A fost undeva nici prea departe si nici prea aproape, ascuns de-o vesnicie, un loc de o incredibila frumusete…
Este un loc unde in zilele de iarna ninge cu soare, un loc unde padurea este atat de deasa incat te strange, un loc unde vantul canta noaptea singur printre stanci, un loc ce se imbraca primavara in branduse.
Si intr-o zi senina de iarna am hotarat sa revedem locul stiut de cateva primaveri. Pe drum am intalnit vanatori tacuti si grabiti in cautarea mistretilor. Apoi totul a ramas undeva in urma, si ne-am gasit doar noi si zapada mare ce trebuia invinsa pana sus in creasta muntelui. Poteca printre brazii cocosati de nea, presarata cu urme sfioase de mici vietuitoare, a fost o desfatare. Ingrijorarea s-a aratat abia sus pe varful muntelui, unde ne-am trezit impresurati de haina alba si adanca a iernii. Gafaind si sub amenintarea noptii, am reusit sa ajungem la adapostul mult ravnit. Si tare ne-am mai bucurat. Locuinta noastra de-o seara s-a aratat a fi cam rece, dar ocrotita de furia viscolului ce trecuse nu de mult peste aceste meleaguri, iar privelistea de pe “veranda” era de vis… Nu mai trecuse nimeni pe aici de ceva timp. La lumina sfioasa a lumanarilor uitate pe o polita, ne-am incalzit cu povesti si ceai fierbinte. Si sub un cer pe care il stiam instelat, am adormit. Salbaticia tinutului m-a facut sa visez un mos Martin ce se straduia sa ne viziteze. In timpul noptii a inceput sa ninga linistit. Vantul calatorea prin alte locuri, pentru ca noi nu l-am intalnit deloc in acea noapte. Si incet, incet, covorul alb a tot crescut.
Perdeaua de nori nu m-a lasat sa admir rasaritul, iar frigul nu ne-a lasat sa ne prelungim prea mult somnul. Dupa un dejun scurt, ne-am luat ramas bun de la casuta si am pornit la drum. Si ningea cu soare… Mii de diamante minuscule roiau in jurul nostru. Poteca se strecura printr-o padure batrana si tacuta de brad, iar noi eram atat de fericiti… Ne-am oprit la izvorul stiut si cu uimire am aflat ca apa lui era calda (cand a noastra din sticle inghetase de mult). Am poposit la locul unde anul trecut ne petrecusem o noapte cu un vant napraznic, cand am crezut ca ne va lua pe sus cu tot cu casa ca intr-o poveste bine cunoscuta. Si incet, incet am coborat tropaind incantati prin zapada proaspata.
Si acum la final de poveste, urmeaza sa va marturisesc in soapta ca acest loc se numeste...
Este un loc unde in zilele de iarna ninge cu soare, un loc unde padurea este atat de deasa incat te strange, un loc unde vantul canta noaptea singur printre stanci, un loc ce se imbraca primavara in branduse.
Si intr-o zi senina de iarna am hotarat sa revedem locul stiut de cateva primaveri. Pe drum am intalnit vanatori tacuti si grabiti in cautarea mistretilor. Apoi totul a ramas undeva in urma, si ne-am gasit doar noi si zapada mare ce trebuia invinsa pana sus in creasta muntelui. Poteca printre brazii cocosati de nea, presarata cu urme sfioase de mici vietuitoare, a fost o desfatare. Ingrijorarea s-a aratat abia sus pe varful muntelui, unde ne-am trezit impresurati de haina alba si adanca a iernii. Gafaind si sub amenintarea noptii, am reusit sa ajungem la adapostul mult ravnit. Si tare ne-am mai bucurat. Locuinta noastra de-o seara s-a aratat a fi cam rece, dar ocrotita de furia viscolului ce trecuse nu de mult peste aceste meleaguri, iar privelistea de pe “veranda” era de vis… Nu mai trecuse nimeni pe aici de ceva timp. La lumina sfioasa a lumanarilor uitate pe o polita, ne-am incalzit cu povesti si ceai fierbinte. Si sub un cer pe care il stiam instelat, am adormit. Salbaticia tinutului m-a facut sa visez un mos Martin ce se straduia sa ne viziteze. In timpul noptii a inceput sa ninga linistit. Vantul calatorea prin alte locuri, pentru ca noi nu l-am intalnit deloc in acea noapte. Si incet, incet, covorul alb a tot crescut.
Perdeaua de nori nu m-a lasat sa admir rasaritul, iar frigul nu ne-a lasat sa ne prelungim prea mult somnul. Dupa un dejun scurt, ne-am luat ramas bun de la casuta si am pornit la drum. Si ningea cu soare… Mii de diamante minuscule roiau in jurul nostru. Poteca se strecura printr-o padure batrana si tacuta de brad, iar noi eram atat de fericiti… Ne-am oprit la izvorul stiut si cu uimire am aflat ca apa lui era calda (cand a noastra din sticle inghetase de mult). Am poposit la locul unde anul trecut ne petrecusem o noapte cu un vant napraznic, cand am crezut ca ne va lua pe sus cu tot cu casa ca intr-o poveste bine cunoscuta. Si incet, incet am coborat tropaind incantati prin zapada proaspata.
Si acum la final de poveste, urmeaza sa va marturisesc in soapta ca acest loc se numeste...
Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu