marți, 15 iunie 2010

Vânzător de singurătate

Moto:
Cine ţine minte
locul unde este
îngropată-n taină
cea dintâi poveste ?
George Ţărnea

Iată-ne într-o dimineaţă ce promitea să fie frumoasă, în autogara de unde mai departe, autobuzul avea să ne conducă până în Brezoiul anonim. Hotărâsem în dimineaţa aceea, să urcăm în Poiana Suliţei. Nu mai fusesem acolo de ani buni şi plaiul linştit, aninat pe umerii crestelor frământate ale Doabrelor, stăpânite de domuri impresionante de piatră, dar şi conacele şi ogoarele agăţate pe coastele însorite, îmi stârneau dorul revederii.
Am ajuns în Brezoi, stăpânit de liniştea şi somnul dulce al dimineţii. Doar prezenţa autobuzului, stârnise oarecare forfotă, a oamenilor ce-şi legau viaţa cotidiană de orarul acestuia. Am trecut podul de peste Lotru, am depăşit intrarea pe uliţa care ne-ar fi dus pe tărâmul enigmatic al Doabrelor şi am purces voiniceşte pe drumul, care o bună bucată de timp, avea să ne ţină de urât până când intram pe poteca Suliţei. Sporovăiam vrute şi nevrute, când din urmă ne-a ajuns o maşină, ai căror oameni, cu bunăvoinţă, ne-au luat din picioare cei câţiva kilometri până în centrul micuţei aşezări a Vasilatului. Mai departe ne-am continuat drumul pe valea Vasilatului. Valea strâmtă, oarecum întunecată acum, înainte ca soarele să pătrundă şi pe aici, cu zgomotul apei nu prea depărtate, cu talăngile unei turme îndemnată la păscut, acum în boarea dimineţii, ne-au introdus repede în atmosfera muntelui care se apropia.
Mai discutând de una, de alta, pe nesimţite am ajuns la gura văii Glodului. O punte peste apa Vasilatului, o casă pe celălalt mal cu fuior de fum deasupra, o femeie plecată la râu încă din zori şi iată-ne intraţi pe firul pârâului Glodului. Ne oprim pe parapeţii podului din cale. Bem câte-o cafea cu parfum de leneveală, ne aprovizionăm cu apă din pârâul zglobiu şi ne amintim că pe valea asta, se află o frumoasă „stâncă cu găuri”. Pe lângă gardul de ulucă din preajmă, începem să urcăm vârtos.
Încă de la început, poteca altădată croită bine pe coasta înierbată, acum deabia de se vedea. Urma vechii poteci se încolăceşte mult până să intre în pădurea alcătuită din lăstăriş tânăr şi fagi bătrâni, unii cu scorburi şi mai toţi cu crăci vajnice, pierdute în frunzişul proaspăt. Mergem câtăva vreme pe coasta muntelui, până când ajungem într-o strungă îngustă, aflată parcă la capătul pădurii.
În dreapta şi stânga, pădure bătrână. În faţă plaiul verde al primăverii. Punctat ici-colo cu pruni uscaţi, într-o livadă veche de când lumea şi pierdută pe întinsul plaiului, o casă, uscată de bătrâneţea care a cotropăit-o.
Noi ne abatem la dreapta, pe poteca cea clară de pe firul de muchie pe care ne aflăm. Pe o parte plai cât vezi cu ochii, pe cealaltă pădure de necuprins, stăpânită de copacii cei mari, cu scormonişul timpului în ei.
Trecem pe lângă o casă. Se vede că şi aceasta e părăsită de mult, de pe când aici oamenii îşi cultivau cu trudă ogorul din preajmă. Acum acoperişul zace cam într-o rână. Undeva către sfârşitul potecii din vârful către care ne îndreptăm, o alta, aflată în umbra pădurii, dar tot părăsită. Apoi una cu împrejmuire, cu perdele la ferestre, pare locuită, cel puţin uneori, dar ogorul împrejmuit din preajmă e neatins.
Câte au mai rămas din casele altădată pline de viaţă, mai toate sunt acum îngreunate de singurătate. Mai departe ajungem într-un loc unde pădurea de mesteceni stăpâneşte, fără să ţină seama că pe aici oamenii au mai hălăduit odată. Acum apar peste valea din faţă şi gâlmele Doabrelor, pe partea dinspre noi împădurite, de n-ai zice că pe celălat versant, stâncăriile abrupte se ţin lanţ.
Când trecem ceva mai sus, suntem lângă o împrejmuire care închide în ea o mulţime de pruni, înverziţi şi poate pe rod.
Suntem lângă „Livada Şchioapei” şi cine ştie ce legătură o avea livada cu numele celui care o fi stăpânit-o odată. Cum trecem de împrejmuire, ajungem la râmătura unui drum, care parcă întinează liniştea locurilor. Să fi fost oare dorinţa celor ce au câte vreun ogor prin preajmă sau drumul unor viitoare exploatări forestiere, ale păduriii care şi aşa pe aici e cam săracă. Iar dacă mă gândesc că drumul este continuat pe o veche potecă de coborâre spre valea Oltului, tare mi-e teamă că varianta asta ultimă o să fie până la urmă cea adevărată. Noi însă părăsim drumeagul şi consecvenţi frumuseţii de altădată a locurilor, găsim rămăşiţa vechii poteci şi o urmăm cu credinţa că locurile încă nu s-au schimbat dramatic. Pe aici, pe poteca bătrână, regăsim liniştea locurilor împoienite. Şi până la vechea casă a lui Nea Niţă, la care dealtfel vroiam să facem un popas, nici n-o mai părăsim.
Când am ajuns la poarta vechii gospodării a lui nea Niţă, am dat gură, sperând să ne răspundă locuitorul de astăzi al casei. Mai întâi ne-a răspuns câinele, cu lătrături aprige, de paznic credincios. Locuitorul casei cu acoperiş ţuguiat, ne-a răspuns şi el, într-un târziu. Ivit printre acoperişurile casei şi ale acareturilor, ascuns în zona umbroasă, deabia de l-am zărit. Am coborât până la el, să mai schimbăm o vorbă, dacă n-o fi uitat-o de atâta singurătate. Îi adusesem nişte ţigări, să-şi mai petreacă năravul cu fumul amăgitor.
L-am găsit mai amărât ca altădată, parcă mai abătut şi mai sălbăticit. Doar ochii îi rămăseseră vii şi din claia de păr netuns de-o veşnicie, privirea mai arunca câte-o scăpărare de viaţă.
L-am întrebat dacă-şi mai aminteşte de mine, de când fusesem pe aici ultima oară. I-am înţeles din priviri şi vorbe, că amintirile parcă şi le-a pierdut şi voinţa lui s-a rătăcit de mult. Iarna asta, mai lungă şi cam grea, nici nu ieşise din bojdeuca lui. Şi-o petrecuse lângă cele câteva oi, lângă vaca şi viţelul, alături de care-şi ducea viaţa. Prin ogradă mai tropăiau vreo două găini şi un cocoş guraliv şi lemnele cu care-şi mângâiase traiul de peste iarnă, deabia acum se terminaseră. Se văita de dureri de şale şi de vaca ce nu stătea locului, s-o mulgă cât trebuia. L-am mai descusut şi aşa am aflat că avea doar 49 de ani de care-şi amintea. Era de loc din Vaslui şi, aflasem atunci pentru prima oară, îl chema Mihai Dumitriţă şi nici el nu mai ştia bine cum ajunsese pe aici. Îşi aştepta stăpânii, ai ogorului şi ai casei, pe care într’un fel îi slugărea şi care-i dăduseră veste că ar veni pe la el şi poate i-or mai aduce câte ceva de ale gurii. Şi după ce ne-a spus toate astea, trăgând amarnic din ţigara aprinsă, a intrat în casă, mormăind ceva despre nişte ouă şi de-o tigaie. Parcă nici n-a vrut să ştie că până atunci schimbase două vorbe cu oamenii veniţi de pe plai. Îşi ascundea singurătatea în întunecimea bojdeucii. Deabia când am ajuns sus, la poarta casei, parcă l-am auzit mormăind ceva.
