Starea hoților de somn

Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga

Am plecat în Cozia cu Floriana. Amândoi cu aceeaşi dragostea de munte pe oriunde. La începutul-începutului, cu ritmuri de mers apropiate. Acum, mai la anii din urmă, cu oarecari diferenţe. Ea cu ritmul ei tineresc, iar eu cu cel mai lent, al anilor ce trecuseră între timp. Dar de urcat, urcăm mereu. De data asta hotărâsem să urcăm Cozia. Plecăm dimineaţa, cu trenul, de la ora obişnuită. Coborâm în gara Lotrului. Alesesem traseul prin cătunul Vărateca, cel care urca pe valea Slamnei şi mai apoi pe muchia Gruiului Jangului. Era calea cea mai scurtă, doar că urcuşul pe muchia amintită, o făceam dintr-o bucată şi cu genunchii la gură, atâta de dură era muchia.
Era o zi de toamnă târzie, dar muşcăturile friguroase ale zilelor îndreptate spre iarnă, nu se făceau simţite deloc. Dimineaţa era senină şi speram să avem zile frumoase.

Coborâm în gara de la Lotru şi apucăm pe drumeagul spre cătunul Vărateca. Intrăm pe vâlceaua cunoscută şi mai apoi, când ajungem în poiana de deasupra cătunului, prin fâneaţele sătenilor, avem surpriza să vedem că semnele de marcaj, o luaseră mai întâi spre vale. Aşa ajungem la o închipuire de căsoaie, acum părăsită şi pe care o cunoşteam bine. Acolo Fane, omul Coziei într-un anume fel, plănuise să-şi înjghebeze casa lui, pe care mai apoi s-o folosească şi pentru oarece turişti. Ar fi trebuit să aibă înăuntru un semineu şi mansardă şi câte cele mai scormonise mintea lui plină de idei, arareori duse la capăt. Noi urcăm mai departe şi curând intrăm pe firul văii, aflată acum, în pragul dimineţii, încă întunecată. Pietrele umede din jilăveala frunzelor aruncate pe jos din zilele toamnei târzii în care eram şi răcoarea nopţii, ne îngreunau mersul, dar până la urmă am ajuns nevătămaţi la piciorul pantei pe care poteca, aproape că se căţăra.
Când am început urcuşul, ştiam asta de mult, am pătruns în plapuma groasă de frunze, adusă jos, aproape de firul pârâului, de vântoasele care măturau muchia Gruiului Jangului pe care-l aveam de urcat. Ne-au intrat picioarele în frunzişul adunat aici şi păşind cu atenţie am început urcuşul.

Când tocmai ieşisem la pământul reavăn al potecii, undeva printre copacii pădurii de deasupra noastră, fantomaticele umbre a două capre negre, poate dornice de apa din vale, dar acum, speriate de prezenţa noastră, s-au pierdut pe înălţimile muntelui. Deasupra noastră, prin crengile dezgolite ale copacilor, răzbăteau când şi când, petice de cer senin. Era linişte peste tot şi doar uneori, strigătele noastre, bune doar de speriat animalele pădurii, mai sfârtecau adâncul pădurii.
Cunoşteam bine drumul, fusesem pe aici de multe ori, aşa că ştiam că poteca urca fără pic de odihnă. Printre fagi înalţi, printre grupuri de mesteceni, prin locuri cu puţină golişte de munte care să ne dea prilejul să privim altceva decât pădurea şi firul potecii dinaintea noastră, urcam mereu. Trebuia să se termine până la urmă. Către finalul potecii urcătoare, parcă au început să apară şi oarecari locuri mai liniştite, cu popasuri pe ici pe colo. Intr-un loc anume, cu ani în urmă, pe aici a apărut un ied rătăcit, urmărind speriat, strigătele disperate ale căprioarei-mamă şi când a apărut în locul mai golaş în care stăteam, parcă ne-a cerut sfatul, să-i spunem unde-i maică-sa. Dar a dispărut repede, când a auzit din pădure strigătul ei bine cunoscut. Apoi totul s-a scufundat în tăcere. Ca şi acum, când locurile prin care treceam erau tăcute şi ascundeau în ele nemişcarea pădurii. De aici încolo nici n-am mai avut mult de urcat. Printre copaci se zărea cerul albastru şi ultimele hăţaşe ale traseului, ne-au îndrumat spre stânga, către fagul cu turist cu rucsac în spate, păşind înainte. Pe poteca firavă de aici, ocolind fagii răsturnaţi de când îi ştiam, am răzbit în coama însorită.
De aici încolo ne-am îndreptat repede către Poiana Urzicii, acolo unde cu ani în urmă, se afla stâna locurilor.

În urma multor ani trecuţi pe aici, de când străbătusem prima oară locurile, mi-am amintit ciobanul împietrit pe scăunelul pe care şedea, în timp ce altul îi pusese oala potrivită pe cap, modelul tunsorii pe care şi-o dorea. Nu mai mi-aduc aminmte înfăţişarea foarfecii, dar bănuesc întrebuinţarea celei de tuns oile, pe care oricum o aveau la îndemână.
Plaiul ăsta frumos, cu lămâiţă răspândită peste tot, cu mirosul suav din zilele de vară, mă speriase zdravăn într-o împrejurare.

De sus, părea că vin turişti, care aduceau cu ei un căţelandru, judecând după lătrăturile lui copilăroase. Eram atunci singur şi parcă îmi era dor de niscaiva oameni cu care să schimb vreo două vorbe. Urcam, dar de sus nu apărea nimeni şi lătrăturile copilăroase se auzeu parcă din acelaşi loc. Şi deabia atunci mi-am dat seama că lătrăturile veneau din bârlogul vreunui lup, statornicit prin aceste locuri. Pasămi-te lupoaica nu era prin preajmă şi căţelandrii işi făceau de cap. Dar de când îmi dădusem seama că într-adevăr nu eram singur, dar că vietăţile de prin preajmă puteau să fie şi rele, n-am mai avut odihnă. Am trecut fără să-mi arunc privirile spre locul de belvedere, de unde stâncăriile Doabrelor din munţii Lotrului îşi depănau frumuseţile, am depăşit strunga ce încovoia poteca pe alt tărâm al Coziei, am depăşit Piatra Rea a locurilor şi eu tot în urmă priveam mereu. Doar în Poiana Mică a Armăsarului, am zăbovit oleacă, cât să-mi stăpânesc bătăile inimii şi să-mi şterg din minte spaima de până atunci.

Şi acum tot prin poienile Armăsarului ne-am odihnit şi mai departe doar puţin am mai urmărit poteca cea largă a Coziei, după care ne-am abătut pe hăţaşele pădurii cu brazi bătrâni, pe care trebuia să le înnodăm într-unul, care avea să ne aducă acolo unde eram aşteptaţi. Ne-am cam abătut noi de la drumul cel bun, dar ne-au scos din încâlceala pădurii larma câinilor care ne simţiseră, şi care nu s-au potolit decât atunci când şi-au dat seama că ne cunosc de mult.
Până la urmă am ajuns şi ospitalitatea oamenilor pădurii ne-a întâmpinat cu câte-o strachină de ciorbă caldă şi bună de ne-am lins degetele, alături de farmecul pâinii deabia ieşită din cuptor. N-am zăbovit mult, că doar eram aşteptaţi la cabană, unde ne anunţasem din timp. Şi iar ne-am luat picioarele la spinare şi am urcat în drumul obişnuit al muntelui şi până la cabană am ajuns într-o clipă.

