luni, 12 iunie 2017

Cuvant peste poarta din urma

Moto: E mult înapoi ?Atâta e și de acum înainte
        Cu toate că mult mai puțin o să pară.
                                                Lucian Blaga


    În destule împrejurări, de când străbătusem meleagurile Ursului, cele mai depărtate dar și din cele din urmă, când pe aici apăruse refugiul confortabil, construit de oameni inimoși, locurile îmi rămăseseră dragi. Îmi aminteam și acum vîrful semeț al Nedeii, străbătut la vreme tomnatecă târzie, cu pojghiță cristalină de gheață proaspătă pe apa vreunui izvor cu șirag de mărgele sclipitoare. Stâncăriile Balotei, dezvelite de ploi năpraznice ori avalanșe de zăpadă aninate pe priporul uriașului. În șaua Funicelului, o mai fi și acum crucea acoperită de jnepeni, a omului doborât de puiul de viscol primăvătarec. Pe plaiurile domoale de mai departe, prin pădurile de nepătruns – câte or mai fi rămas în picioare, nelovite de furia din urmă a omului -, ori pe crestele alpine din calcar strălucitor ale Builei ori Târnovului, lăsasem în urmă amintiri din cele mult îndrăgite, în anii pe care-i petrecusem urcându-le.
    Acum în zile nu prea depărtate, în prag de primăvară, cu brândușe încă risipite pe plai, cu petice de zăpadă aninate prin locurile înalte ale Balotei ori Ursului, am urcat din nou spre meleaguri știute de pe vremea sprintenelii unei vieți petrecute prin locurile acestea.
    Cam așa îmi erau gândurile, învălmășite pe drumul Văii Lungi, urcând acum, cu ducipalul sforăitor, ce ne purta către vârful lui Roman și mai departe până la confortabilul refugiu al Ursului. Am ajuns acolo unde ne doream, dar nu înainte de a străbate locurile vârfului lui Roman. Erau acolo, case rispite pe plaiul altădată liniștit. Acum erau pe aici destule și multe or fi fost destinate pensiunilor. În jurul vechii case de prin locurile acestea, care-mi legănase iernile multe petrecute pe schiuri, pe zăpada cu sclipici, se ridicase îngrămădeala altora, dar cea amintită rămăsese în picioare. Era tot sprijinită în ziduri de piatră, așa cum le pusesem aici acum vreo patruzeci de ani și mai bine. Pe când petrecusem zile multe, cu viscole năpraznice, ce zgâlțâiau casa din temelii, când ajungea până aici urletul lui năpraznic, ce se lua la trântă cu casa în care ne adăposteam zile și nopți, în anii tinereții. Pe atunci vara era plai întins și văzduhul era străbatut de cântecul talăngilor. Acum locurile erau sfârtecate de drumeaguri de pământ, cam fără noimă trântite pe la casele risipite, așa, cam pe unde le venise fiecăruia.
    Cu ochii puțin împăienjeniți de amintirile multe, străbătând plaiurile, am ajuns fără prea multă veste, la casa care avea să ne adăpostească. Ne-am descărcat tărhaturile, ne-am pregătit masul de peste noapte și fiecare și-a făcut rostul pe care și-l dorea. Unii au plecat cu repezeală către vârful Ursului, de unde s-au întors cam la vremea când nori întunecați acoperiseră cerul.       
    Peste noapte, din norii întunecați au apărut picături dese de ploaie și parcă prefața eșecul plimbării de a doua zi. Cam după miezul nopții, perdeaua de nori s-a mai zdrențuit și printre aceasta ceva mai flușturatecă, luna și-a mai aruncat către pământeni ceva raze firave și așa cum erau, coastele muntelui și brazii din preajma căsuței noastre căpătaseră lumină întunecată.
    Când dimineața, cam răcoroasă, a îmbrățișat plaiul muntelui, noi am înfulecat câte ceva, ne-am sorbit fiertura cea neagră de cafea și ne-am urcat în vehicolul măiastru cu care venisem.   
    Am luat-o pe sub munte, pe drumul de peste stâna din Dârjala. Pe un drumeag ceva mai pricăjit, am continuat să străbatem clinurile muntelui, până când acesta a devenit impracticabil. Acolo ne-am despărțit și unii dintre noi au urcat către vârful cel mare al Balotei. Or fi ajuns ori ba, dar s-au întors cu ceva imagini foto și gânduri despre înălțimile Căpățânii.
    Cu mașina cu care venisem, ne-am întors pe același drum, doar că acolo unde acesta ajungea la cel ce cobora la stâna din Dârjala, am coborât și am luat-o pe plai, încercând să ajung la îngrămădeala de stânci din zarea ceva mai depărtată, cea de la Piatra Hoțului. Am ajuns acolo, la vremea când vântul se întețise binișor. Am zăbovit ceva vreme, pe îngrămădeala de stânci, ferit de vântu, cât să-mi mai aduc aminte de multele împrejurări, când iarnă ori vară, la vremea potrivită pe schiuri, pe ceață de s-o tai cu cuțitul sau sclipiund în bătaia soarelui, locul acesta îmi fusese de multe ori loc de odihnă, ori reper în drumurile spre înălțimea Ursului. Câtva timp m-am odihnit și am privit crestele cele mari, cu amintiri la vremea anilor pe care-i străbătusem de atâtea ori.
    Apoi am luat calea coborâșului. Am trecut repede pe lângă crucea ridicată de curând, cu flori încă proaspete, până s-or șterge amintirile jocului nesăbuit al celor care s-au zbenguit cu mașina prin locurile acestea înalte.
    După amiaza ne-a găsit tot pe plai, pe creasta munților, până ce-am străbătut calea vârfurilor înalte ale Pietrii Roșii, Cocorei și Văleanului, până când undeva, mai către pădurea de brad, se înălța casa țanțoșă a schiorilor militari.
    Am ajuns iarăși la cabana care ne găzduia. A mai trecut o noapte și a venit dimineața când ne-am strâns lucrurile risipite, am mai privit odată înălțimile oarecum înnourate și am luat calea coborârii. Ne-am abătut doar puțină vreme pe la mânăstirea cea nouă, cu numele Alinei și a unuia din sfinți, ridicată aici, în bătaia vânturilor cele mari, în memoria unei tragedii părintești care determinase ridicarea așezământului monahal.
   Cu momentul acesta de pioșenie, a luat sfârșit plimbarea mea prin locurile cu sămânță de amintiri presărate peste tot.
Text și Foto: Dinu Boghez
17-19.05.2017

Niciun comentariu: