De-a sufletul: Arpășelul si Buteanu

 Moto: A fost o vreme când

                 Închideam ochii direct spre vise

                          Marin  Sorescu

 

    Uneori îți propui trasee deosebite, aștepți cu nerăbdare să le parcurgi și când aproape să-ți atingi țelul, se strică vremea și ești nevoit să parcurgi alte locuri. Amărât, începi să dregi lucrurile ieșite altfel decât voiai și până la urmă constați că muntele are rezerve de frumusețe pe care nici nu le bănuiești. Așa s-a întâmplat într-un sfârșit de august, când doream cu orice preț să parcurgem pretențioasa creastă a Albotei. Am parcat mașina la bătrâna cabană Fata Pădurii, mult cercetată pe atunci de cetățenii victorieni și ne-am îndreptat către traseul pe care ni-l doream. Am început urcușul pe drumul de pe valea Albotei și curând ne-am abătut la dreapta pe poteca ce vrea să urce către muchia cu același nume. Poteca pe care doream să mergem se vedea binișor și acum, la început, nu aveam probleme de orientare. Într-un loc încâlcit de doborâturi de copaci, am găsit o adevărată cultură de bureți de fag și nu ne-am abținut până ce n-am cules atât cât să ne ajungă pentru masa de seară, acolo unde până la urmă aveam să înnoptăm.  

    Am înnoptat sub Furca Albotei, acolo unde seara, am fript la foc din crenguțe de ienupăr, bureții de fag găsiți mai jos, ce ne-au astâmpărat setea pe multe ore în continuare. Acolo am pus cortul și ne-am trezit dimineața, înconjurați de zăpadă, iar crestele erau încă acoperite de cețuri. Am continuat drumul pe creastă, printre valuri de ceață și sbiceala stropilor de ploaie. Nu mai erau acolo, pe pantele când înierbate, când stâncoase, decât noi și un berbece, rătăcit de turma care-l părăsise de mult. Așa am mers pe creastă până pe vârful Sgăucu și când am coborât în Curmătura Albotei, goniți de stihii, am coborât greu de tot pe hornul care cu chiu cu vai, ne-a scos în vale. Ploaia din ajun și mai apoi ninsoarea de peste noapte, făcuseră din horn, calea unui pârâu, care avea să ne însoțească bună parte din drum. Stânca udă, calea cam verticală și apa care ne stropea din belșug, nu ne-a lăsat o amintire tare agreabilă. Dar cum-necum, am ajuns în valea Arpășelului, acolo unde de sus văzusem o potecă și ceva mai mult, chiar întruchiparea unui adăpost. Așa am ajuns prima oară în valea aceasta care își va dovedi minunăția de acolo înainte. În liniștea locurilor, înconjurați de imensitatea stâncilor, tăiate parcă de valurile de ceață, care, nemiloase, ne puseseră pe fugă din creastă, doar șuerături când mai apropiate, când mai depărtate, ne făceau să privim și împrejur, nu numai spre crestele de unde veneam. Țapul pe care-l bănuiam pe aproape, nu a întârziat să-și prezinte turma, cât privește alte șuerături, mai ciudate, aveau să ne lămurească până la urmă, că erau strigătele de primejdie ale marmotelor din locurile ascunse.

    Am găsit repede cheia refugiului, ascunsă deasupra ușii, am intrat înăuntru, ne-am uitat la veșnicele însemnări de pe pereți, printre care spre bucuria noastră aveam să le descoperim pe cele ale lui Szatmary, reporterul-călător, ale cărui imagini montane le admirasem de atâtea ori la televizorul alb-negru de pe atunci. Cum nu încăpeam toți patru în patul de acolo, ne-am petrecut noaptea așezați de-a curmezișul acestuia și cu picioarele pe masa din încăpere. Așa am cunoscut prima oară, ascunzișurile văii Arpășelului. De abia a doua zi, aveam să ne bucurăm de imaginea cununei crestei zimțate cu același nume, din care zvâcneau spre cer faimoasele "Urechi de Iepure". În altă împrejurare, însoțit de un prieten de "meserie", m-am strecurat și eu, novice prin acele locuri înalte, printre urechile amintite, împărtășind din plin bucuriile anevoie obținute.   

    Din coborârea de atunci din Albota, ar mai fi un amănunt pe care nu pot să nu mi-l aduc aminte. Din creastă și din coborâre, pe când aflasem pe aici un berbec rătăcit și jos în vale zărisem oameni mișcându-se oarecum dezordonat, ni se părea că aceștia căutau berbecul și ne-am pornit pe strigăte cât puteam, doar-doar om putea să le atragem atenția că berbecul căutat este pe coasta prăpăstioasă. Când am ajuns jos, odată cu alți turiști care coborau din creasta Netedului, ne-am atras reproșurile acestora, care ne-au amintit că în rezervația în care intrasem fără să știm, liniștea trebuie respectată cu sfințenie !.

    A urmat o noapte liniștită, cu doar disconfortul picioarelor ridicate pe masa din refugiu. Altfel decât așezați de-a curmezișul patului nu izbuteam să beneficiem toți patru de un pat în care să ne odihnim măcar busturile ca lumea.

    Dimineața ne-am trezit și repede am luat-o din loc. Am trecut pe lângă casa pădurarului. Avea la ferestre așternuturi scoase la aerisit și desigur înăuntru și pe cei găzduiți peste noapte. Îmi mai amintesc că pe drum, atâta vreme cât eram la golul alpin sau în preajmă, flora era cu totul deosebită de alte trasee, tot făgărășene. Iarba era crescută ca lumea și nu trăda apropierea de pășunile alpine, devorate de turmele de oi.

    Mai departe am coborât, poteca s-a transformat în drum forestier și până la urmă am ajuns pe malul râului. Pe celălalt mal, era un drum, unde am trecut încălțați apa destul de mică. Drumul de acolo ne-a scos la cabana cu porecla de Fata Pădurii. De acolo ne-am luat mașina și excursia atât de frumoasă a luat sfârșit acasă, la Râmnicu Vâlcea. Fusese răgazul dat de zilele libere ale  lui 23 august 1980.

    Au trecut ani, până când am ajuns din nou pe meleagurile Arpășelului. Acum tocmai îmi sfârșeam periplul meu făgărășan. Terminasem ,,stagiul “ petrecut la șantierul uneia din extinderile combinatului chimic Făgăraș. Profesional nu fusese o ședere tocmai neplăcută. Acum, într-un anume fel îmi luam rămas bun de la meleagurile Făgărașului și cum puteam să o fac cât mai interesant, decât urcând în munți. Alesesem pentru aceasta traseul din lungul văii Arpășelului, cel de care aveam să aflu la începutul său, că este rezervație naturală și deci intrarea prin aceste locuri este oarecum restricționată.     Într-o zi de toamnă frumoasă, am ajuns cu Dacia mea, împreună cu doctorul Iliescu, bun tovarăș de munte, în curtea șantierului din Victoria. De acolo, cu o basculantă de-a șantierului am plecat spre valea Arpășelului, pe drumul care mai întâi a trecut pe la alimentarea cu apă a orașului Victoria și ne-a dus până la urmă la capătul acestui drum. Acolo exista o placă mare, inscripționată cu atenționarea că mai departe  intrăm în rezervație, iar intrarea era interzisă. Ce era să facem ?.  Am intrat în locurile acelea cu toată convingerea.     

    Poteca curgea înaintea noastră, strecurată prin vegetația înaltă și înflorată, cum parcă nu mai întâlnisem în alte locuri. Dar peste munte se lăsa repede întunericul și noi nu ajunsesem nici măcar la locul unde altă dată întâlnisem cabana forestieră. Ar fi trebuit să o întâlnim. Era singurul reper din drumul pe care eram și ar fi trebuit să-l întâlnim până atunci. O incursiune laterală potecii noastre, făcută de colegul meu de tură, a descoperit o mare grămadă de tăciuni. Neverosimil de mare și parcă și neverosimil de proaspătă. O judecată sumară și rapidă, ne-a dus la concluzia că eram pe locul fostei cabane pe care o aflasem în cealaltă incursiune prin locurile acestea. Dintr-un motiv sau altul nu-i mai aflasem decât tăciunii !. Dar cu prilejul ăsta, aflasem că mult nu mai aveam până la golul alpin.  

    Așa s-a întâmplat și curând am ajuns lângă căsuța pe care o știam din împrejurarea precedentă. De ușa cabanei ne-am apropiat și niște voci somnoroase, ne-au atenționat că înăuntrul cabănuței, nu mai încape niciun ac. Ne-am întins repede corturile, cred chiar că am renunțat la masa de seară și ne-am culcat cât am putut de repede. M-a trezit peste noapte o pală de vânt năpraznică, care mi-a deschis cortul. Peste puțină vreme canonada cerească și fulgerele ne-au arătat că în curând va începe ploaia.  Am petrecut o noapte cu vântoasă mare și ploaie amarnică, ce ne zgâlțâia cu putere petecul colorat al cortului, luminat doar din când în când de limbile de foc aruncate din cer. A doua zi ne-a însoțit norocul și soarele strălucea pe un cer senin, promițându-ne o zi de excepție în care aproape nu mai credeam. Ne-am părăsit tabăra de noapte, ne-am aninat pe spate coarda și ceva material zornăitor și am luat-o în susul văii, acolo unde credeam că vom găsi un loc de urcare spre creasta Buteanului pe care ne-o doream.

    Cu ochii minții de atunci și cu priveliștile întâlnite, iată cum am izbutit să parcurgem prea frumoasa muchie de nord a Buteanului. Pe vale în sus, am ajuns până la începutul unei poteci urcătoare, în serpentine dese, până la care n-am făcut mai mult de ½ oră. Apoi pe poteca bine croită de mâna omului, urci serpentine dese, ce-ți fac mai ușoară învingerea diferenței de nivel până în creastă. Te însoțesc șuerături de țap, păzitor al turmei de capre negre, care nu par stingherite de prezența noastră. Întâlnim mai peste tot, ba chiar în potecă, numeroase guri de mici tuneluri, scormonite de șobolanii coastelor, marmotele. Mai sus, la capătul serpentinelor, când scăpăm de panta repede, aflăm ziduri de adăpost bine mascate cu iarbă și mușchi, din spatele cărora pot fi supravegheate sau vânate, caprele negre. Sus, un careu din pietre vopsite în alb, trădează intenția de a urca până aici cu helicopterul. Se spunea, că toate aceste amenajări fuseseră făcute pentru omniprezentul Nea Nicu, Dar de amenajări beneficiau oarecare  din mărimile zilei, altele decât cel amintit. Din șaua largă înierbată, adevărat plai alpin, spre dreapta, găsim drumul peste Netedu. În valea Văiuga, impresionantă prin aglomerare de clonțani de piatră, gasim marcajul punctului albastru, prin care ar trebui – știam cu ani în urmă -, să se desfășoare un drum spre vârful Buteanului, iar la stânga găsim drumul pe care ni l-am propus pe muchie în sus, pașnic deocamdată. Până aici, de la tabăra de unde am plecat, s-au scurs 2 ½ - 3 ore. Apucăm drumul plaiului din stânga, spre semețul vârf al Vânătorii lui Buteanu. A fost un drum anevoios, în mare parte doar pe muchia matematică. Într-un pasaj din aceasta, urcușul îmbrăca verticala muntelui și să recunosc: mie chiar îmi era teamă. Între noi a urmat o convorbire cam așa: -Doctore! Eu pe unde urc? - Păi pe unde am urcat și eu! – Da, dar eu am copii de crescut!. – și am trecut, cu teamă ce-i drept, prin aceleași locuri. Încolo drumul ne-a fost aproape ușor și coarda în care eram legați, niciodată nu a fost întinsă. Pe vârf nu am fost chiar singuri. Mai era un turist, sosit acolo pe drumul marcat, tocmai din vale, dinspre Bâlea. Am avut de pe vârf un tur de orizont magnific, cu priveliști în toate părțile. Ba chiar dacă îmi aduc aminte bine, cum cerul era senin ca sticla după ninsoare, privirile se opreau pe niște vârfuri înalte, către nord, înzăpezite și ele. Am bănuit că erau din cele ale Rodnei, poate Căliman. Numai ele puteau avea zăpadă la vremea acea.

    Am coborât de pe vârf, l-am ocolit pe cel al Caprei și prin primul horn întâlnit în cale, am început coborârea către corturi. Nu ne-a fost ușor. Am depășit blocuri de stâncă uriașe, am coborât printre stâncării la limita posibilului, panta fiind apreciabilă, dar până la urmă am ajuns la pajiște și curând și la corturi. Ne-am strâns tabăra și am pornit la vale, derulând înapoi locurile văii prin care trecusem pe înnoptat. Când am trecut pe la Fata Pădurii era încă ziuă, dar pe drumul spre Victoria, a venit noaptea. Ne-am scos mașina din curtea șantierului și am pornit la drum.

    În drum spre casă am avut un singur incident, dar zdravăn. O namilă de câine ne-a sărit în față, a lovit mașina și noi pe el și s-a dus schelălăind, dar din radiatorul mașinii a început să curgă apă. Am oprit la toate sursele de apă și până la urmă am ajuns acasă. Dar excursia a fost una grozavă, pe care am ținut-o minte până în zilele de acum.

Dinu  Boghez / septembrie 1987