Moto: Se opriră munţii în zare,
ca nişte elefanţi cu ceva în spinare.
Marin Sorescu
Zilele astea, pe negândite, s-a petrecut un fapt tragic, care pe mine cel puțin, m-a îndurerat. S-a săvârșit din viață cabanierul de la Plaiul Poienii, cunoscut mie de ani mulți de viață. Știam că sfârșitul, când avea el să vie, al celui amintit era inevitabil. Și dacă îmi aduc aminte bine, cu ani buni în urmă, într-o dimineața pe când mă pregăteam de plecare, Săndel, mi-a ieșit înainte, întrebându-mă dacă n-am ceva hapuri de cap. Pe atunci nimeni nu bănuia deznodământul, dar acum s-a sfârșit un om tânăr și de pe urma lui a rămas o fată și mama ei, nevoită să lupte pentru supraviețuire pe mai departe. Cam la lucrurile astea gândeam când am plecat către Ciunget și mai departe, către drumul de creastă al Latoriței.
Într-un anume fel, pentru că cel amintit este legat de istoria nescrisă a acestor munți, acum, când sfârșitul biologic sau măcar cel fizic se apropie și de mine de capătul lui cel mai depărtat, am să-mi mărturisesc încă odată, că munții cei mai îndrăgiți dintre cei vâlceni, sunt cei ai Latoriței. I-am cunoscut întâiași dată, prin anul....1968, când pornind de la bătrâna cabană Rânca, le-am străbătut creasta, până către valea Lotrului. Unul dintre drumurie acestora, este parcă mai deosebit decât celălalt. Plecat în zori, de la cabana amintită, aproape fără să știm am ajuns în Șaua Ștefanului, pe care doar am bănuit-o din harta sumară pe care o aveam, întocmită de bărânul încă de pe atunci, Emilian Iliescu. Cei trei temerari, străbătusem până atunci, pe ceața deasă de s-o tai cu cuțitul, trecând peste vârful Păpușii, poate vreo 18 km și în față ne stăteau panglicile bătrânelor drumuri alpine, despre care, în cărțulia avută la noi, scria că unul ar ajunge până la Voineasa în....doar 32km. Am străbătut drumul din dreapta, mai îngust și care gândeam că va ajunge acolo. Era ceață multă, care deabia de se mișca. Aflam în drumul întunecat, plai dezgolit de zăpadă. Erau și troiene mari, trecute cu grijă și unul dintre ele, înalt cât o casă cu vreo două etaje, fusese de curând străpuns cu buldozerul și asta ne-a dat speranța că pe aici mai fuseseră oamen și ceva urme de-ale lor, vom mai găsi. Am ajuns la locul casei de la Plaiul Poienii - cel de astăzi -și ne-am conversat cu o femeie, care ne-a oferit apă că prea eram însetați si oarecari lămuriri despre drumul care ne aștepta. Era casa ordonată, cu covor persan încă de la intrare și cu temere, femeia ne-a mărturisit cam ce fel de activiști fuseseră pe acolo. Pe atunci putusem să vedem ce-i înăuntru, dar astăzi o asemenea casă ar fi păzită de malaci, impenetrabili, la curiozitatea anonimilor trecători. Acum aici e altă casă, deschisă oamenilor și primiți mereu cu drag, dintre care cel amintit mai sus, a fost unul emblematic.
Am străbătut Valea Lotrului, apoi parte din cea a Latoriței și când am intrat în Ciunget, am intrat pe cea a Rudăresei. Vreo două pensiuni, un drum spre înaltul castel de echilibru și alte două pensiuni, o alcătuire hidrotehnică de beton înverzit de bătrânețe, un drum lateral ușor coborâtor și iată-ne pe valea pârâului Plaiul Poienii. Până la casa din plai nici că a mai fost mult de mers.
La casa din plai, era liniște. Ușa intrării era ferecată. Sub un copac, câinele legat, păzea acareturile. Găinile scormoneau pe ici pe colo, cârâind liniștite. Era totul închis, părăsit în graba momentului trist pe care noi îl știam. Am părăsit locul acoperit de tristețe și ne-am îndreptat către stâna din Fratoșteanu, în care speram să găsim cealaltă alcătuire pastorală ospitalieră, cea de la stâna din Fratoșteanu Mare.
Am găsit-o cu ușurință. De altfel știam bine locul din alte multe peregrinări de pe aici. Am fost primiti cu bucurie chiar și repede ne-am așezat în locurile confortabile pe care ni le-au oferit. Casa Stânei din Fratoșteanu Mare, arăta ca un mic hotel. Camere echipate cu cele trebuincioase, o bucătărie imensă, cu plite mari ca pentru așezarea pastorală pe care o deserveau, înăuntru lumină electrică permanentă de la câteva foto voltaice și mai ales camera de baie. Faianțată, pardosită cu gresie, echipată cu toate cele trebuincioase și cu boyler pentru o baie cu apă caldă. Au fost zile magnifice și nimic nu ne-a lăsat îndoiala că am fi chiar la noi acasă.
A trecut după-amiaza, în sporovăeli cu ciobanii și stat la soarele blajin din munte. Poate chiar prea blajin, având în vedere că eram la ceva mai mult de 1650m. Dar ce să-i faci, vremea caniculară care domnea peste întreaga țară, ajunsese și pe aici.
Am ieșit după-amiaza la plimbare către vârful Fratoșteanu Mare. Undeva sub vârf, o turmă rebelă de oi cu câini amenințători, ne-a întors din drum. Seara ne-am petrecut-o lângă un grătar, care ne-a sfârâit mâncarea de peste seară. A venit ziua a doua, în care am luat-o pe serpentinele drumului alpin, tot către vârful Fratoșteanului, marcat cu inscripție făurită din pietre, să se vadă de departe. În drum ne-am oprit la un chioșc făurit de mâna omului, în care am petrecut câteva clipe în drumul nostru, iară către vârf. Numai că de data asta, am renunțat să abordăm vârful și ne-am îndreptat către malul Lacului Negru. Nu mai era el în plenitudinea forțelor sale, dar tot lac alpin era. Primăvara, are acesta un emisar puternic, venit din înaltul muntelui și șuvoiul de apă se strecoară printre jnepeni și tufe de bujor. Acum era mai mult o baltă cu mormoloci, din care vietățile turmei, veneau încă să se adape.
Câtăva vreme am zăbovit pe malul său, cu gândul la măreția albăstrimii sale din puținele zile de glorie alpină, din zilele tumultoase ale primăverii repede trecătoare. Stânca din mijlocul apei, îi trăda și acum veleități de lac alpin.
Într-o încrengătură de primăvară cu iarnă care nu vroia să se ducă, cu entuziasmul ultimei tinereți și picioarele ei de atunci, străbătusem calea destul de lungă, venind din Curmătura Vidruței. Urcasem atunci pe vârful cam depărtat al Repezilor și la întoarcere avusesem parte de reprize artistice inedite. Mai întâi ocolind printre tufele poalelor vârfului Fratoșteanului, ne bătuse soarele dinspre vârf și mulțimea funigeilor dinspre vale. Spectacolul ăsta de soare și zăpadă a fost greu de uitat. Mai jos, pe când ne pregăteam să străbatem căldarea Noptesei, acoperită de strat gros de nea, venea înspre noi din vale, o turmă de cai, scăpați din blestemul grajdului de peste iarnă. Numai că în fața lor stătea acum troianul de zăpadă, cam mare și neîncepută. S-au sfătutit caii o bucată de timp, până când armăsarul hergheliei, cu coama în vânt, a frământat cu copitele troianul de zăpadă și le-a făcut drum suratelor sale mai plăpânde către pajiștea râvnită. A fost un spectacol greu de uitat, mai ales că herghelia a trecut pe lângă noi vijelios, fără să ne dea vreo atenție. Acum toate astea erau gânduri care-mi reveneau în minte după ani mulți de când se petrecuseră.
Am plecat apoi pe poteca de sub creste, uneori printre cele câteva stâncării din cale. Ne-a condus poteca peste dâmbul din față, printre vitele și caii stânei de la care plecasem, până când în față, undeva jos, ne-au apărut căsoaiele de la care plecasem dimineața. Coborârea am făcut-o prin iarba cu lăcuste grase și insecte ce-și căutau adăpost în căldura care învăluise muntele. La împrejmuirea stânei am ajuns repede, doar că eu am ținut morțiș să sar pârleazul împrejmuirii, așa ca în vremurile copilăriei..
A urmat odihna după amiezii și mai pe seară, când s-a mai răcorit atmosfera, am ajuns cu mijlocul auto, cât mai aproape de locul de unde Măria Sa Fratoșteanu ne era mai ușor de urcat. De colo până pe vârf mai era o zvârlitură de băț. Apoi seara s-a lăsat din nou peste munte.
A venit dimineața despărțirii, cam lungă și grea. În ochii bătrânei ciobănițe, albaștri ca cerul, am mai privit odată. Se strânseseră în ei, doruri de-o viață dar și lumina cerului pe care-l apucase în anii mulți petrecuți pe munți.
A venit dimineața plecării, cu forfota strângerii bagajelor și mai ales rămasul bun, de la niște oameni care ne primiseră cu drag. Am luat calea lungă a ramurilor drumului alpin și până la urmă, imaginea stânei din Fratoșteanu Mare, ne-a dispărut din ochi. Am rămas singuri pe panglica drumului alpin. Vechiul drum al oștilor din războiul depărtat, curgea lin înaintea noastră. Am trecut pe lângă chioșcul ridicat de curând, pe sub poteca ce ne apropiase de vârful cel mare și însfârșit am ajuns la formațiunea calcaroasă a Noptesei. De aici încolo, munții Latoriței, își aflau spectaculozitatea deplină. Se succedau vârfuri înalte, cu lumina calcarului strălucind în soarele matinal. Era dintre acestea Mogoșul, cel dintâi. Un boț de calcar strălucind în calea înălțimilor. Drumul alpin se strecura prin plaiul de sub acesta. Dar mai aveau locurile unul bine ascuns, de nici nu-l bănuiai, că s-ar afla atât de aproape de pașii călătorului. Ceva stâncării anonime, aflate în apropierea drumului, ascund în ele o formațiune stâncoasa, cu legende păstrate în decursul timpului. Poarta Soarelui, așa se denumește formațiunea stâncoasă. Străpunsă de calea vântului, orientată dinspre răsărit, lasă întâia rază de soare să treacă dintr-o parte în cealaltă a muntelui. Se spune că aici se săvârșeau, într-un ritual aflat între credința luminii și primitivismul locului, adevărate legăminte de viață, între tinerii ciobani aflați în inima muntelui pentru lunga perioadă a păstoritului din vară.
Undeva jos, pe întinsul plaiului, se află stâna din Boarneș. Era parcă stingheră, parcă îmbătrânită și locurile din preajmă trădau unele părăsite. Nici atunci când ajunsesem pe aici, urcând dinspre Petrimanu pe pârâul lui Tocan, locurile nu trădau cine știe ce viață. Mersesem atunci, multă vreme pe valea îngustă, întunecată, până răzbisem în poiana luminată și când sfârșisem trecerea printre ultimii copaci ai pădurii din care tocmai ieșeam, m-au întâmpinat un cal și o stâncă, lângă care chiar m-am odihnit. La stâna din Boarneș am găsit doi bătrâni, cu care am mai sporovait oleacă. De la ei am aflat legenda Porții Soarelui și m-au căinat cât aveam de mers până să ajung la Voineasa, unde vroiam să prind autobuzul care avea să mă ducă acasă.
Când am ajuns în marea înșeuare din Șaua Pietrilor, partea spectaculoasa a munților Latoriței, aproape că se isprăvise. Am zăbovit aici cât să ne săturăm ochii cu priveliștile către înălțimile depărtate ale munților Lotrului și către înaltul vârf al Purului, spre care ne purta drumul alpin. Aveam de urcat de aici încolo cea mai consistentă pantă de până acum. Dar drumul către șaua înaltă la care trebuia să ajungem, mai avea până atunci unele locuri interesante. Nu mult după ce plecasem din Șaua Pietrilor, în primul cot al drumului, se desprindea o potecă ce ducea la vechea așezare pastorală din Puru. Pare că acum pe aici nu mai poposesc turmele, judecând după înfățișarea singuratecă a colibelor risipite pe plai. Poteca însă, a rămas bine înfiptă în coasta muntelui și înainte de a începe să urcăm către vechile stâne, trecem printr-un loc turbos, de o mare frumusețe primăvara. Este locul unui lac colmatat. Emisarul lacului, se zbuciumă pe panta mare a muntelui, prăvălindu-se năvalnic, acolo unde vremuri îndelungate alimentau un iezer alpin, a cărui întindere o vedem și astăzi. Călcătura în aceste locuri e mătăsoasă, moale și peste tot pașii vor parcă să răscolească oglinda vechiului iezer. Iar primăvara, atunci când zăpada încă nu s-a dus pe de-a întregul, pe oglinda netedă a vechiului iezer, un covor de brândușe înfrumusețează locul. Mai apoi vechea potecă se anină de coasta muntelui și ajunge urcând din greu la vechile așezări pastorale și mai departe, anevoie, pe vârful Purului, unul din cele înalte ale munților Latoriței – 2049m. N-am străbătut de prea multe ori locurile, dar imaginea iezerului adormit, o am mereu în fața ochilor.
Noi ne-am continuat drumul către șaua înaltă care desparte vârfurile Puru și Petrimanu. Ajunge tot aici, urcând de pe malurile lacului Petrimanu, o potecă ciobănească intens bătută. Locurile sunt deosebite și incită la nostalgii alpine, dar are pentru mine și o amintire cam brutală. O întâlnire cu o adevărată ,,turmă,, de câini ciobănești, cam azmuțiți și care s-au înfruptat cu poftă dintr-unul din picioarele mele, de i-am purtat amintirea multă vreme.
O scurtă pauză în șaua înaltă si iarăși am plecat la drum. Un lung coborâș pe coasta Purului, mai apoi pe sub vârful Zănoguței și iată-ne ajunși într-o largă înșeuare, deasupra căreia stâna cea veche dispare lăsând locul uneia noi și poate chiar mai modernă. Drumul urcă lent pe sub Coasta Benghii și mai apoi pe sub cea a vârfului Bora – 2069m -, cel mai înalt al acestor munți. Undeva în înaltul acestuia, se profilau stâlpii liniei de telescaun și până la ei urcă un drumeag tăiat în coasta muntelui. Sub noi, marele talveg al Latoriței, adăpostește câteva așezări pastorale ale celor din zona Novaci. Peste toate astea, tronează creasta crenelată a marelui Parâng. Vremea e un pic cețoasă, dar coama zdrențuită a munților înalți tot impresionantă este.
Pe nesimțite drumul alpin de până acum se termină în preajma asfaltului transalpinei așa cum l-au lăsat constructorii și nu numai ei, atunci când șoseaua asta frumoasă a rămas de izbeliște.
La popasul ciobănessc improvizat, am zăbovit cât să înfulecăm câte ceva. Acolo șefa popasului mi s-a părut oarecum cunoscută și timid, am încercat să-i spun de povestea ciobăniței din locurile de ceva mai jos și care avea o fată cu veleități poetice din care care chiar citisem atunci câte ceva. Chiar ei erau și amfitrioana afacerii a încercat să-și aducă aminte numele meu. N-a izbutit decât să-și amintească doar primele litere. Dar oricum, noi cei de acum, eram și cei de atunci. Am încercat să intuesc vârsta fetei-poete și m-am oprit la vreo 23 de ani, cât ar avea acum. Da de unde fata avea acum 30 de ani !. Trecuseră deci 14 ani, nu doar 7. Doamne cum trecuse vremea și cum se mai comprimase timpul !.
Am plecat mai departe, am poposit puțin la Obârșia Lotrului și pe valea Mănăilesei, la umbra copacilor, la unul mai consistent. Până acasă am avut timp să constatăm cât de mare este căldura șesului și cât de bine fusese prin locurile străbătute.
Text și Foto: Dinu Boghez
22-24.07.2015
