Povești de veșnicie

Motto:

„Uuu..., n-aude, n-a vede !”...ce glas obosit
Ca-n basmul cu greul Pământului strigă ?!.
Vasile Voiculescu

Cand am urcat prima oară în muntele Basarab şi asta era prin anii ’70, aflasem despre el ce vedeam şi ce pe ici pe colo, auzisem. Vedeam de pe şoseaua din valea Oltului pereţi imenşi de stâncă, ce păreau de-a dreptul inaccesibili, înălţaţi cu mult deasupra unei păduri stufoase.

Undeva, în afundul văii Poştei de la poalele masivului, săltat deasupra pădurii, mult alături de crestele abrupte şi semeţe, exista un bloc de stâncă, oarecum îndoit către vârf. Un anonim din cine ştie ce considerent îl asemuise cu un cap de oaie şi aşa îi rămăsese numele: Capul de Oaie.
Şi mai aflasem ceva. O legendă aievea. Undeva într-o scorbură a stâncii, la poalele pereţilor înalţi, trăise o călugăriţă, sfârşită aici în zilele friguroase ale unei ierni aspre. Scorbura exista, rămăşiţele bordeiului se mai văd şi astăzi şi doar motivele exilării călugăriţei, par a fi doar o legendă, de care izgonirea ei din mânăstire, nu e prea departe.
Legat de castrul roman Arutela, aflat in apropiere, mai sunt şi zicerile despre posturile de observaţie din turnurile munţilor vecini – Teofilul şi Basarabul -, ale legiunii statornicită aici, de unde valea Oltului putea fi observată până departe. Şi poate că ceva adevăr o fi fost, pentru că în prima ascensiune făcută de mine pe vârful stâncos al Teofilului, de pe malul stâng al Oltului, prin anii 69-70, am găsit pe micul platou al său, rămăşiţele unei fundaţii pătrate, la vedere, în ea cu aspectul varului roman, cam de dimensiunile unei posibile gherete de pază. Erau acestea la rasul pământului şi astăzi cu greu le-ai mai putea deosebi. Realitate sau doar închipuire, se mai spunea că şi pe omonimul stâncii Teofilului, pe cel mai apropiat vârf al Basarabului de firul Oltului, ar fi fost locul unui alt post de observaţie. M-a împins curiozitatea să caut şi aici urme vagi, ca cele de pe vărful vecin, dar n-am găsit nimic.
Am făcut apoi incursiuni destule, poate or fi fost vreo 8-9, însoţit de buni prieteni de munte, ba într-o împrejurare chiar singur. Am străbătut potecile locurilor, prin văi, pe nepătrunsele chei ale Poştei, cu cascade tumultoase, acolo unde mai cuibăreşte încă, ciocănitoarea neagră, rară la vedere, răspândind prin pădure cântecul ei, puţin trist. Am ajuns pe la rămăşiţele chiliei călugăriţei, ale cărei bârne stau în faţa unei grote puţin adânci, cu întruchiparea de bucătărie aşezată ceva mai sus, marcată de urme înnegrite de fum şi la care ajungi urcând trepte stâncoase. De jur împrejurul grotei, au crescut adevăraţi arbori de iederă, căţăraţi pe perete până spre lumină, departe pe stâncile pe care nu poţi ajunge. În întreaga găoace a văii străjuite de pereţii stâncoşi, este un fel de micro-climat, care permite teiului şi nucilor, să-şi găsească locuri priincioase. I-am urcat Basarabului hornuri abrupte către creastă, cât să-mi permită urcuşul doar agăţându-mă de stânci şi mai întotdeauna străbătându-le şi pe acestea în întregime.
Trecuseră ani mulţi, poate 15, poate mai mulţi şi parcă eram încă tânăr, de vreme ce mă încumetasem să-i străbat în întregime creasta, la care ajunsesem cu oarecare căţărătură, cu hău mare sub mine.
Acum, într-una din zilele frumoase, calde şi însorite ale lui aprilie, cât ne îngăduiau cele înnourate şi ploioase de după Paşti, ne-am strâns câţiva prieteni, dornici să-i străbatem creasta alpină, cu înălţimea modestă de doar 700-800.

Între timp, alături de biserica refăcută, cu numele Sfântului Ioan de la Piatră, ctitorită la începuturile sale de Patriarhul Antonie Macarie în anul 1657, astăzi strămutată din cauza lacului de acumulare hidroenergetic, într-o veche casă silvică, s-a dezvoltat casa parohială şi chiliile şi accesul pe poteca obişnuită nu mai este posibil, mai de gura călugărilor şi mai ales datorită câinilor fioroşi.

Aşa că noi am urmat potecă recent formată, cu început chiar lângă poarta de intrare în stăreţie. Am urmat hăţaşul, uneori vizibil, alteori doar închipuit, brăzdat mai mult de vietăţile muntelui, pe grohotiş, ocolind stâncile din cale, până când, după ceva mai puţin de o oră, am ajuns în creasta muntelui, într-o înşeaure pronunţată.
O scurtă odihnă după urcuşul cam abrupt şi iată-ne, curioşi de ce ne rezervă vârful aflat desupra Oltului.

Ochii se desfată cu minunăţia peisajului întâlnit, neştiind ce să admiri mai întâi. Cozia se lasă privită până spre înaltele Ciuhe, ambele dominate de antene greoaie.

Într-un buzunar al muntelui, mânăstirea Turnu şi acareturile ei domină începuturile uneia din potecile cele mai umblate din muntele Coziei.

Prin crengile unui pin rotat, agăţat de coasta prăvălatică, apa molcomă a Oltului, adunată în spatele barajului hidroenergetic, aruncă pâna la noi unda ei verzuie.
Câtăva vreme ne-am îndestulat ochii cu măreţia peisajului, dar ne aştepta în continuare drumul crestei, nu lung, dar pe alocuri dificil. Am urcat la început prin pădurea rară a muntelui, îndreptându-ne către golul alpin. Prin peticile de iarbă însorită, au apărut întâile flori de primăvară. Toporaşii şi ciuboţica cucului.

Păşeam cu atenţie şi fără voie şi liniştiţi. Aşa că nu a fost de mirare când pe stâncăriile din faţă au apărut, pe stânci înalte, scrutând atente locurile, caprele negre, antilopele Basarabului.

Sunt atente la orice zgomot, dar cad adeseori pradă braconierilor care le întind curse pe unde trec mai adesea şi chiar odată mi-am prins tocul bocancului în una dintre ele. Mai nou, căte una mai cade lovită din puşca vânătorului sălbatec şi trupul ei e valorificat la ....restaurantele din vale, care oferă, cu discreţie, friptură de capră neagră.
Continuăm drumul devenit acuma stâncos.

Într-o scorbură întâlnim urme de om ce stătuse pe semne la pânda vânatului. Ceva mai încolo întâlnim primul obstacol şi cel mai dificil.

Ne angajăm mai întâi pe un horn îngust, sfârşit pe faţa de stâncă cu prea puţine prize. Mai păşind câte unul pe pragurile puţine şi nesigure, mai trecându-ne unul altuia rucsacul, mai întinzându-ne câte o mână prietenească şi mie mai cu sârg şi peretele aproape vertical, l-am depăşit cu toţii. Suntem acum pe creastă şi locurile sunt mai paşnice. Doar urcuşurile ivite în calea acum bătută din plin de soarele primăvăratec, ne mai îngreunează mersul. Pe creasta stâncoasă nu prea există decât hăţaşe şi nu întotdeauna sunt în calea cea bună. Într-un loc privim cu nesaţ către crestele Lotrului şi vârfurile înalte ale Robului, Sfărcaşului şi Sterpului, acoperite încă de zăpadă compactă, se lasă privite pe îndelete.

Într-altul apare pe dreapta, pe versantul nordic, străpungând muntele, Fereastra Basarabului, o spărtură prin care dacă treci ajungi pe o potecă ce înconjoară stâncăriile pe care încă mai trebuie să urcăm. Avem nevoie de odihnă şi sub coroana unui pin rotat ne luăm masa de prânz.