Ne-a întâmpinat acolo zgomotul trivial al unor copilandri zănateci, cu vorbe grele scoase din guri ce ar fi trebuit să fie inocente, dar acum păreau venite din viscerele mahalalelor întunecate ale vreunui oraş. Ne-am strecurat în cabană, parcă mai apărată de vorbele grele şi câtăva vreme ne-am putut reveni din atmosfera ce ne întâmpinase afară, ce întinase puritatea Coziei. Cabana era plină şi din reveria noastră temporară, ne-au trezit alte vorbe grele, ameninţând cabanierul că nu are locuri pentru ei, cei coborâţi aici din înălţimea lor şi care pretindeau cameră cu duş şi apă caldă şi nu concepeau că ăsta-i doar munte şi la el vii doar să-ţi primeneşti ochii şi mintea şi nu să-ţi înlături învelişul suburban cu care veniseră de acasă.
Ne-am dat seama până la urmă, că odihna noastră dintr-o noapte senină, cu zumzet de brad era departe şi hoţii ăştia de somn liniştit, n-aveau să ne lase în pace toată noaptea. Aşa că, deşi era cam târziu şi riscam să ne prindă noaptea pe drum, ne-am pus rucsacii în spate şi ne-am îndreptat spre locul cu pâine proaspătă, scoasă din cuptor şi poate la altă porţie de ciorbă aburindă. Acolo ne-am adăpostit, printre vorbe bune şi brazi fremătători şi până la ziuă ne-am odihnit la focul molcom din vatra cu ochi de balaur şi troznetele lemnului de brad.
În dimineaţa frumoasă care ne-a întâmpinat, noi aveam alte planuri, legat de locurile unde vroiam să ajungem. Aşa că ne-am luat rămas bun şi am început coborârea. Am ajuns repede la stâna din Rotunda, de unde am privit depărtările munţilor Lotrului şi mai departe am coborât poteca Turneanului.

Erau peste tot fagi uriaşi, unii ţanţoşi şi drepţi ca lumânarea, alţii cu crăci îmbârligate, de nu ştiai din ce întuneric de pădure ajunseseră până aici.

Am întâlnit şi „hora mireselor”, a pâlcurilor de mesteceni ce ne-au întâmpinat ca întotdeauna în calea potecii. Doar coborâşul mai dur până la izvorul Turneanului ne-a mai amărât puţină vreme.

Am trecut ca gândul prin strunga în susul căreia sălăşluia călugărul şi ursul, fiecare cu bârlogul său. Nu ne-am oprit de cât la izvorul „La Troc” şi de acolo ne-am luat porţia de apă vie.
Doar ce-am coborât în drumul Stânişoarei şi l-am şi părăsit, apucând-o spre calea din valea Păuşii, cam repede, dar scurtă. O clipă ne-am mai odihnit la troiţa din drum şi la izvorul de lângă ea ne-am mai înviorat odată cu apă rece. Pe lângă cabana de la valea Mărului am trecut la iuţeală şi curând am ajuns la halta Păuşii de unde Săgeata Alabastră ne-a adus în gara pe care o părăsisem în întunericul unei dimineţi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Dar unde sunt anii de altadata?

Moto: Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu
Şi cu el odată,
Lumea toată....
Vasile Voiculescu

Când am plecat în munţii Căpăţânii, nu m-am gândit că de acolo mă voi întoarce cu amintiri ca cele ale „Poveştilor din Valea Zânelor”. Dar deocamdată, iată-mă în autobuzul de Olăneşti, la orele întunericului matinal din adâncul toamnei în care ne aflam.

Doi rucsaci încărcaţi cu cele trebuincioase pentru masul de peste noapte şi doi camarazi de munte, s-au avântat pe drumul lung al meleagurilor către care ne îndreptam.
Era ora 7 dimineaţa când am coborât în Olăneşti. În orăşel nu se stinseseră felinarele şi drumul în lungul izvoarelor era încă întunecat. Câţiva matinali, grăbeau paşii către apa izvoarelor pe care le bănuiau dătătoare de viaţă. La capătul drumului pietruit de pe malul înalt al apei Olăneştilor, am ajuns curând. De aici încolo parcă părăseam lumea civilizată cât de cât. Singuri, pe drumul lung pe care ni-l propusesem, străbăteam dimineaţa friguroasă a toamnei venită brutal şi parcă prea repede. Aflasem că pe drumul ăsta, mai treceau maşini şi speram că vreuna din ele ne va lua din picioare ceva din kilometrii mulţi pe care trebuia să-i străbatem. A fost doar o amăgire. Până la ramificaţia drumului de la întâlnirea apelor Mânzului şi Radiţei, timpul a trecut repede. Şi tot aşa de repede a trecut şi cel de până la vechea casă Mânzu. Soarele străpungea ascunzişul văii pe care eram şi lărgimea de la casa amintită, cu băncuţă alături, ne-a prilejuit un popas mai consistent. Sfârşisem aici primii 12 km, dar în faţa noastră mai stăteau încă mulţi. Erau aici, la casa asta încă în picioare, amintiri destule, din alte vremuri. Una mai ales, era legată de o ascensiune de iarnă pe vârful stâncos al Stogului, pornită în zorii zilei prin Şaua Prislopelului şi sfârşită la vremea întunericului, tot aici, în jurul unei mămăligi mare, galbenă, făcută din mila femeii care păzea casa şi care ne văzuse că altceva nu mai aveam de mâncare.
Doar puţină vreme aveam să zîbovim aici, în faţa vechii case ce părea că îşi modernizează dărâmăciunea şi iar am pornit la drum. Am ajuns repede la locul de unde firul drumului începea să urce serpentina care se înălţa către Cheile Folea. Locurile erau oarecum stăpânite de om şi aici am luat şi oarece informaţii despre ce ne aştepta mai departe. Părea că de aici încolo vom mai face vreo două ore, dar se puteau face şi trei. Şi până la urmă am căzut de acord că mai avem patru ore de mers. Drumul bine pietruit acum, deabia de depăşea cu câţiva centrimetri albia râului săltăreţ peste stâncile din cale. Deasupra pereţi verticali, cu fisuri pitonate şi surplombe ameţitoare, stăteau aninate deasupra noastră. Acum locurile aveau înfăţişarea asta nouă, dar altădată, erau cu totul altfel. Pe firul văii exista o casă forestieră, veche, atunci când am vazut-o prima oară şi în care încă se mai putea înnopta. Desupra firului de apă cu repezişuri multe, aceeaşi pereţi de astăzi, ascundeau în ei primele trasee de alpinism, unele cu grad mare dificultate, către al V-lea dintre ele. Şi astăzi tot acolo sunt, doar sălbăticia locurilor, prin care doar o potecuţă îşi strecura firul, nu mai era la locul ei.

S-a sfârşit drumul prin chei şi cu el şi primii 21 km pe care-i parcusesem până acum. Ajunsesem la locul numit „La temelie”, acolo unde altădată începuseră lucrările hidrotehnice ale unei captări de apă ce urma sa ajungă în „marea” de la Vidra. Acum doar nişte ziduri de beton stăteau mărturie acelor vremi şi prin preajma lor, apa ţanţoşă a muntelui.

Am trecut pârâul Folea, nu fără incidente, din cele cu udătură la picioare, dar până la urmă am ajuns pe malul râpos. Vechea potecă se dusese de mult, de când pe aici fuseseră tăieri barbare, în urma cărora zăpezile, prăvălite pe coastă, lăsaseră urme adânci. Un biet triunghi galben, din cele puţine întâlnite de când părăsisem drumul pietruit al Olăneştilor, agăţat de un colţ de stâncă şi mai apoi un altul pe coaja unui copac, ne arăta drumul pe mai departe. Am început să urcăm din greu. Ionică mai sprinten înainte şi eu după el, cât puteam de repede. Până la urmă poteca a depăşit coasta golaşă şi am ajuns printre fagii înalţi, rămaşi după tăierile sălbatece care năruiseră muntele. S-au terminat şi aceştia şi şi-a făcut loc bradul şi poteca a ajuns una liniştită, croită mai mult pe coasta muntelui, aproape fără urcuşuri. A apărut acum şi chiciura, sau mai bine zis pospăiala de ninsoare căzută nu cu multă vreme în urmă. Şi pe jos mulţime de ciuperci, gălbiori şi pălării de şarpe otrăvitor. Razele soarelui începeau să coboare în spatele Stogului, dar până frigul nopţii să le încremenească din nou, picuri de apă ne îmbrobonau fruntea, ori de câte ori, o ramură de brad ne mai stătea în cale. O poeniţă cu frânturi de colibă din timpul ce trecuse peste ea, un alt urcuş printre brazii ce lăsau să se vadă prin rarişte seninul cerului şi iată-ne în faţa stânei Bătrâne, la nume şi la stare, aşezată pe marginea bălţii parcă veşnice, din calea croită de „Carpatina”, vechea societate italiană ce exploatase prin ’34, pădurile din preajmă. Era lumină multă, acum la vremea scăpătatului şi urcuşul scurt până către marea poiană de pe aici, nu ne-a făcut să simţim asprimea frigului înserării. Am părăsit drumul Carpatinei, ce se ducea către Izvorul Mierlei şi mai departe către Şaua Hădărăului şi l-am urmat pe cel mai de sus, care ne-a dus repede în mijlocul brazilor. S-au stins razele soarelui şi odată cu ele, scrâşnetul pământului îngheţat, ne-a făcut să simţim din plin semnele iernii încremenite pe bobiţele de afine, păstrătoare a ultimei dulceţe a zilelor de toamnă. Urcam mereu, frigul începea să ne cotropească şi răspântia către refugiul Gerea, înnoit pe meleagurile de pe aici, nu mai apărea.

Pe culmea din faţă, undeva cam departe, a apărut silueta unei stâne şi începusem să ne gândim că acolo vom înnopta. Ceva mai departe, în drumul nostru cam fără speranţe, a apărut o postată de poiană laterală, ce părea că desparte brazii. Tot acolo, un triunghi galben, puţin întors către poiană, părea să arate ceva. Ionică a apucat pe despicătura dintre brazi şi doar după puţini paşi a dat semn că a găsit căsuţa refugiului.

În lăcaşul dintre brazi, pe pământul îmbrobonat de primele ninsori, cu izvoare şi băncuţe în preajmă, căsuţa verde stătea ţanţoşă în mijlocul poienii. Ajunsesem la refugiul Gerea. Plăcuţa de pe peretele de afară, arăta cota 1800 şi cineva se străduise să-i determine şi coordonatele geografice.
Eram de-a binelea obosit. Frigul pătrunzător, de când pătrunsesem în pădurea de brad şi cei 25 km sfârşiţi aici în pragul căsuţei, mă aduseseră la capătul puterilor. Am intrat înăuntru şi mai mult m-am prăvălit pe primul scaun întâlnit. Apoi am început să privesc de împrejur. Peste tot era curat. Orânduială în toată cabana. Paturi cu saltele confortabile. Sobă de teracotă, cu siluetă elegantă, de care s-a apropiat Ionică, să-i încropească cu o pastilă de spirt şi câteva surcele aflate la îndemână, flăcăruia timidă care avea să ne şi încălzească ceva mai târziu. Până atunci pâlpâiala timidă, luminoasă, parcă ne-a dat puteri. Eu mai ales am căpătat puteri şi cum aici aveam şi semnal la mobil, i-am înştiinţat pe cei dragi, că ajunsesem cu bine la capătul primei zile de munte. Din telefoanele date, aflu că vom avea şi oaspeţi, dintre cei de seamă, dintre întemeietorii refugiului.
Când, după vreo ½ oră au ajuns, s-au încins convorbiri multe, deoparte şi de cealaltă, despre lungul drum făcut până aici, cu voie bună şi voioşie. O mânătarcă uriaşă, culeasă de ei din drum, aşa cam de 1 ½ kg, stârneşte uimirea.

Ne spun că prin pădure au auzit urletul lupului „roşu” şi mi-a părut rău că într-un fel i-am dezamăgit spunându-le că erau doar strigătele mele, poate cam prea puternice, adresate cuiva care ar fi putut să fie la refugiu. În căsuţă soba începuse să împrăştie o căldură plăcută, din sticla de ţuică adusă de cei doi, într-un ibric a început să fiarbă câte ceva şi au dres-o cu ceva piper pisat. Cam pişcăcioasă licoarea, dar a dezlegat limbile, înaintea somnului care a aşternut liniştea în cabană. Armonia serii au stricat-o puţin, doar nişte braconieri – ne-au spus cei ce-i cunoşteau bine – şi care poate ar fi rămas peste noapte aici, dacă figurile noastre, vizitatori neobişniuţi, nu le-ar fi produs oarecari semne de întrebare. Dar ce să zic, bine c-au plecat.
Peste noapte am ieşit pe afară, să încerc să ghicesc timpul de a doua zi. Era frig tare, vântul bătea în rafale puternice şi de pe cerul negru ca smoala, sclipeau stele multe şi de fiecare dată, n-am ştiut cum să intru mai repede în căldura sacului de dormit.
Noaptea a trecut repede şi când am ieşit afară, la crăpatul zilei, brumă groasă acoperea pajiştea. Sub picioare pământul îngheţat troznea în scrâşnete mici. Ne-am luat rămas bun şi ne-am tot dus în vrerea noastră. Urcam pe plaiul Gerei şi pe lături brazii erau acoperiţi cu zăpada căzută mai deunăzi şi câte-un vârf de-al lor, încărcat peste măsură, îşi pleca semeţia.

În depărtări îngrămădeală de nori, stăteau buluciţi peste crestele Făgăraşilor şi Lotrului. La noi cerul era senin şi doar rafalele vântului năpraznic ne zgâlţâiau mereu.

Poteca se vedea desenată sub bruma de omăt aşternută peste plai şi se îndrepta spre cupolele arcuite ale vârfurilor mari, aproape de 2000m, ale Priotei şi Ionaşcului.

Când le-am depăşit, din muchia celui de pe urmă, am început să coborâm. Curând am dat de poteca ciobănească ce cobora de la stâna din Govora. Pe ea am mers până am depăşit firele de apă zgomotoase ale văii Reci. Mai sus apa venea din plaiul molcom, dar mai jos urmau pereţi stâncoşi şi apa deabia de se strecura printre ei, prevestind marea încleştare dintre pereţii Stogşoarelor şi Builei. Am urcat malul celui de al doilea pârâu, am ajuns în Şaua Lespezilor şi am poposit la căsuţa de aici.

Soarele era încă puternic, dar cerul începuse să-şi piardă strălucirea şi norii începuseră să-şi arate colţii.

Câteva îmbucături la repezeală, ne-au domolit foamea. Nu prea aveam timp. Drumul încă lung pe care-l aveam de făcut şi îmbulzeala norilor pe cer ne-a gonit la drum. Am urmat la început drumul de sub vârful Lespezilor – altădată poteca marcată îl urca şi-l cobora, în drumul ei către vârful Zmeurătului, dar mulţimea drumurilor forestiere, au transformat-o doar în amintire. Drumul s-a transformat în potecă, pe deasupra stânei din aceste locuri şi firele ei ne-au condus către pădurea de brad, acolo unde şi vântul şi-a pierdut tăria. Era pe aici tot poteca ştiută de mult, trecând pe nesimţite peste felurite specii de arbori, de la brad la paltin şi fag. Doar că din când în când trebuia să-i căutăm firul pierdut prin încâlceala copacilor doborâţi de furtuni şi unii şi de bătrâneţe. Cerul se înnourase de-a binelea şi paşii noştri erau din ce în ce mai grăbiţi. Urcuşurile şi coborâşurile se succedau unul după altul. Din loc în loc mai erau şi ochiuri de poiană, cu râmături de mistreţ şi locuri mlăstinoase. În fugă am trecut pe lângă rămăşiţele staţiei vechiului funicular de la Groşii Bodeştilor, capătul locului de unde buştenii se transportau până la Brezoi. Erau multe aceste fuioare de amintiri, pe care nici eu nu le apucasem funcţionând. Una era jos, în chei, unde o mocăniţă transporta buştenii până la staţia de la casa lui Zdârcea. Alta era tocmai sus, în Şaua Hădărăului. Apoi una sub vârful Folea şi ultima la Cândoaia. Dar cine mai zăboveşte asupra amintirilor de nici măcar cu o sută de ani în urmă.
Când am ajuns la răscrucea din Şaua Comarnice, trecuseră aproape cinci ore de când plecasem de la refugiul din Gerea. O clipă ne-am gândit ce ar fi dacă am lua-o pe sub seninările din Buila, dar ne-am răzgândit repede. Am început coborârea. Am trecut pe lângă rămăşiţele vechii stâne din Comarnice, ne-am mai întâlnit cu un grup care dorea să meargă în Şaua Vânturariţei, cu altul care tocmai se întorcea de acolo şi coborârea până la cabana din chei s-a sfârşit repede. Era vânzoleală mare la cabană.

Maşini, oameni mulţi, locuri puţine şi norocul ne-a fost cu cabanierul care ne-a îndrumat într-o cameră încă neterminată, din podul care tocmai se amenaja. Apoi cabanierul ospitalier ne-a oferit o ciorbă din aripi de curcan, o bere şi multă bucurie că ne-a revăzut după atâta timp. Sub calcarele luminoase ale locului, Claia Strâmbă, Stogul şi Stogşoarele, ne-am petrecut timpul până în preajma înserării.

Peste noapte cerul s-a înstelat şi aveam nădejde că şi ziua care urma va fi tot frumoasă.
Un ceai băut la repezeală dimineaţa, un rămas bun de la gazda noastră cea primitoare, oarecari incertitudini ale mele că voi mai putea ajunge din nou prin aceste locuri şi iată-ne la traversarea cam dificilă a pârâului Cheia, pe nişte arbori aruncaţi peste albia lui. A urmat urcuşul până la gura tunelului, coborârea până în locul de unde se desprindea muchia plaiului Pietrii Tăiate şi de aici încolo, am urmat pe o vreme cu cer senin, vechea potecă care avea să ne scoată tot la Olăneştiul din care plecasem cu două zile înainte.

Pe coaste de munte, uneori printre ţancuri, alteori prin poieni, printre brăduti, printre mesteceni ori fagi bătrâni şi uneori câte-o făgoaică, am ajuns până la urmă la drumul ce ducea ori spre schitul Bradu, ori spre sătucul Tisei.

De aici, de lângă troiţa locului, nici nu ne-a mai trebuit mult să coborâm pe ultima parte a drumului către Olăneşti. Rezerva de apă ni se treminase de mult şi când am ajuns la izvorul din coastă, n-am ştiut cum să ne săturăm setea mai repede.
Când am plecat de la băncuţa cu izvorul apropiat odihnei noastre, aşteptam doar coborârea pe piciorul muntelui prelung, care avea să ne scoată din nou la drumul pietruit pe care-l părăsisem mai deunăzi. Marcajul cam rar, avea să ne joace o ultimă festă şi n-am izbutit să prindem poteca cea bună, ci doar pe o alta, vizibilă şi care ne-a scos tot pe drumul de pe valea Olăneştilor. Ceva mai sus decât sperasem, undeva prin preajma bisericii din Pietriş.

Era drumul înfrumuseţat de apusul zilei de toamnă, cu frunze liniştite alunecând pe firul de apă cristalină, doar că era ceva mai lung. Am trecut acum pe drumul cotropit de răceala zilei de toamnă, cu frunziş mult legănat de adierile vântului de seară. Biserica cea veche a Pietrişului era tot cocoţată pe deal, alcătuirile captării de apă zăgăzuiau apele râului şi maşinile cu cei ce-şi petrecuseră pe vale ziua frumoasă, treceau pe lângă noi. Până în drumul pietruit al Olăneştilor, mai adăugasem vreo doi kilometri şi cu oarecare năduf, la întrebarea de unde venim, a unora ce îşi făceau plimbarea de seară prin aceste locuri, le-am răspuns că tocmai de la „dracu cu cărţi” ne întorceam.

Şi poate că aveam dreptate, gândindu-mă la locurile străbătute, cu urcuşurile şi coborâşurile sale, la mulţii kilometri parcurşi, dar şi la zilele şi locurile frumoase de care avusesem parte. Până la băncuţa din calea autobuzului, clipele au zburat ca gândul şi aşteptarea, alături de prezenţe neaşteptate şi deopotrivă dorite, ne-a înfrumuseţat finalul uneia din minunile munţilor Căpăţânii.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera

Starea de septembrie

Moto: pe umerii uitării
septembrie apasă
şi mă tot mut spre seară
cu visul calculat.
George Ţărnea

Erau anunţate zile frumoase, cu soare mult şi Făgăraşul îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Aşa că am plecat, de unul singur, către meleagurile cele împărăteşti. Am ajuns în pragul dimineţii la răscrucea din Sâmbăta de Jos. La magazinul din marginea şoselei mi-am luat o plăcintă, dintre acelea pe care aici, le ştiam bune de-ţi lingi degetele. Mai apoi m-am aşezat la marginea şoselei ce avea să mă ducă spre locurile mult dorite. Am aşteptat câtava vreme, până când însfârşit unul din trecătorii auto, a oprit şi doar pe mine, cel cu rucsacul în spate, m-a poftit alături de el. Pe ceilalţi i-a lăsat încă în aşteptare. Ne-am pus la vorbă, imediat ce maşina s-a repezit pe şoseaua cu case liniştite şi până s-a terminat şesul transilvan, ne-am destăinuit gânduri despre viaţa pe care fiecare se străduia să o înţeleagă. Tânărul şi bătrânul, bucătarul şi inginerul, apropiindu-se de locul împădurimilor din preajma mânăstirii brâncoveneşti şi-au dat mâna la despărţire şi şi-au urmat drumul, fiecare spre locul care-l aştepta.
De aici încolo am rămas singur. Doar eu şi drumul încă bun de pe valea Sâmbetei. Au trecut pe lângă mine, un complex mai vechi, părăsit şi doar păzit de cei doi câini, încremeniţi în rolul lor de paznici eterni. Mai apoi „Floarea Reginei”, ceva mai nou, cu ducipali motorizaţi alături şi ceva mai sus păstrăvăria, ajunsă în mâna unuia din potentaţii locurilor. Am trecut repede pe lângă ramificaţia turistică a potecii ce urcă spre muchia Drăguşului şi însfârşit pe ultima rămăşită a vechiului drum forestier, rupt de aici încolo de apele năvalnice a uneia din viiturile obişnuite prin aceste locuri. Mai departe mi-au rămas de străbătut doar poteci aninate pe maluril râului şi fragmente din drumul de altădată. Lângă vechea băncuţă de la capătul drumului, am ajuns repede şi de aici încolo doar poteca turistică mi-a fost tovarăş de drum. Prin lăstăriş la început, printre bolovani şlefuiţi de vremuri şi poate şi de paşii celor mulţi călători, deasupra punţilor aruncate peste vâltorile apei şi pe unduirile urcătoare de pe coasta muntelui, paşii mei străbăteau locurile cu parfumul muntelui care mă întâmpina cu farmecul său. M-au mai ajuns din urmă, cu paşi mai vioi decât ai mei, ba vreun călător grabit să urce creasta munţilor, ba nişte tinerei porniţi la vreo întâlnire cu cabanierul locurilor. Pe băncuţa de lângă pârâul năvalnic, aducător de avalanşe la vremea marilor zăpezi, am zăbovit cât să-mi trag sufletul. La răscrucea din pădurea aşternută cu iarbă verde şi muşchi îmbătrânit, cu potecă singuratecă ce ducea spre înălţimile Drăguşului, am schimbat câteva gânduri pentru drumul de a doua zi. Mai încolo săgeata îndrumătoare către stâncile semeţe ale Pietrei Caprei, arătau drumul „încurcat” către crestele cele mari. Şi până la urmă, umbletul meu mai domol, m-a adus în poiana cabanei. Erau acolo locurile cunoscute, cu câinii ciobăneşti ce vesteau cu hămăitul gros al Lizucăi, apropiaţii călători, cu răcnetul de trompetă hodorogită a măgarului singuratec şi cu familia de pisici strecurate fantomatic pe lângă picioarele noilor veniţi.
În poiana însorită, cu imaginea Bălăcenilor pe fundalul munţilor înalţi, cabana de la Valea Sâmbtei era neschimbată. De astă vară de când fusesem pe aici, doar forfota din jurul ei dispăruse. Acum era linişte deplină. Călătorul cu părul sur, întâlnit pe poteca din pădure mi-a arătat un colaj de schiţe de trasee făgărăşene, vreo doi salvamontişti deabia coborâţi, mi-au povestit despre refugiile cele noi din valea Viştei şi din şaua dintre vârfurile Gălăşeştilor şi deopotrivă despre cele plănuite în viitor. Cabanierul cel uscăţiv mi-a lăudat ciorba de cartofi, proaspătă şi bună şi berea pe care mi-am oferit-o mai apoi, m-a îndemnat la odihnă.
A trecut noaptea. Cu lună plină, pătrunsă pe ferestruica de pe peretele camerei, cu cerul frământat de nori strălucitori şi pale ale adierile înălţimilor. Până spre dimineaţă aveam tot timpul să mă gândesc încotro să-mi îndrept paşii în zorii zilei.
M-a aşteptat dimineaţa cu cer senin, cu răcoarea toamnei aşternută peste poiana cabanei şi cu ceaiul cu lămâie plutitoare, pe care omul cel uscăţiv al cabanei avea să mi-l servească în pragul bucătăriei. Poate că am greşit, luând hotărârea să urc spre muchia Drăguşului. Poate că ar fi fost mai bine să urc mai întâi în creastă, către Cheia Bândei şi să-mi domolesc pofta de înălţimi cu imaginile măreţe din acele locuri. Dar dorul de micuţul refugiu din poiana Drăguşului, în care poposisem acum vreo treizeci de ani, era prea mare. Aşa că am pornit într-acolo. Am coborât repede până la răscrucea din pădure şi pe poteca străjuită de brazi, cu călcătură moale de muşchi şi iarbă verde, am pătruns pe drumul Drăguşului.
Câtăva vreme am străbătut liniştea pădurii. De undeva din adâncul ei, răzbătea până la mine zgomot de apă năvalnică. Curând am ajuns acolo. Erau două pâraie, unul după altul, coborâte din susul muntelui. Gălăgioase. Zglobii. Cu apă rece şi bună şi acolo m-am aplecat să-i sorb puritatea, adusă din înalturi. Mai apoi poteca se anina, râpoasă, pe malul năpădit de ierburi încâlcite.