Am plecat şi ne-am întins la drum, pe poteca înierbată de zilele primăverii şi parcă neumblată de multicică vreme. Din rariştea copacilor acestor locuri, am ieşit în poieniţa din care Făgăraşii trebuiau să se vadă în voia lor cea bună. Acum erau cam închiondoraţi şi din vălătucii de nori aşezaţi peste ei, crestele lor semeţe, nu se vedeau deloc. Am făcut aici popasul prânzului. Am fi dorit să ne ospătăm cu imaginea măreţului Făgăraş în faţa ochilor, dar aşa ne-am străduit să terminăm masa cât mai repede. Cam dintr-o parte, a răsărit o femeie. Işi căuta animalele aflate pe aici pe undeva, la păscut. A intrat în vorbă cu noi şi de la ea am aflat că era una din fetele lui Nea Niţă. Prin preajmă avea conacul ei în care îşi ducea uneori zilele, când păzea animalele. De la ea am aflat că bietul „Mihăiţă” de mai ’nainte era atât de sfârşit, încât adeseori venea să-i mulgă vaca. Şi tot de la ea am aflat că avea şi nepoţi şi unul dintre ei era hăt departe, pe meleagurile Canadei, de unde mereu îl bântuia dorul de ţară şi de locurile îndrăgite în copilărie. Şi ne mai spunea femeia, cu oarecare mândrie, că nepotul avea în minte să-şi facă o vilă, nu departe, în poienile frumoase ale Suliţei, lângă conacul ei cel vechi. A mai ţinut să ne spună că lângă vila cea mândră a nepotului, casa ei cea veche, tot acolo o să rămână. Apoi ne-am despărţit. Noi am rămas să ne terminăm masa de prânz şi ea a dispărut în adâncul poenii, să-şi caute mai departe vitele rătăcite.
Când ne-am ridicat de la locul popasului, pe poteca din cale, am intrat în pădurea de fag străjuită către vale de mesteceni cu clinchet de frunze proaspete. Apoi am întâlnit într-o strungă, ramificaţia potecii către Gura Suliţei. Aveam de luat o hotărâre: să continuăm pe potecă şi să ne îndreptăm către casa lui Todorov – ultima din cele aflate pe întinsul Poienii Suliţei - şi coborârea spre Proeni, sau să urmăm pe cea care, marcată cu cruce roşie, avea să ne scoată la Gura Suliţei şi mai departe pe vale spre halta Beţelului. Ne-am tot sfătuit pe unde să o luăm şi până la urmă, gândindu-ne cam cât vom face până la tren, am luat-o pe aceasta din urmă.
Dar n-am prins poteca cea bună, marcată cândva cu o cruce roşie, strecurată prin fâneaţa înflorită de curând, ci am apucat-o pe firul altui drum, croit şi el prin aceste meleaguri încremenite în timp. Era şi acesta scormonit de curând de lama buldozerului. Pe el, încolăcit prin poiană la început şi mai apoi prin păduricea firavă ce-l întovărăşea, am ajuns pe firul pârâului Suliţei. Era apa zglobie, stăpânită de soarele care-şi făcea loc prin îngustimea văii şi valea părea că sclipeşte odată cu apa strecurată printre malurile înverzite de curând. Are totul un sfârşit, aşa şi valea noastră, când s-a unit cu apa Călineştilor şi a ajuns la ultima casă din uliţa satului.
De acum încolo aveam să parcurgem cei vreo trei kilometri până la şoseau din valea Oltului. Dar şi pe aici locurile erau frumoase şi mai ales interesante, pentru că în lungul drumului fiecare casă avea istoria ei. Unele mai erau locuite, de oameni care se pregăteau să-şi stingă ultima lumină. Altele îşi găsiseră sfârşitul şi acum peste ziduri se prăbuşea acoperişul putred.
Pe alocuri mai răsărise câte o cârciumă, să-şi mai stingă amarul la un pahar de vorbă, cei obişnuiţi de-o viaţă cu această fărâmă de fericire, cât or mai avea-o. Dar peste casele călinăştenilor, dominau pereţii de stâncă, sub înălţimea cărora îşi croiseră agoniseala de-o viaţă.
Mai apăruseră şi ceva case noi, mai spre gura văii, mai orăşeneşti parcă. Dar nu se potriveau deloc cu cele din susul văii, ale oamenilor sărmani, ce nu-şi părăseau locul, decât mai spre toamnă, când se duceau la vale, să-şi schimbe roadele puţine ale petecului de pământ din preajmă, pe alimente cu care-şi treceau iarna cea lungă.
Am sfârşit excursia noastră pe peronul amărât al haltei Beţelului. Stăteam pe treapta celei ce fusese odată semnul opririi trenului pe malul pustiu al Oltului. Pe şoseaua aflată ceva mai spre dealurile din faţă, punctate de acoperişurile satului călineştean, vuietul maşinilor ce spintecau liniştea locurilor, ne aminteau de zbuciumul civilizaţiei. Aici, în bătaia vântului din lunca Oltului, în faţă cu firele de fier strălucitoare, aşteptam şarpele zăngănitor ce urma să ne ducă din nou acasă. Gândurile aveau să mai zăbovească o vreme pe plaiurile cu parfumul amintirilor, acoperite de soarele primăvăratec, până când alte zile şi locuri, aveau să ne îndemne din nou la drum.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
05.06.2010

Niciun comentariu: