Cine sprijina cerul...?

Moto:
Paşi de-a baba-oarba
printre spini de treabă.
George Ţărnea

Aflasem demult de Stâncăriile Beţelului, din vremea unui început de iarnă. Atunci, împreună cu câţiva tovarăşi de munte, statornici într-ale pionieratului potecilor atât de deosebite ale munţilor vâlceni, urcam prima oară prin locurile acestea. Avea să fie o întâmplare deosebită. Unul dintre noi, medic dentist, fusese rugat de fata unui om aflat în singurătatea înaltă a Poienii Suliţei, tatăl ei, să-i găsească pe cineva în stare să-i domolească năpraznicele dureri date de o măsea, ce nu-i dădea pace. Şi Toni, chiar asta a făcut. A urcat cu noi ceilalţi, pe poteca de la Gura Suliţei, aflată la ultima casă dintre cele pricăjite de pe valea Călineştilor. Printre ogoarele şi conacele călineştenilor, pe plaiul însorit, cu pojghiţa întâiului gheţuş al iernii care încremenise locurile, printre mâţişorii alunilor, fremătători în adierea vântului iernatec, am ajuns la casa lui nea Niţă, cu ogor înalt şi cuvântătoare prin preajmă, ca la casa unui om gospodar. Acolo a avut loc, extracţia dentară de „altitudine”, la care asistam. Ne-a omenit pe toţi Nea Niţă. „Nevastă, ia pune de-o mămăligă” i-a spus el, bătrânicii, atât adusă de spate, cum nu mai văzusem până atunci. A răsturnat mai apoi mămăliga mare şi galbenă pe un fund de lemn şi ne-a pus alături brânză proaspătă şi lapte bătut, turnat dintr-o oală mare de lut, care le umplea pe ale noastre atât de încet, de parcă ar fi fost miere. Atunci ne-a vorbit Nea Niţă de iarna cea grea care va urma, vestită de mâţişorii cei mulţi ai alunilor întâlniţi în cale şi despre drumul prin stâncăriile Beţelului, printre care, acum, la vreme de iarnă, nu ne sfătuia să umblăm, iar de le străbăteam la vreme caldă, trebuia să fim atenţi. Ne-a povestit tot atunci şi despre sibienii, care an de an îl vizitau şi despre Zenovia, care istovită de atâta drum făcut prin ocolişul ţancurilor înalte îşi găsise odihna veşnică lângă unul dintre ele. Dar şi de enigma drumului încâlcit printre domurile stâncoase ale Doabrelor, l-am întrebat tot atunci. Ne-a răspuns nevasta cea gârbovită, spunându-ne că pe poteca dintre ele, nu fusese decât o singură dată. Coborâse în piaţa Brezoiulul, să-şi vândă bruma de produse, pe ceva bani şi la întoarcere nu mai venise pe acolo. Încâlcitura locurilor îi fusese de ajuns. Erau toate acestea, la începutul anilor ’ 80.
Şi dorul stâncilor ţuguiate, povestite cu harul lui Nea Niţă, a răzbit peste ani. I-am parcurs hăţaşul dintre ţancuri din primăvară până în toamna târzie. Am intrat de atunci, de multe ori în acest minunat labirint al stâncilor ridicate din mijlocul pădurii, împungând cerul, care părea sprijinit pe ele.
Acum, în duminica unui aprilie capricios, ne-am întâlnit, tovarăşi de drumeţie, în autogara unde trebuia, să hotărâm traseul pe care trebuia mai apoi să-l urmăm. A fost să fie drumul prin stâncăriile Beţelului.
Am coborât din tren la halta Beţelului. Căsuţa devastată a vechii halte, aruncată pe islazul de pe malul Oltului, era doar relicva datorată răutăţii oamenilor şi fanteziei orânduirii. Pe poteca de pe rambleul căii ferate la început, apoi pe un drumeag, pe malul unei văi seci, am ajuns repede la şoseau cu vuiet de maşini. Oarecum ne-am întors din drum, am depăşit biserica Călineştilor,

de curând îmbrăcată în poleială de sărbătoare şi ne-am abătut la dreapta, pe una din uliţele satului. Ne-a întâmpinat viaţa unei duminici însorite.

Se trezeau oamenii la activităţile unei astfel de zile. Din curţi răzbătea lătrat de câine, cotcodăcitul orătăniilor înaripate şi din coteţele de pe malul pârâului Beţelului, câte un grohăit de godac, încă adolescent. Câte-o privire mai curioasă răzbătea din spatele porţilor. Pe valea parcă anonimă, de când sibienii uitaseră să-şi mai facă tabără de corturi în poiana din susul uliţei, începeau să apară case voinice, adevărate conace boiereşti. Celelalte îşi duceau viaţa amărâtă din totdeauna.
Când am ajuns în poiana largă din faţa stâncilor ce se profilau încă din şosea, acolo unde se înfiripa pe vremuri tabăra de corturi colorate, am trecut firul apei, îndreptându-mă spre începutul potecii marcate cu triunghi roşu.

O ştiam încă de la începutul drumurilor mele prin aceste minunate stâncării. Tot pe acolo vroiam şi acum să merg, deşi în răstimpuri, pădurea se mai dărâmase de vântoasele năpraznice şi pinii cu rădăcinile firav agăţate de stâncării, acum alcătuiau o încâlcitură greu de străbătut. Din urmă vocea lui Ionică m-a întors din drum. Mai apoi mi-a arătat calea de pe firul pârâului. Urcasem odată printre stâncăriile din drum şi credeam că tot pe acolo aveam să pătrundem în inima acestora. Acum însă, Ionică mi-a arătat calea unui marcaj pe care nu-l ştiam, un punct roşu. Am intrat încă de la început în strânsoarea muntelui. Eram în cheile Beţelului.

Peretele stâncos de pe malul stâng al văii, era generos. Ne oferea o înlănţuire de hornuri şi brâne, care numai uşor nu erau de străbătut. Strânsoarea stâncoasă a firului de apă firav, adunată în funii spumoase, alcătuiau un lanţ de cascade.

Celălat versant, împădurit şi înveşmântat de frunzişul adunat în toamnele de peste ani şi iernile care-l bătătoriseră statornic, era brăzdat de văiugi care la vremea marilor ploi, păreau să facă valea un adevărat infern.

S-au sfârşit repede locurile de căţărătură şi iată-ne străbătând pădurea rară, cu povârniş repede şi pe el o umbră de hăţaş, mai mult de animale, vârstat pe alocuri cu punctul roşu din marcajul întâlnit încă de la început. Cineva imaginase acest frumos traseu de acces către ţancurile ascuţite, ce luaseră locul pe nesimţite brânelor pe care tocmai le depăşisem. Cel ce marcase hăţaşul avusese o idee spectaculoasă, însăilând alt drum spre vechea potecă din creasta Beţelului. Dar ca o ciudăţenie, marcatorul nu făcuse însemnale decât pentru urcare, gândindu-se poate că va veni vreodată şi vremea întorsului. Noi însă, lăsam în urma noastră potecă zdravănă prin frunzişul prin care primăvara ajunsese şi pe aici.

Dar altceva ne atrăgea acum atenţia. Erau urme vizibile din focul năpraznic ce bântuise locurile. Trunchiuri mistuite de flăcări, doborâte acum la pământ, cioate din cele care arseseră în picioare, lumânări ridicate spre cer, tăciuni stinşi, pe care călcam adeseori, toate trădau nenorocirea care se abătuse peste aceste locuri, cu nu prea multă vreme în urmă. Se ridicase fum gros din pădurile Beţelului, văzut tocmai de pe meleagurile Coziei şi alerta despre focul mistuitor, tocmai de acolo venise. Până la urmă focul putuse fi stăvilit, dar acum, aveam să-i întâlnim urmele până hăt departe. Norocul fusese cu puterea de regenerare a muntelui, care acum ne arăta urmele tragediei, prin frunzişul primăvăratec care ascundea lacrimele pădurii şi prin iarba proaspătă care izbucnea din nou din pământul năpăstuit.

Mai ajutându-ne de copacii întâlniţi în cale, mai urmărind hăţaşul aflat în cale însemnat arareori de punctul roşu, am ajuns repede pe muchia stâncoasă a Beţelului. Am făcut un popas de-o clipă, pe prispa din preajma primului ţanc din cale, acolo de unde o minunată privelişte se deschidea către valea pe care o părăsisem de curând.

Ne-am continuat drumul, încolăcindu-ne pe faţa muntelui. Până la urmă, am ajuns în pădurea de pe faţa nordică a muntelui, acolo unde ne-am întâlnit cu vechea potecă pe care o cunoşteam. Eram aproape de locul unde Zenovia Solcan, căzuse doborâtă de truda săvârşită printre ţancurile Beţelului, la care ajungeai pe poteca firavă a atâtor coborâşuri şi urcuşuri. Am ajuns repede la locul cu pricina, la care mai sălăşluia placa metalică din ce în ce mai ruginită, cu numele amintit, din ce în ce mai şters, alături de întruchiparea unei cruci alcătuită din bucăţi groase de crengi de copac aşezate de-a curmezişul. N-o să mai treacă multă vreme şi pe aici doar fumul amintirilor va stăpâni locul tragediei.

În scurtă vreme am depăşit pragul stâncos ce ne-a scos pe tăpşanul cu miros de lămâiţă. Ne-am odihnit aici, pe creasta subţiratecă, la rădăcina celui mai ascuţit ţanc de până acum. În josul muntelui, coborau şi alte ţancuri, tot aşa de ascuţite, care până la urmă se ascundeau în frunzişul pădurii.