Apoi plecăm mai departe şi curând ajungem la stâncile unor Sturi, coloane svelte înălţate pe cerul albastru. Le ocolim prin dreapta, pe o brână care nu ţine prea mult şi sfârşeşte în locuri inaccesibile. Ne întoarcem şi încercăm urcarea pe un horn, o despicătură spre înaltul cerului. Mai ramonăm, mai ne căţărăm şi din umbra muntelui ajungem către lumina soarelui. Încă puţin şi ne abatem spre stânga, pe o înlănţuire de brâne, până ajungem în şaua pădurii de fag ce ne aştepta de mult.

Prin jilăveala frunzişului aşternut aici de cu toamnă, doar muzica foşnetului prelungit, strârnit de paşii noştri, ne întovărăşeşte. Printre trunchiuri de fagi drepţi ca lumânarea, ne îndreptăm către un horn înierbat, primul din cale. Sfârşim coborâşul cu locuri puţin alunecoase şi pe un hăţaş vizibil, spre dreapta, ocolim piciorul stâncos din cale. Hăţaşul continuă şi ne aduce la lăcaşul sihastrului acestor locuri. Auzise el din vreme, zgomotele venite de sus şi acum părea că ne aşteaptă. Nu vorbea cu noi, doar făcea semnele cuvenite cât să se facă înţeles.

Asta-i era canonul sihăstriei, să nu vorbnească cu oamenii. Era însă dornic de ei şi asta pentru că ne-a primit cu zâmbet întipărit pe faţa lui îngălbenită, cu barbă neagră, rară. Mâinile lui erau tot galbene şi pielea îi părea împietrită pe degetele-i osoase. Cu încetul a început să se familiarizeze cu noi. Ne-a arătat gândurile sale aşternute pe hârtie, cu slovă cam mare şi cam dezordonată.

Ne-a pus să-i citim cu voce tare, cele scrise şi satisfacţia i se citea pe faţă. Ne-a arătat şi cărţi, roase pe margini de atâta răsfoială, poate în nopţile lungi de iarnă, la lumina vreunei lumânări.

Apoi ne-a pofitit în scorbura muntelui unde-şi înjghebase sălaşul. I-am aflat numele de sihastru, era Antonie. Stătea aici de 17 ani !. Ne-a arătat şi de unde e, din satul muscelean al Ciocanului, din Câmpulungul copilăriei mele. Când i-am şi spus că şi obârşia mea tot de pe acolo este şi mai şi cunoşteam schitul locurilor de unde era, prietenia i s-a aşetrnut pe faţă. Cobora arareori la mânăstirea Coziei, poate la 2-3 luni odată. Era, ne-a făcut să înţelegem, un ascet perfect. Ne-a oferit sămânţe de tei – o grozăvie ni s-au părut noua -, ne-a arătat fagii de pe care-şi culegea bureţii de fag şi păstravii, pe care şi-i usca pentru zilele de iarnă. Am stat cu el, la taifasul mutesc al semnelor, mai mult de o oră şi timpul a trecut pe nesimţite. La plecare, ne-a dăruit fiecăruia dintre noi câte un şnuruleţ împletit cu cruciulţă la capătul ei şi ne-a condus pe poteca pe care şi el o cobora până la izvor. Pe drum a cules un fir de rostopască, cu care mi-a potolit sângerarea dintr-o zgaibă căpătată pe munte. Ne-a scris numele pe hârtie să se roage pentru noi, la timpul lui de rugăciune. Ne-am, luat rămas bun şi ne-a petrecut cu privirea până ne-am pierdut după un clin al muntelui.
Am ajuns la izvorul pustnicului, cu un pic de iz sulfuros şi mai apoi am traversat firul unui pârâu şi am început să urcăm pe poteca paşnică, prin pădurea care începea să înverzească.

Când am ajuns în muchia din faţă, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să urmăm poteca ce ne-a scos cam într-o oră, la şoseaua pe care o părăsisem dimineaţa. Trecuseră repede aproape 8 ore de când începusem să urcăm şi m-am întrebat ce fusese mai interesant în ziua aceea. Drumul pe creasta stâncoasă a muntelui, cu capcanele din cale şi frumuseţile înconjurătoare sau întâlnirea cu sihastrul şi gândurile lui.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ion Lera si Floriana Boghez