Începuse să pătrundă soarele în pădure. Se luminau crengile copacilor şi prin luminişuri iarba firavă răspândea strălucire. Poteca se agăţa mereu de coasta muntelui. Urmăream semnul punctului roşu, uneori mai greu de găsit. Pe alocuri câte un snop de copaci doborâţi, îmi îngreunau mersul şi trebuiau ocoliţi. Pe măsură ce înaintam gândul revederii vechiului refugiu vânătoresc îmi stârneau amintiri, din anii aceia depărtaţi. Cu Ceani, prietenul multor clipe petrecute pe munte, urcasem din valea Sâmbetei, pe coasta muntelui, încă de jos, prin încâlcitura pădurii, până găsisem poteca mare, ciobănească. Când tocmai stăteam să ajungem la golul muntelui, miros de fum ajunsese până la noi şi când sosisem la căsuţă, o găsisem plină de un grup de tineri, care aveau şi ei tocmai aceleaşi gânduri, să urce sus, pe muchia Drăguşului. Ne-am înghesuit pe o laviţă şi a doua zi am urcat împreună până în vârful Gălăşescului şi mai apoi am urmat coborârea imprudentă pe unul din hornurile din Curtea Oţelei, care piperau zdravăn aventura ce putea să se termine şi rău. Frânghia lor de rufe, cu ochete metalic la capăt nu avea să le folosească la nimic. Iar noi doi, veniţi aici cu corzi, scăriţe şi pitoane şi doar cu câteva noţiuni de alpinism, deabia de-am făcut faţă locurilor, cu rapeluri multe, cât să să ajungem cu bine la cabană. Amintirile se derulau mereu înaintea mea şi dorul revederii locurilor unei alte epoci de viaţă, era mereu aprins. Poteca acum mai însorită ca până atunci, ajunsese pe porţiunea ei aproape dreaptă şi simţeam aproierea locului dorit. Numai că poteca s-a frânt brusc, în faţa unui culoar de avalanşă. Semnul punctului roşu se terminase la marginea surpăturii.
Am continuat să merg în susul culoarului de avalanşă. Ba, pe drumul pe care mi-l alesesem, am mai întâlnit un punct roşu, cam şters. M-a indus în eroare. Curând am ajuns la marginea perdelii de jneapăn. Aici parcă mi-a luat Dumnezeu minţile şi deşi ştiam bine ca mersul prin jepi numai uşor nu era, am pătruns orbeşte prin ei. M-am zgâriat si am înjurat tot timpul şi deabia când mi-am dat seama că până la plai tot mult rămăsese, însfârşit m-am întors. Mă apăram cu mâinile de crăcile unduioase, îmi croiam drum şi mă însoţea regretul că nu mai ajusesem acolo unde dorisem, ba chiar că nu voi ajunge nici acolo de unde plecasem. Până la urmă am ajuns şi obosit peste măsură, mi-am aruncat de pe umeri rucsacul şi deabia atunci mi-am dat seama că nu mai aveam pioletul. Rămăsese undeva între jepi. Era un prieten drag şi-mi însoţise drumurile prin munţi, mai bine de treizeci de ani şi acum dintr-odată nu-l mai aveam. M-am repezit nebuneşte spre locurile din care tocmai ieşisem. Am urcat câtăva vreme, dar mi-am dat seama că acolo, prin jungla târâtoare, n-am nicio şansă să-l găsesc. Pierdusem un sprijin rece, mut şi nu-mi rămăsese decât umbra din strângerea mâinii care-l înconjuraseră atâţia ani. Şi-atunci m-am întors. Singur. Şi m-au stăpânit umbrele despărţirii de prietenul necuvântător şi neînsufleţit de care-l pirdusem atât de brutal.
Poteca coborârii era acum una încălzită de ziua de toamnă însorită şi drumul mi s-a părut scurt. Deabia jos, la răscrucea de unde plecasem în pragul dimineţii, m-am oprit pentru clipa de odihnă şi amintirea locurilor pe unde fusesem. La cabană am ajuns repede şi acolo am întâlnit alţi oameni cu care am avut prilejul să aflu noutăţi despre munţii în care eram. Unele care chiar m-au încântat, în vremurile astea în care totul îmi părea încremenit.
A venit vremea înserării şi alte întâlniri, cu oameni ce-şi puneau speranţa în zilele astea de toamnă frumoasă, mi-au ţinut tovărăşie la cabana aproape pustie. Pe alţii i-am întâlnit în casa salvamontului de mai sus şi conversaţiile duse acolo, despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă, mi-au făcut bine şi mi-au alimentat într-un fel, speranţa unei alte zile frumoase. Doar că atunci când a venit ora retragerii spre odihnă, cerul devenise plumbuiriu. Peste Fereastra Mare coborâseară ceţurile şi prin preajmă brazii începuseră să vuiască.
Peste noapte, vântul a bătut cu tărie şi palele lui au zgâlţâit cabana tot timpul. Ar fi fost ziua când trebuia să urc către creastă, către Cheia Bândei, de unde aveam de gând să colind înălţimile, cât m-ar fi dus puterile. De câteva ori am ieşit afară în lumea întunericului şi mi-am tot aruncat privirile spre Colţul Bălăcenilor, să prind o clipă mai devreme, mesajul muntelui. Când însfârşit s-a luminat, cerul arăta plumburiu, Fereastra Mare era acoperită de nori şi dinspre creste, vântul puternic aducea în vale zbiceală de ploaie. Prognoza meteo care îmi arătase că doar duminică va începe să plouă, îşi devansase timpul. În uşa cabanei, pisicile stăteau strânse una ’ntr’alta şi cu nasul în jos. Lizuca nu mai voia să iasă din cabană şi frigul începuse să strângă. N-am mai avut de făcut altceva, decât să mă încălzesc cu o ceaşcă zdravănă de ceai, să-mi iau rămas bun şi să pornesc la drumul întoarcerii. Eram acum fără pilolet şi drumul îmi părea mai greu. Cu el parcă aveam în ce să mă sprijin şi pietrele din cale parcă le-aş fi trecut mai uşor. Am trecut punţile peste apa Sâmbetei, am ajuns la băncuţa pe care mă odihnisem şi la urcare şi am purces mai departe, pe ciosvârtele de drum care mai rămăseseră întregi. Când am trecut ultima punte, ajunsesem pe drumul cel vechi. Şi iar am trecut pe lângă Floarea Reginei şi pe lângă complexul cel părăsit, păzit de câinii cei vajnici. Am depăşit drumul spre poarta mânăstirii şi am poposit pe-o margine de drum, crezând că vreo ocazie auto va sosi repede, să-mi ia din picioare cei 15 km de şosea strecurată prin soarele care aici bătea din plin Nu aveam mult timp de aşteptat. Timpul până la sosirea autobuzului era limitat, aşa că am pornit pe drumul cel lung până la capătul său. Să fi mers vreo 3 km, tot făcând semne celor care treceau pe lângă mine şuierând cu maşinile lor. Doar un bătrân. Poate mai milos. A oprit nu departe de mine şi m-a luat până la un sens giratoriu. Acolo ar fi trebuit să cobor, dar dacă aş mai fi fost dispus să-i mai dau vreo 5 lei, parcă m-ar fi dus până la capătul drumului. Deci omonimul meu de vârstă, nu era chiar atât de dezinteresat. Am ajuns la capătul călătoriei pe drumul Sâmbetei, cam prea devreme şi vrând nevrând am avut de aşteptat aproape trei ore. Mai câte-o coca-cola, mai câte-o strujitură de covrigei sărăţii şi până la urmă autobuzul Antares-ului, m-a cules din drum şi am pornit spre casă. Nu fusese una din cele mai reuşite excursii şi din ea îmi rămăseseră şi păreri de rău.

Text: Dinu Boghez

Muntii...

"[...] muntii despart ca sa apropie [...] ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa.[...] Si nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. Nu poti sa reprosezi unui om ca n-are noroc."

Restul e iubire (Reflectii despre munti) - O.Paler

Șirul de trepte ale scării pe care o aveam de urcat pătrundea până in mijlocul cerului

Moto: Nu poţi să-mi spui amice,
Cam unde vrei s-ajungi,

Pe drumul ars de soare,

Cu paşii tăi cei lungi

Şi dacă ai ca mine

Poetice simţiri,

Înalţă-te la ceruri,

Prin crengile subţiri.

Calistrat Hogaş

Din gara Râmnicului, trenul care trebuia să mă ducă spre meleagurile Făgăraşilor, avea plecarea în toiul nopţii. Străzile erau pustii şi până la gară am căutat locurile mai ocolite dar mai umblate. Nu vroiam să stârnesc vreo curiozitate nocturnă, fie ea de oameni sau de câini. La gară linişte multă. Doar pe bănci cei obişnuiţi cu dormitul în aşteptarea trenului. Formalităţile de plecare, biletul luat de la casă în locul taxei năşeşti, pe peron oleacă de cască-gură pe semi-întunericul peronului înţesat cu pescari dornici de pradă pe apele Oltului şi....surpriza unui vechi coleg de munte, care acum abandonându-şi pasiunea, o alesese pe cea a undiţei. Sporovăială pe drum, fără vreun pic de somn şi fără prea multă consistenţă verbală. Când am coborât la Podul Olt, ziua nu-şi încăpuse bine în tiparele ei. Şoseaua avea încă ceva de aşteptat, până să se lumineze deplin. Am ieşit în calea maşinilor, sperând să mi se ivească norocul de a scurta kilometrii pe care-i aveam de parcurs. Şi chiar l-am întâlnit şi am ajuns repede până la intrarea în Sebeşul de Sus, chiar lângă....cimitirul satului. Lumea deabia se trezea şi satul era cam pustiu. L-am străbătut repede şi doar către sfârşitul drumului, am întrebat un singuratec călător către drumul de pe Râul Moaşei, cam cum arată cel pe care vroiam tocmai să-l urmez. „E simplu, doar la început se urcă ceva mai mult şi după aceea umbli doar pe creastă, aproape drept şi după vreo patru ore ajungi”.
Încrezător, am început urcuşul pe lângă o casă arătoasă, prin locurile altfel cunoscute. Am urcat pe plaiul încă verde, pe poteca deabia însăilată, fără cine ştie ce semne că aş fi pe drumul bun. În urmă Sebeşul rămânea din ce în ce mai pierdut şi curând am intrat în vegetaţia compactă din jurul scocului pământos pe unde se strecura poteca. Şi multă vreme am urmat drumul ăsta, cu coroana copăceilor deasupra capului. Urmele de paşi mulţi şi proaspeţi, stăteau înaintea mea şi parcă astea trebuiau să fie singurele indicii că mergeam pe poteca care trebuia. Primul marcaj a aparut mult mai sus şi nici mai departe nu erau prea dese. Noroc cu drumul pe care mai fusesem şi în alte rare împrejurări. Prima oară era cu prea mulţi ani în urmă ca să-mi aduc aminte amănunte. Dar ceaţă ca atunci şi spaima locurilor pe care păşeam prima oară, tot le ţineam minte. A doua oară era acum vreo zece ani, în prag de iarnă şi povestea fagilor desfrunziţi şi pospăiala ninsorii căzute, încă stârnea amintiri. Acum pe drum nu am întâlnit pe nimeni şi singurătatea nu-mi era alinată decât de seninul cerului şi cântecul vreunei păsări stinghere. Mă gândeam la povestea unui turist, întâlnit de curând, undeva în inima Făgăraşului, care ajuns prin aceste locuri, îmi spusese că întâlnise ursul şi trebuise să urce repede într-un fag, cu dânsul jos, zguduindu-i tulpina. Îmi părea cam vânătorească întâmplarea, dar mai ştii... Şi mergeam mai departe cu ochii ’n patru şi urchea ciulită.
Am ajuns în poieniţa pe care-o ştiam încă de demult, cu izvor. M-am oprit, la odihnă şi la o gură de apă. Parcă izvorul nu mai era cel pe care-l ştiam, părea mai firav şi vegetaţia dimprejur vroia să-l acopere. Drumul continua cam tot aşa ca până acum. Un şanţ adânc, cu urme proaspete de bocanci, cu vegetaţie arcuită peste el şi din când în când, chiar foarte rar, triunghiul roşu care-mi era călăuză. Doar într-un loc mai luminos, cu tufişurile de zmeuriş zdravăn tăvălite, am dat dreptate celui ce-mi povestise întâmplarea cu ursul. Avusese dreptate omul întâlnit la marginea satului, poteca şerpuia pe muchie, aproape fără urcuşuri. Şi chiar când am intrat în pădurea bătrână, când pe o bucată de drum am urmat coasta nordică, poteca tot unduitoare era. Doar când am traversat coama, a trebuit să urc puţin şi după aceea tot aproape fără urcuşuri era. Când am trecut creasta, soarele ajunsese prin aceste locuri şi pădurea era acum luminată din plin şi sclipiciul frunzelor foşnitoare, cântecul oarecăror zburătoare şi liniştea copacilor deabia treziţi din somn, parcă mi-era acum dragostea dintâi.
Începeau să se apropie crestele cela mari, cu gol alpin, ale Tătarului şi Moaşei, cu stâncile Vulcului care începeau să mijeacsă deasupra crestei. Şi poteca avea să capete altă înfăţişare. Apăruseră brazii şi începuse să semene cu altele de pe versantul nordic făgărăşan. Parcă mai văzusem locuri asemănătoare, să fi fost Bârcaciu, să fi fost drumul spre Chica Pietrelor şi tocmai de aceea îmi dispăruse singurătatea. Când însfârşit am început să urc din greu, pe poteca ce se încolăcea pe coasta muntelui ca să ajungă să-l traverseze, a apărut imaginea apropiată a Surului. Înaltă şi luminată din plin de soarele lăfăit pe cerul lipsit de nori. Dintr-un luminiş am încercat să-i prind imaginea,, dar nu cred că am reuşit să-i aduc măreţia pro memoria. Apoi pe coasta pe care umblam, au apărut smoace de blană de oaie, multe şi înşirate mai departe, chiar până aproape de cabană. Aveam să aflu acolo, că un măgar al măgarului pe care-l întovărăşea, avusese proasta inspiraţie să pună bâta pe spinarea bietului animal. Orgolios fiind, bietul măgar cu patru picioare şi spinare răbdătoare, îşi scuturase samarul, din desagi se risipise lâna şi el o luase pe coastă-n jos, unde-o fi văzut cu ochii. Deabia de-l putuse aduce înapoi, omul cu bâta. Şi întâmplarea numai pagubă îi adusese. Dar povestea asta doar la cabană aveam să o aflu.
Până atunci am urmat drumul devenit stâncos, întruchipând o brână strecurată pe lângă blocurile cele mari apărute în coasta muntelui. Şi parcă tot atunci m-a ajuns şi oboseala unui drum făcut până aici, doar cu pauze mărunte. Făceam pauze mai dese şi săgeata întâlnită în cale, cu răscruce de drumuri şi timp de doar o oră până la cabană, parcă nu mi-a dat niciun avânt.
Într-o împrejurare, aici ajunsesem coborând şi inspiraţia de moment a unuia dintre noi, ne dusese pe drumul forestier de pe Valea Moaşei şi până când ajunsesem în Avrig, mai că ne venise să ne purtăm picioarele în rucsac. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să înfrâng şi această ultimă oră. Mai departe se simţea că drumul este unul de munte. Pragurile de stâncă ivite în cale trebuiau urcate, pietrele mari căzute de sus şi zăbovite pe potecă trebuia să le ocoleşti şi de jur împrejur brazi falnici te întovărăşeau de pretutindeni. Pe ici pe colo, câte un firişor de apă mai străbătea poteca. Şi până la urmă am ajuns în poiana fostei cabane Suru. Aici, în locul acoperit de soare, în zare cu piramida de la Capul Surului, refugiul cel nou, arătos faţă de cel ce-l ştiam din alte vremuri, îmbia la odihnă.

Pănă să vină titularul cabanei „avea să-mi spună la sosire că este cu contract de muncă”, locul i l-a ţinut un copilandru. De la el am luat berea rece şi tot el m-a condus la locul de dormit, un fel de pseudo-mansardă în genul celei de la Piatra Mare, dar cu stadiul de amenajare mult inferior. M-am odihnit şi când am coborât, decis să îmi încep ascensiunea către Suru chiar în după amiaza aceea, a sosit şi titularul. Mi-am amânat conversaţia mai prelungă, până după întoarcere.

Era vreme însorită şi poiana fostei şi prezentei cabane, strălucea în soarele amiezii. Am depăşit poiana şi am început urcuşul prin pădure, pe poteca cu serpentine dese, inundată de tot felul de stânci şi bolovani aruncaţi acolo special să-ţi îngreuneze mersul. După câtăva vreme, am ajuns la plai. Poteca devenise mai prietenoasă. Acum locurile îndreptau poteca spre creasta Făgăraşilor, către cea atât de frecventată. În stânga potecii se înălţa imens, Capul Surului şi panta până la el, odată ajunşi în şaua acestuia, părea înălţată până la cer.

Coborau din susul muntelui, oameni cu coşuri pe cap pline de afine şi nu erau puţini. Din creastă ajungea până la mine, un vânt năpraznic. Se iveau semne că nu peste multă vreme, peste munte avea să coboare vremea rea.
Poteca se desfăşura pe sub culme şi puţin înainte de a ocoli un vârf stâncos, pe stânga, cocoţat pe creasta de desupra văii Găvanului, un monument din piatră, mi-a atras atenţia.

Am ajuns până la el şi am reţinut de aici dispariţia dramatică a unuia din slavamontiştii locului. Nu puţini veniseră aici mai tot timpul, judecând după florile proaspete sau ofilite, depuse la poalele monumentului. Am păstrat şi eu momentul de pioşenie datorat, m-am adăpostit de vânt şi după ceva vreme am plecat mai departe. N-am mai mers mult, doar până la firul pârâului întâlnit în cale. Sigur eram obosit şi vântul care stătea să mă doboare, nu mă stimula la urcuşuri prea îndelungate. În faţă panta vârfului dorit atâta vreme, părea scara cu trepte multe, înălţată până la mijlocul cerului. Aşa că mi-am luat rămas bun de la Suru – cine ştie când şi dacă mi-o mai veni cheful să-l urc – şi am început coborârea.
La cabană „titularul de contract, cum îi plăcea să-şi spună cabanierul”, avea chef de vorbă. Şi mi-a tot povestit mai ales isprăvi vânătorerşti, cu capre negre, cu mistreţi şi urşi. Mi-a arătat câinele cu urechea zdrenţuită de un mistreţ, mi-a spus de cei străini şi capre împuşcate de la 2500m, de mistreţi fioroşi şi purcei zvăpăiaţi şi câte şi mai câte şi dintre ele aveam să-mi aleg eu pe cele adevărate. Dar una peste alta avea să fie un companion plăcut, chiar dacă peste noapte, când am ieşit pe afară, a venit să controleze dacă nu cumva am plecat fără să-i spun.
Pe seară au mai venit turişti şi şi-au întins cortul lângă cabana cea veche şi câtăva vreme am mai sporăvăit despre munţi, cu cei tineri şi tatăl unuia din ei, chiar dacă acestuia ultim una-i spuneai şi alta îţi răspundea. Sau poate nu vorbeam eu la urechea ascultătoare.
Peste noapte vântul a bătut tot năpraznic şi locul cabanei era măturat de palele lui putrenice. Doar către ziuă s-a potolit şi până la urmă cerul tot senin a rămas.
M-am trezit dimnineaţa cu soarele intrat pe fereastra cabanei. Mi-am luat o cafea neagră şi m-am întins la vorbă cu cabanierul. În faţa cabanei i-am făcut o fotografie, după ce îşi pusese cam într-o ureche pălăria de vânător ce pretindea că este.

Ne-am luat rămas bun şi m-am pierdut repede pe poteca pe care venisem ieri. Era aceeaşi linişte, întreruptă de vreun tril matinal de cântător. Pe brâna de început soarele încă nu ajunsese, dar dincolo de ramificaţia cu săgeţi, lumina izbândise şi copacii filtrau lumina dimineţii. După ce am trecut de răspântia cu săgeţi, poteca a urmat drumul pe coastă, cu coborâre lentă şi drumul până la izvorul cunoscut, l-am petrecut doar cu mine însumi.
Am mai întâlnit oameni ce urcau fie doar la cabană, fie îşi duceau rucsaci grei spre zările Făgăraşilor. La izvor am zăbovit o clipă, gândindu-mă la crestele înalte profilate pe cerul albastru. Mai departe mi-a ieşit în faţă un câine lup, care s-a oprit şi a hămăit scurt şi gros. Am înlemnit şi cred că ăsta îi era şi scopul, până a nu veni grosul grupului de turişti care l-a potolit. Câteva cuvinte schimbate în fugă şi mi-am continuat drumul şi până la poieni nici că m-am mai oprit. Un scurt intermezzo datorat unei turme de capre duse la păscut în susul poienii, o conversaţie fugară cu doi căţelandri pufoşi, cârlionţaţi de parcă veniseră de la coafor şi mi-am continuat drumul prin poieni.

Când am sfârşit de coborât poteca muntelui, tot lângă casa arătoasă întâlnită la urcare am ajuns. De când plecasem din poiana refugiului, trecuseră trei ore. O scurtă pauză şi la drum pe uliţa satului. Din curţile cu porţi înalte, ferecate bine, răzbăteau zgomotele muncii dinaintea sărbătorii duminicale. La câte-o poartă vreun bătrân al satului mai adăsta pe banca din faţa porţii. Pe alocuri câte-o femeie ieşise la măturat praful din faţa casei. La marketul de la capătul satului, o scurtă oprire pentru un pepsi rece ca gheaţa cu urmări cam rele după aceea. Câte un câine tolănit lenevos la câte-o umbră ce-i ieşea în cale. Încolo linişte, stârnită doar de câte-o maşină îndreptată spre poienile dinspre munte. Trecusem de capătul satului şi mergeam agale pe şoseaua lipsită de umbră şi încinsă de soarele puternic al acestor ultime zile de august. Arareori mai auzeam câte un zgomot de maşină care urma să treacă pe lângă mine. Deabia de întorceam capul convins fiind că în niciun caz nu va opri să mă ia şi pe mine. Şi drumul continua şi până la halta cfr încă mai aveam, necum până la cea mare de la Podul Olt. M-am întâlnit în cale cu un om, care venea dinspre Olt şi curios să ştiu cât făcusem din drum l-am întrebat totuşi cât mai am de mers. Făcusem jumătate din drum şi mă încurajam singur că am să ajung repede în gara unde mai apoi urma să mai aştept câteva ore până aveam să plec spre casă. Un fâşâit nou, al unei maşini chiar elegante, a trecut pe îndelete pe lângă mine. Încă una mi-am zis, dar de data asta, şi-a încetinit mersul şi aproape de mine s-a oprit. O fătucă a deschis portiera şi m-a invitat să urc în „caleaşcă”. Mergea spre Sibiu şi conversaţia din maşina a fost una plăcută. Mai întâi cu blagoslovenia pentru milostenia săvârşită, mai apoi despre munţii din care coborâsem şi despre originea dânsei apropiată de meleagurile olteneşti ale tatălui care era tocmai din îndepărtatul sat al Scundului şi însfârşit, la sosirea cât mai apropiată de staţia cfr, cu mulţumirile aduse pemtru scutirea drumului pe asfaltul încins. Uimirea mea, ajuns pe peron, a fost că peste puţine minute aveam un tren care avea să mă ducă repede spre casă. Căldură mare în tren. Pescari din toate staţiile urcau şi îşi povesteau isprăvile cu capturile zilei, aşteptând năşirea din tren, după care fiecare s-a tras în colţul lui şi până la finalul călătoriei, s-au mai auzit şi câteva sforăituri. Pe peronul gării de acasă, forfota obişnuită. Oraşul, adormit de toropeala zilei. Din restaurantul din apropiere zgomote sinistre, muzicale chipurile, cu câte-un 4x4 alături. Acasă gânduri bune şi altele pentru noi întâmplări montane.

Text şi foto: Dinu Boghez