De pe crestele mai îndepărtate, cam din locurile Călineştilor, domina pădurea o cetate de stâncă curată, pe a cărei creastă, câteva siluete se mişcau alene. Erau poate caprele negre ale locurilor. În depărtări străluceau crestele înzăpezite ale Făgăraşilor. Şi locul numai bun de odihnă, părea să nu ne mai dea voie să plecăm. Totuşi n-am zăbovit mult şi am început să coborâm cu atenţie pe scocul pietros. Am intrat apoi pe poteca din pădurea de sub ţancuri. Am străbătut calea strecurată printre stâncile înalte, unele ascuţite, altele adevărate cetăţi masive, cu pereţi abrupţi şi deasupra cu pinii care străjuiau zările.

Aveam în cale trei coborâşuri, unele mai lungi, altele care ne îndrumau doar spre strungi înguste, sub pereţi înalţi şi mai totdeauna cu încâlcişurile trunchiurilor de copaci dobrâţi de vântoase puternice. Şi urmau tot atâtea urcuşuri prelungi, până a ajunge la cel de al patrulea care avea să ne scoată pe coama împădurită a muntelui. Şi peste tot zăboveau urmările incendiului care îngrozise muntele.
Am străbătut muntele pe coasta lui sudică, o bună bucată de drum. Peste tot ne-au întâmpinat locurile cu stâncării, uneori pe brâne un pic dificile. Şi sfatul lui Nea Niţă, de multă vreme plecat din lumea asta, de grija străbaterii acestora, m-a urmărit ca întotdeauna.

La sfârşitul locurilor străbătute, ne-a întâmpinat un urcuş prelung, de parcă nu se mai termina. La capătul acestuia, un tăpşan, dacă aşa se poate numi aşa locul luminos, aflat pe creasta muntelui, cu privelişti către ultimele bastioane de stâncă ale Beţelului, aruncate în lungul unei muchii ascuţite ca lama unui cuţit, pierdută în adâncul văii de pe care plecasem în zori. Doar un urcuş prelung, prin zăpuşeala amiezii, ne mai aştepta până să scăpăm din strânsorile Beţelului, prin care ne petrecusem ziua.

La început pe lângă peretele stâncos din dreapta, mai apoi pe urmele unui scoc şi însfârşit pe faţa înierbată a muntelui, am urcat din greu până am ajuns la creasta împădurită, cu copacii de făgoaică, unii îmbătrâniţi, cu trunchiui groase, altele la începutul vieţii, cu trunchiuri zvelte, cu crengi proaspăt înfrunzite. Ieşisem dintre stâncăriile Beţelului !
Câtăva vreme am mers pe cumpăna de ape dintre pâraiele Beţelului şi Călineştilor şi când am trecut pe cealată parte a crestei cu pădure de fag, am intrat pe iarba înverzită de curând, în poiana clinului de munte, care urcat, ne-ar fi condus în Poiana Suliţei. Ajunsesem în preasjma a ceeace ştiam că este poteca Porcarilor, pe care coborâsem de atâtea ori, în drumul care urma să ne scoată din nou printre oameni. Pe iarba proaspătă, cu miros de primăvară, ne-am întins la soarele ultimei odihne din ziua aceasta.

Când am pornit din nou, cu amărăciune am constatat, că vechea potecă strecurată prin pădurea ce mi s-a părut întotdeauna veşnică, acum era transformată în drumul unei viitoare exploatări forestiere. Chiar dacă şi până aici ajunsese focul năpraznic care bântuise copacii Beţelului, cu urme de tăciune ici-colo şi copaci atinşi de flăcări duşmănoase, gândul că pădurea care rămăsese în picioare avea să cadă sub dinţii drujbei, mi-a strecurat un fior în suflet. Ne fusese ziua frumoasă şi ascuţişurile stâncilor Beţelului străluceau spijinind cerul albastru dăruit într-o minunată zi de primăvară.
Ne-am continuat drumul, pe calea asta nouă, cu zgrumţurii de piatră sfărâmată în locul ierbii de altădată. Până am ajuns la firul de apă al pârâului Beţelului, tot aşa ne-a fost mersul. Am urcat apoi prin locuri cu umezeală multă şi deabia când am trecut pe cealaltă a muntelui, oarecare poiană din cea care fusese, ne-a mai întâmpinat. Nu ne-a mai rămas decât să coborâm pe panta repede a drumegului, printre gardurile sătenilor, printre cireşii sălbatecii, ce-şi scuturau petalele albe în calea noastră, oferindu-ne iluzia unui crâmpei de iarnă primăvăratecă.

Când am traversat şoseaua, ne-am îndreptat spre gara Lotrului, unde n-am mai prins decât imaginea trenului care se depărta.

La Gura Lotrului, aşteptarea autobuzului care trebuia să ne ducă spre casă, s-a dovedit a fi una lungă, chiar mai lungă decât ne trebuia, după locurile frumoase printre care ne strecurasem toată ziua. Dar până la urmă am ajuns din nou acasă, împreună cu imaginile furate muntelui şi amintirile rămase din locurile cu ţancurile care sprijiniseră pentru noi, cerul albastru al unei zile de primăvară.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ion Lera si Floriana Boghez