marți, 24 februarie 2009

Scotocind Parangul

Moto: O clipă inima mi se făcuse cer.
Vasile Voiculescu

Am plecat din Râmnicu Vâlcea atunci când ziua încă nu-şi intrase în drepturi. Era toamnă târzie şi ziua se micşorase mult. Dar curând soarele a mijit peste orizont şi până a ajunge la Horezu, am putut să ne delectăm privirile cu imaginea aproape monumentală a Builei. Sclipea în razele soarelui şi era mereu frumoasă, pe cât o ştiam. Mai departe, şoseaua ne-a purtat pe sub creasta munţilor Căpăţânii, care acum, în pragul dimineţii îşi etala vârfurile sale alpine. Zonele cu adevărat înalte, ale Preotei, Ursului şi Nedeii, se lăfăiau sub razele dintâi ale soarelui. Când ceva mai târziu am intrat pe valea Jiului, peisajul, deschis până acum, s-a schimbat. Până la Sadu, valea largă, ne-a permis să aruncăm o privire spre înălţimile mari ale munţilor către care ne îndreptam. Imaginea Cârjei mai ales era parcă obsedantă. Mai apoi valea a început să se îngusteze, strânsă zdarvăn între pereţi stâncoşi. Peste panglica şoselei zburau care încotro, frunzele colorate, aruncate peste vale de zilele toamnei adânci în care eram. Pe coastele abrupte, oarecari mesteceni, îşi trimeteau până în vale, sclipirile dimineţii senine şi foşnetul frunzelor, ce-şi trăiau ultimele clipe ale visului de peste vară. Jiul, cândva o apă întunecată, acum părea cristalin şi sărea sprinten peste stânci şi pietre de tot felul. Mânăstirea Lainici era tot acolo unde o ştiam. Şoseaua se strecura pe lângă apa de munte, care parcă îşi recăpătase culoarea naturală. Din înaltul abruptului pe lângă care ne strecuram curgeau frunze zburdalnice. Prin locurile ceva mai largi apăruseră construcţii noi şi cele vechi, abandonate, păreau martorele unei alte lumi.
Când am coborât în Petroşeni, în autogara Normandiei, vremea părea încă să fie frumoasă. Am ajuns mai repede decât gândeam la staţia telescaunului şi tot aşa de repede şi la pensiunile de la poalele Parângului Mic. De cum am depăşit pădurea pe deasupra căreia treceam, a început să bată vântul şi pe alocuri parcă începeam să ne legănăm cu scaun cu tot.


Ceva mai departe am trecut prin locul fostei ,, căsuţe din poveşti ”. Erau acum prin acel loc pensiuni zdravene şi o clipă mi-a trecut prin minte că poate tocmai de aceea a dispărut căsuţa amintită. Când ne-am dat jos din telescaun, ne-am hotărât repede la unul dintre locurile în care puteam înopta, unde scurtă vreme ne-am odihnit. Apoi puţin după orele prânzului, am început urcuşul către vârful Parângului Mic. Era acesta primul nostru obiectiv. Nu era o vreme grozavă, dar nici ploaia nu părea să se apropie de noi. Am ieşit din staţiune, am zăbovit puţină vreme lângă panoul cu trasee din masiv, în locul în care primele poteci se răsfirau. Una dintre ele urca spre creasta munţilor şi alta spre vârful ales. Urcam repede şi pe măsură ce câştigam înălţime vântul începea să ne zgâlţâie serios. Când am ajuns pe vârful Parângului Mic – acum, pentru prima oară, după ce trecusem de atâtea ori pe lângă el – o adevărată vijelie se dezlănţuise peste noi. Dar vizibilitate era peste tot locul. Către înălţimea vârfului Cârja vremea înourată ne lăsa să-i privim poteca ce-i învingea semeţia.


Undeva, ascuns vederii, stătea refugiul în care îmi petrecusem o noapte cu lună plină. Către Şurean şi primele sale vârfuri, nu era cine ştie ce vizibilitate. Lângă noi, pe vârful înalt de 2074m, stăteau, martore ale altei tehnologii-meteo, rămăşiţele vechii staţii. Vântul bătea năpraznic şi cum ne-am ridicat din cotlonul în care ne adăpostisem, i-am simţit din plin tăria. Pe poteca crestei, am coborât repede până în şeuţa în care am întâlnit poteca ce urca spre creasta Parângului. Ne-am adăpostit sub o stâncă. Vântul nu mai bătea aici mai deloc. Cobora spre noi un tânăr grăbit. Ne-a spus că venea dinspre lacul Mija. A ţinut să ne spună că venise făcând mai puţin timp decât cel de pe indicatoare. Ştia el nişte scurtături !. Nu mai aveam de ce sta acolo şi am început coborîrea spre locul unde aveam să ne petrecem noaptea. Căldura molcomă din cameră, cerul înstelat văzut pe fereastră şi luminile oraşului, sclipind în noapte, ne-au dat speranţe pentru a doua zi.


Dimineaţa, cât ne permitea toamna înaintată în care eram, am plecat grăbiţi. Nu era o vreme grozavă, dar soarele îşi arunca raze strecurate printre nori. Ceva speranţe că vom avea vreme bună, tot aveam. Am ajuns repede la băncuţa din capătul pârtiei de schi, acolo unde poteca de creastă se abătea spre dreapta. Ştiam că Parângul Mare, atât de apropiat, avea să fie scopul ascuns al colegului meu. Era mai tânăr, mergea repede şi oricum dacă am fi mers împreună îi incomodam ritmul. Aşa că....ne-am despărţit. L-am rugat să se uite le refugiul din cale şi să-mi spună ce noutăţi mai erau pe acolo. Ultima oară l-am zărit deasupra şeii din care eu aveam să mă abat spre lacul Mija. Şi ceaţa a făcut să-l pierd din priviri. Am ajuns şi eu, repede în şaua cu stâlp indicator către lacul Mija. Ceaţa se aşternuse peste creasta muntelui. Nu ştiam cât de bun era marcajul şi nici cât de clară era poteca, dar tot am plecat spre lac. Prea trecusem de atâtea ori pe lângă ramificaţie şi prea dorisem mult să ajung pe malurile lui. Câtăva vreme poteca a mers înaintea mea, fără să coboare. Apoi coborâşul se strecura printre tufe de jneapăn. Ceaţa părea să se ridice şi privirile iscodeau locurile din spatele crestelor, încercând să ghicesc ceva mai devreme, cam pe unde avea să fie lacul. Câteva serpentine scurte şi am ajuns la firul văii, pe acolo pe unde se strecra un pârâiaş. Dacă aveam să mă iau după harta lui Nae Popescu, pârâiaşul trebuia să se cheme Slăvuţul. Crestele tindeau să se acopere de ceaţă, dar uneori lăsau să li se vadă măreţia. Grohotişurile de către poalele crestei, hornurile care le străbăteau coastele, alcătuiau lumea misterioasă în care pătrunsesem. Îmi veneau în minte lucruri citite despre traseele cu iz alpin de prin aceste locuri, misterul ce înconjura lacul către care mă îndreptam şi dialogul cu mine însumi se înfiripa repede, fără teama ceţurilor şi a ploii care se apropia. Am atins firul văii şi stâlpii de marcaj bine aşezaţi mă îndreptau în lungul văii. Ultimul dintre ei, se afla înaintea unei perdele de jnepeni. M-am uitat împrejur şi nu am văzut niciun alt semn. Am luat-o printr-un şleau, pe care oarecari urme de om m-au făcut să cred că nimerisem poteca spre lac. Ajuns la capătul micului horn înierbat, m-am aflat la firul unei văi ce se pierdea în adâncul pădurii. M-am întrebat dacă pe acolo s-ar putea strecura poteca dinspre valea Jieţului. Apoi am căutat din priviri locul unde-ar putea fi lacul. Am străbătut perdeaua de jnepeni, până am ajuns din nou la stâlpul de marcaj pe care doar cu puţin timp înainte îl părăsisem. Undeva, pe un perete stâncos, am zărit semnul punctului galben şi de la el mai sus, poteca abruptă care cu siguranţă mă conducea spre lac. Pierdusem ceva mai mult de ½ oră. Am ajuns la semnul buclucaş, am traversat o hoagă, am parcurs repede poteca abruptă şi am ajuns pe malul lacului, încojurat de tufe de jneapăn şi ascuns printre grohotişurile aruncate până el de crestele înalte, care începeau să se învolbureze.


Mă pregăteam să zăbovesc pe malul lacului. Aveam si de ce. Până la ultimul stâlp de marcaj, mai erau câţiva paşi. Oglinda apei, liniştită, neverosimilă, în marea de piatră care o înconjura, a început pe nesimţite să freamăte. De undeva din norii deveniţi compacţi, ajungeau până aici, mulţimea fină a stropilor mărunţi, strecuraţi prin sită cerească. Nu i-am luat în seamă şi deabia când stâncile din preajmă au început să se umezească de-a binelea şi luciul apei s-a arătat străpuns de picături din ce în ce mai consistente, am realizat că nu aveam încotro şi trebuia să părăsesc locurile. Deocamdată ploaia nu reprezenta chiar un pericol şi câtăva vreme am străbătut poteca fără teamă. Pe poteca priporoasă şi cam alunecoasă acum, apoi pe sub peretele stâncos, părăsind poteca şi scurtând astfel drumul, am ajuns repede la firul văii pe care le venire îl părăsisem. Aici mi-am pus oarecum pelerina şi am plecat mai departe. Tot nu credeam că ploaia va fi una de durată. Curând am părăsit firul apei şi am început urcuşul. Acum ploua de-a binelea şi darabana ploii imi amintea că ar fi trebuit să-mi potrivesc mai bine pelerina şi peste rucsac trebuia să-mi trag îmbrăcămintea protectoare. O să meargă şi aşa , ploaia va trece repede, gândem eu. Dar nu trecea şi pe cât de repede mergeam, ploaia venea din urmă, din ce în ce mai puternică. Auzeam stropii bătând darabana pe spatele meu, dar nu m-am oprit să-mi aranjez mai bine cele ce trebuiau să mă protejeze. Şi când m-a udat de-a binelea, am ajuns şi eu la băncuţa din capătul pârtiei de schi. Norii nu-şi mai scuturau peste mine picăturile dese, dar acum udeala nici n-o mai simţeam. Deabia când am ajuns în cameră am constatat că nu prea rămăseră pe mine lucruri uscate. Nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să-mi pun lucrurile la uscat.


Timpul a trecut repede şi înserarea avea să se aştearnă curând şi colegul meu nu mai venea. Într-un târziu l-am văzut coborând pe drumul larg. Eram curios să aflu cum a ajuns pe vârful cel mare al Parângului şi cam ce vreme a întâmpinat. Şi iată cam ce mi-a povestit.
De când îl pierdusem din vedere, pe creasta care ducea spre vârful Cârjei, ceaţa îl cam supărase. Se oprise o clipă la refugiu, să vadă ce se mai făcuse pe acolo.


Refugiul, prima oară construit în 1899-!-, avea acum hidroizolaţia acoperişului de curând refacută. Iar înăuntru avea fixată o masă. Poate în curând va avea şi nişte priciuri şi atunci va fi şi mai util. Apoi ceaţa, până către Parângul Mare, avusese doar roluri episodice şi deabia sus, pe vârf, devenise oarecum compactă.
Dar către căldarea Roşiilor, vălurile de ceaţă deveneau uneori mai transparente şi oarecare lumină părea că se coboară peste lacurile mirifice de acolo.
S-a coborît colegul pe muchia secundară, nordică, a vârfului, până când ceaţa a prins să se risipească uneori. A zăbovit acolo multă vreme şi i-a trebuit ceva răbdare, până când, printre vălurile zburătoare, a izbutit să prindă imagini dintre cele frumoase şi efortul reîntoarcerii i-a fost astfel răsplătit. La întoarcere l-a prins şi ploaia, tot cam 2 ore cât mă prinsese pe mine, doar că a fost mai atent cu protecţia lui şi a rucsacului şi când ne-am întâlnit, avea mina omului fericit că ziua petrecută pe creastă nu i-a fost cu totul potrivnică. Una peste alta, avusese parte de o vreme ceva mai bună decât mine. Şi când am revăzut împreună fotografiile mulţumirea i-a fost deplină.
Ca mai mereu când muntele se mai burzulueşte câtă vreme eşti în inima lui, întoarcerea am facut-o într-o zi însorită, când imaginea Cârjei se lăfăia în razele soarelui tomnatec. Dis-de-dimineaţă ne-am urcat în telescaun. Jos am avut norocul să întâlnim un mijoc de transport care ne-a dus repede în Petroşeni şi până să apucăm să bem o cafea în autogara cea mică, a şi sosit autobuzul care spre seară ne-a lăsat acasă.
Parângul ne mai oferise încă odată zile fericite !.


Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera şi Dinu Boghez
04-06.11.2008

Un comentariu:

Bogdan Balaban spunea...

Mi-ati facut o mare bucurie publicind acest jurnal. Mi-e dor de Paring, sper sa il mai vizitez pe la sfirsitul acestei primaveri.

Va multumesc.