult mai departe, panta lui aproape că nu se  mai cunoștea. Am ajuns curând la placa avertizoare, că urmează satul Tisa și nu mult mai departe ne-a întâmpinat troița locurilor. Cu forme geometrice, un pic rigidă în comparație cu cele ale caselor care se profilau pe muchia urcătoare spre locurile înalte, ale munților din zare. În adâncul văii de sub troiță, poteci coborâtoare, ajungeau la fântâna de unde oamenii își aduceau apa de toate zilele. 
  

Un pic de odihnă și la drum către singura uliță a cătunului. Ajunsesem printre casele vechi, cu alcătuiri ancestrale. Printre ele câte o ogradă cu vietăți, dintre cele care le asigurau traiul, puținilor oameni, care nu cred că vreodată s-au gândit să se desprindă de locul în care se născuseră.




Când am ajuns pe ulița satului, am luat-o la dreapta și imediat ne-a ieșit în cale o construcție nouă, un fel de motel, aflat aici din cine știe ce fantezie. Oricum era închis și cu anunț mare agățat afară, pentru doritorii de petreceri bine ascunse, că putea fi închiriat la nevoie. Până una alta era bine ferecat.
Era Ajunul Crăciunului și printre casele bătrânești era liniște. Într-o fereastră a uneia din case un pisoi se încălzea la soarele ce invadase ulița. Dintr-un țarc cu grajd alături, un om își îngrijea cele câteva oi și ieșit la uliță odată cu trecerea noastră pe acolo, ne-a dat oarecari lămuriri despre bisericuța satului, către care ne îndreptam. Poate vroia să se laude cu ce avea cătunul și i-a dat bisericii vreo 500 de ani. N-am vrut să-l contrazic, dar bisericuța, nu împlinise încă suta.      


În drumul nostru țintit pe bisericuță, ne-a ieșit în cale o femeie cu două găleți cu apă, poate de la alt izvor. Dar ce m-a uimit, că atât de lin îi era mersul, că apa din găleți aproape că nu se mișca. În câte o ogradă, câțiva din berbecii viitoarelor turme, se arătau surprinși de trecătorii neobișnuiți. Casele întâlnite în cale purtau patina timpului, așezată temeinic peste ele.



La bisericuță am ajuns repede. Nu era cine știe ce monument de arhitectură și nici veche nu era, ci doar din anul 1943, cum scria pe pisanie. Dar pe mine mă lega de ea o anumită amintire. Era prin anul 1968, când pe aici ajunsesem prima oară. Mă îndreptam către prima mea excursie din Buila. Străbătusem cătunul Tisa și ajunsesem la capătul lui. Acolo, în pragul unei dimineți însorite, ajunsesem la micuța biserică, așezată oarecum pe un loc ridicat, în bătaia soarelui matinal. O fotografie contre-jour, avea să arate frumusețea așezământului bisericesc. Aveam să aflu la întoarcere, după developarea filmului, că fotografia făcută atunci, în pragul dimineții, urma să-mi fie dragă toată viața.




Pe negândite am ajuns la bisericuță. Era proaspăt renovată sau cel puțin așa părea. În preajma ei se afla cimitirul satului, cu morminte vechi, ce păreau uitate de soartă. Poate de când se construise drumul și accesul în Olănești era unul ușor și mulți acolo stăteau, lumea sătucului își mutase rudele trecute dincolo tot acolo. Dar așa cum arăta micuțul cimitir, cu priveliște spre dealurile și munții din zare, avea în el pitorescul pe care-l așteptam. În adăpostul amenajat de curând, cu bănci și acoperământ, am zăbovit câtăva vreme. Cât să mâncăm o felie de cozonac și să ne odihnim oleacă. Câteva poze ale locului și mai ales creasta zimțată a Builei, meritau fotografiate.


Apoi am luat drumul înapoi, am ieșit din sat, am trecut din nou pe la izvorul întâlnit la urcare, după care am ajuns la mașină și...asta ne-a fost excursia din ajunul Crăciunului.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
24.12.2016


Niciun comentariu: