Moto: Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume și-s păgân !
Lucian Blaga
Plănuisem cu Grig, o ascensiune poate un pic
aventuroasă: pe Umerii Pietrii Craiului. Îi văzusem de jos, de câte ori
trecusem pe sub abruptul magnific al Pietrii. De data asta chiar ne pregătisem
de urcuș. În afara celor scrise de autori cunoscuți care-i descifraseră
ascunzișurile, mai obținusem oarecari informații de la un personaj cunoscut la
vremea aceea, care-i pătrunsese misterele. Mă gândesc un pic nostalgic, la
vremurile acelea depărtate, cele de prin anii 70-72, când cunoscători al
locurilor erau puțini și informațiile erau rare și prețioase. Iată-ne așadar,
cei doi temerari, Grig și subsemnatul, în pragul unei dimineți, la baza
pereților pe care escaladându-i, aveam să parcurgem înălțimea Umerilor.
Am intrat în traseu, depășind un prag peste care
atârnau crengi de jneapăn. Mai ajutându-ne unul pe celălalt, mai agățându-ne de
crăcile de jneapăn, am intrat în traseul alpin. A urmat escaladarea traseului,
care avea și locuri nu tocmai ușor de trecut. Eram echipați, cum se putea prin
anul acela, nu prea depărtat de cel din 1975. Urcam mereu, ajutându-ne și
așteptându-ne unul pe celălalt atunci când trebuia. Am uitat să spun că vremea
ne era potrivnică, ba chiar ne așteptam și la ceva picuri de ploaie, sperând că
dacă aveam de întâmpinat așa ceva, tura tot aveam să o ducem la bun sfârșit. Pe
deasupra mai era și o ceață de nu vedeai la doi pași. De undeva din poteca ce
înconjura muntele pe traseul turistic și pe care noi o părăsisem, a ajuns până
la noi, zvon de glas șugubăț, care ne-a urat: ,, ține-te de pălărie! “. Dar noi tot am mers înainte, încercând să găsim repere
din cele pe care ni le amintise domnul amintit mai sus, Lupescu, din București.
Dar cum să identifici locurile, când de jur împrejurul nostru, era doar ceață
deasă!. Am urcat mereu. Când abătându-ne pe stânga sau pe dreapta muchiei,
într-o cățărare continuă. Aveam la noi descrierea lui Ionescu-Dunăreanu, dar
cum să identifici locurile când noi de abia de vedeam la câțiva pași înaintea
noastră. Când ne abăteam din linia crestei aveam de urcat hornuri mai scurte
ori mai lungi, abordabile totuși, pe care le-am urmărit cu sfințenie și care
ne-au scos la liman din clenciurile traseului. S-a potolit urcușul și am ajuns
într-un fel de poiană în mijlocul unei mări de stâncării, din care una dintre
ele, trona măreață în mijlocul acestui loc poienit și cu alte stâncării. Era ca
un fel de acoperiș de casă în mijlocul muntelui. Am știut că acolo sfârșise cea
mai dificilă porțiune a traseului. De aici încolo trebuia să aflăm locul prin
care ajungeam în creastă. Se profila în perete urma întunecată a unui horn. Pe
acolo ne-am închipuit că vom ieși în creastă. Așa s-a întâmplat. Hornul era aproape
vertical dar avea prize multe, care ne-au ajutat să ieșim în creastă aproape cu
ușurință. Sus cerul s-a mai limpezit și noi aveam cale liberă pe creasta pe
care de altfel amândoi o cunoșteam. Ne-am aranjat materialul alpin cu care
urcasem și ne-am urmat drumul pe creasta sudică. Ne-am întâlnit curând cu
călători cunoscuți, din cei cu care eram chiar colegi de trust. Ni se
încrucișaseră drumurile și ne-am urat fiecare o zi frumoasă. Am parcurs drumul
de creastă cu avatarurile lui și am ajuns la hornul prin care trebuia să
coborâm în Poiana Ascunsă. Am străbătut despicătura muntelui și îngrămădeala de
stânci de la sfârșitul acestuia și am poposit la izvorul din poiană pe care-l
știam din alte împrejurări. De coborât, am coborât pe hornul Padinei Lăncii și
mai apoi am ajuns pe poteca de pe Brâul de Mijloc, acolo de unde plecasem
dimineața, de la cabana Plaiul Foii, de
pe malul Bârsei și de acolo spre casă. Am mai făcut un popas în Șaua Tămașului,
acolo unde ne așteptau corturile în care ne petrecusem noaptea dinaintea
urcușului. Am strâns corturile și am coborât în drumul de pe valea Bârsei, până
în fața cabanei Plaiul Foii, de unde ne-am urcat în mașina care ne aducea din
nou acasă.
O întâmplare poate mai anonimă, ne-a dus din nou
în fața cabanei de mai sus. Eram cu un grup mai numeros și cu toții am urcat la
refugiul din Șaua Tămașului. Eram primii veniți. Nu peste multă vreme au
început să urce și alții. Mai întâi doar un băiat stingher. A urmat și grupul
acestuia însoțiți de o singură fată. Un fel de vivandieră. Era vădit că nu se
așteptaseră să găsească la refugiu și alți oameni. Au făcut focul și s-au pus
pe băut. Au aflat de unde suntem și cum Brașovul și Râmnicu Vâlcea aveau în
campionatul de footbal câte o echipă amărâtă, s-au pus pe cancanuri stârnite de
băutură, gândind că poate-poate, noi cei din Vâlcea vom răspunde provocării și
atunci ne-or arăta ei nouă. Nu s-a întâmplat așa și noi ne-am văzut de treabă.
Ne-am culcat, unii jos în cabană și alții în podul aflat cu ventilație
naturală. S-au suit în pod și dintre brașovenii care între timp erau beți morți
și care au căzut răpuși de băutură. Toată ventilația naturală a podului nu a
potolit mirosul de nesuportat de băutură al celor care veniseră să doarmă
aproape de noi. Dimineața ne-am trezit devreme, aveam încă drum lung de făcut
și la plecare am făcut atâta gălăgie încât ar fi trebuit să sculăm și morții,
dar bețivii erau atât de turmentați încât nimic n-a putut să-i trezească. Am
plecat către ,,Umeri“, dar ziua a fost stricată de incidentul cu bețivii
veniți pe munte doar pentru băutură.
Ultima dintre ascensiunile mele pe ,,Umeri“, a fost în toamna anului 1979. Împreună cu Chissy, ba
parcă mai mult ea, am plecat cu o mașină a ONT-ului, într-o excursie în Piatra
Craiului, către faimoșii săi Umeri. Nu se adunaseră câți să ocupe în întregime
capacitatea microbuzului, dar știu că pe ultimii amatori de o astfel de
excursie, i-am luat aproape de pe stradă. Liota asta cam adunată de pe stradă,
nu-mi prea era pe plac, dar până la urmă a fost bine că am izbutit să acoperim
costul microbuzului. Drumul a fost unul plăcut, chiar dacă un pic cam multă
gălăgie. Până la urmă din drumul de pe malul Dâmboviței, am ajuns în drumul
care ducea către cabana Garofița, doar că la începutul drumului, am găsit bariera
din acele locuri lăsată și cu lacăt de închidere. Unul dintre noi a urcat
drumul până la cabană și s-a întors cu cabanierul și cheile lacătului. Era
întuneric de-a binelea când am ajuns la cabană. Seara nu a avut lucruri
deosebite și oboseala drumului ne-a cufundat într-un somn zdravăn. Am plecat
cât de devreme am putut. Ba pe lângă grupul cu care venisem, s-a mai aciuiat un
tinerel aflat la cabană. Am ajuns în Șaua Tămășelului, apoi lângă peretele de
la baza Umerilor. Am izbutit să-i urcăm pe toți deasupra primei săritori și am
început ascensiunea. Am mers o bucată de drum până când am văzut pe una din
coechipiere care urca muntele cam în patru labe. ,,Dar de ce mergeți așa doamnă?.
Așa pot merge eu mai bine!. Bine dar așa ne prinde noaptea urcând, așa că mai
bine vă leg în coardă și vă duc așa până sus!”.
Doar ce-am terminat convorbirea și i-am văzut bărbatul, care spunea mai înainte
cât de bine urca el. Acum urca în genunchi. Am dezlegat coarda de pe mijlocul
meu și cu capătul astfel liber, l-am legat și pe el. Mi-am trecut coarda peste
gât și am început să urc. Desigur în ritmul meu. Asta a stârnit urletele și
de-a binelea înjurăturile soției, dar le-am replicat că oricât ar înjura, eu
tot ajung cu ei sus. Când am sfârșit ultimul horn și am ajuns în creastă, i-am
dezlegat pe amândoi și i-am încredințat cui vrea să-i ia de atunci încolo. Am
mers cu toții pe creastă, am coborât hornul care trebuia coborât și am ajuns în
Poiana Închisă. Până la începutul Marelui Grohotiș am mers oarecum grupați, dar
după aceea cinci dintre noi ne-am desprins și am luat-o la goană mai întâi prin
grohotișul mișcător și mai apoi prin pădure. Am ajuns repede în vale, lângă
cabană, unde am început așteptarea. Cei pe care îi așteptam, doar fusesem
împreună când ne începusem coborârea, am ajuns la cabană, încă pe lumină și
câtăva vreme am fost liniștiți, dar când s-a lăsat întunericul a început
îngrijorarea. O vreme am strigat oarecum liniștiți, apoi am început să-i strig
mai necivilizat, de teama nopții care se tot lăsa și a drumului lung pe care-l
aveam de făcut până acasă. În sfârșit au ajuns și am pornit repede la drum. În
microbuz se lăsase liniștea. Pe unul din cei întârziați, l-am întrebat dacă
nu-mi auzise strigătele și mi-a confirmat că le auziseră pe toate!. Altfel, în
microbuz se așternuse liniștea și nimeni n-a mai vorbit deloc până la Vâlcea.
Asta a fost ultima mea ieșire în Umerii Pietrii Craiului!. Și mi-a fost
învățătură de minte, pentru că de atunci, n-am mai urcat în Piatra Craiului,
decât cu cei, care mai fuseseră pe astfel de trasee.
Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu