vineri, 18 iunie 2010

La marginea basmului

Moto: Munţii au nişte ascunzişuri,
Multe ca frunza şi iarba,
Parcă ar fi fost făcuţi,
Pentru baba-oarba.

Marin Sorescu

Am luat trenul din gara Râmnicului, într-o dimineaţa toridă încă de la orele matinale. M-am întâlnit şi cu alţi călători, îndreptaţi către culmile Făgăraşilor şi care m-au îmbiat cu traseele munţilor înalţi la care râvnisem amarul de iarnă care tocmai trecuse. Dar eu aveam fixul meu şi muchia Călineştilor - locul minunilor măiastre - pe care mi-o propusesem, mă trăgea acolo, cu aţa ei. Ne-am despărţit în halta Beţelului şi de pe fereastra vagonului, călătorii spre culmile înalte, mi-au fluturat rămasul bun.
Am plecat pe drumeagul din lungul căii ferate şi curând am traversat-o pe lângă vechea clădire a haltei şi mai departe am trecut peste şoseaua naţională. Câţiva zeci de metri apoi, peste podul văii Călineştilor şi iată-mă lângă micul abrupt stâncos de la poalele muchiei pe care mi-o propusesem. Mi-am dat seama atunci, că nu aveam la mine niciun strop de apă şi până când aveam să cobor la izvorul din valea Ştiubeaua, aveau să treacă ore bune şi sursă de apă nu mai întâlneam. Din firul pârâului, trecut prin preajma atâtor case, fără vreo protecţie biologică cât de cât, nu-mi venea să-mi iau rezerva de apă necesară. Ziua de vară se anunţa toridă şi până la urmă, deshidratarea asta forţată, era să-mi vină de hac.
Ajunsesem la poalele stâncăriilor pe care trebuia să le urc. Eram singur şi fiecare pas trebuia să-l fac cu prudenţă sporită. Pe brâneaguri, pe faţă de stâncă aspră, pe fir de horn strecurat pe faţa pietrii, fiecare pas mă aducea mai sus, către locurile ceva mai paşnice, către înaltul muntelui. Când am ajuns pe culme, o privelişte deosebită către frământata vale a Oltului, mi se înfăţişa ochilor. O cunoşteam bine, dar mă simţeam la fel ca întotdeauna, un învingător asupra nimicniciei celor de jos.
Am ajuns repede pe culmea străjuită de pinii de început ai periplului din ziua aceea. Lângă ei, primul stei de piatră, impunător, domina înălţimile şi valea cu acoperişurile colorate ale caselor călineştenilor. Mai departe poteca se zărea bine prin pădurea stăpânită de verdele proaspăt al începutului de vară. Căldura de jos, pe care tocmai o părăsisem, aici, printre copacii cu frunze proaspete şi flori firave aşternute prin iarba timidă, nici nu se simţea. La fiecare pas, locurile cunoscute îmi arătau alte imagini. Clopoţeii mai ales, apăruţi din covorul ierbii proaspete, erau cei care-mi atrăgeau atenţia mai adesea. Pe alocuri câte un copac îmbătrânit, cu crăci golaşe, se încăpăţâna să mai rămână încă în picioare. Poteca curgea liniştită înaintea mea şi curând am ajuns la un fel de răscruce timidă. În sus, se ridica pe culmea stâncoasă poteca crestei pe care aveam să o urmez. La dreapta, firavă, deabia ivită din frunzişul aşternut de atâtea ierni, poteca spre Peşterile Zmeilor, se despărţea de traseul pe care aveam să-l urmez. Acolo, în adâncul pădurii care parcă nu prevestea decât panta abruptă a muntelui, se aflau locurile cu stânci sfredeluite de vânturi năpraznice, minunile stâncăriilor Călineştilor. Acolo imaginaţia oamenilor stârniseră poveşti cu zmei, sălăşluiţi în palatul cu ferestre deschise spre alte zări. Fusesem acolo, nu de prea multă vreme, cu Floriana şi luasem cu noi imagini deosebite. Acum însă, timpul pe care mi-l propusesm să-l petrec pe aici, nu-mi îngăduiau să mă abat din nou prin aceste locuri, aşa că am luat-o în sus, prin locurile pe care am găsit singurul semn turistic din întreaga zi, o cruce albastră, aproape ştearsă, aflată încă pe coaja unui fag.
Poteca era cam abruptă şi se strecura pe lângă un boldan stâncos, dar porţiunea, lungă nu era, aşa că am ajuns curând la strunga cu promontoriu avântat către golul muntelui. Mereu când ajunsesem aici, Făgăraşul se lăsa mângâiat de privirile însetate de marile sale înălţimi. Aşteptam şi acum priveliştile ochite de zăpezile care-i dădeau farmecul primăvăratec. Numai că pâcla întreţinută de căldura ce se ridica din zilele toride ale începutului de iunie, nu lăsa să se zărească nici urmă de vârfuri semeţe. Am zăbovit aici atâta vreme cât să privesc despicătura văii Băiaşului, începutul Ţării Lovişeti. Apoi mi-am urmat drumul. Pe sub boldanul stâncos amintit, urma un lanţ de brâne, pe care oricum trebuie să le parcurgi cu atenţie. Când am ieşit din ele, poteca se desfăşura doar pe culmea oarecum sinuoasă. Uneori urmau urcuşuri, nu prea lungi, alteori drumul curgea lin, aproape drept şi trunchiurile copacilor doborâţi de viaţa îndelungată a pădurii, îmi ofereau momente de odihnă, într-o linişte aproape deplină. Câte un cântec stingher de pasăre, încă netoropită de căldura toridă care urca din vale, câte un clopoţel tremurând în boarea care numai răcoroasă nu era, mai animau locurile. Câte un ţanc săltat peste culme, sau coborât către valea din care încă se vedeau acoperişuri de case, înfrumuseţau locurile.
Ştiam că urmează locurile „ rele ” ale traseului, în preajma celui mai înalt vârf – 943m ! – al locurilor. Ştiam că pe aici urmează alte brâne, stâncoase, cu treceri ceva mai dificile, dar nu mă aşteptam ca la ele să ajung atât de repede. Urcuşul pe brâna firavă, prin locuri aride, bătute de soarele arzător, pe marginea văii abrupte, l-am parcurs repede. A urmat coborârea, pe locuri în care poteca putea fi doar închipuită. Clonţanii stâncoşi trebuiau depăşiţi şi firul potecii trebuia mereu regăsit. Sub vârf, la umbra stâncilor, un ciopor de capre ieşite la păscut, mi-au dat semn din talangă, că sunt şi ele pe acolo. Un fluerat a ajuns până la urchile mele, semn că nici păstorul nu era prea departe. Am dat şi eu semn că sunt prin preajmă, gândind că omul cu fluierul va ieşi la iveală. Poate sperios, a rămas ascuns. Câtăva vreme caprele au stat cuminţi sub stâncile lângă care se adăpostiseră de căldură. Eu mi-am urmat drumul şi în cărare pe un trunchi, m-am aşezat la odihnă. Din urma mea, caprele, poate stârnite de fluierul pe care-l luaseră în seamă, au coborât pe cărarea pe care venisem şi eu şi unele din ele, s-au oprit lângă mine să amuşine omul pe care-l întâlniseră. Mai ales iezişorii păreau mai curioşi. Le-am luat urma şi calea părea bine cunoscută şi de ele. Pe nesimţite poteca m-a scos oarecum din muchia pietroasă de până atunci şi m-a îndrumat pe drumul coborârii, prin pădurea răcoroasă. Mă îndreptam repede către poiana Săliştei, cea care, la vreme potrivită, era plină de miasmele fânului aproape de cosit.
Însfârşit am ieşit din pădure, din poteca adăpostită de până atunci şi am chitit un copac, cu umbră rotată şi acolo m-am întins la odihna bine meritată. Ceva mâncare mi-am scos din rucsac, dar mult timp de zăbovit, nu prea aveam. Mă gonea timpul cam înaintat şi bucata bună de drum pe care o aveam de străbătut până la halta Beţelului, cu oră fixă de sosire a trenului. Aşa că am luat-o din nou la drum. Am străbătut câtăva vreme poiana verde şi înflorată, pe firul unei poteci ce se zărea doar din paşii altuia care o străbătuse înaintea mea. Bătută de soare şi doar arareori cu câte un copac întâlnit în cale, pe repezoiul potecii închipuite, mergeam cât puteam de repede, dorind să apuc mai curând umbra pădurii de mai jos. Mi-am încolăcit multă vreme paşii pe coasta toropită de căldura zilei. Am traversat firul pârâului Ştiubeaua şi însfârşit am ajuns la adăpostul pădurii umbroase. Acolo am întâlnit doi oameni, plecaţi spre locurile fierbinţi de unde tocmai coborâsem. Câteva cuvine aruncate dintr-o parte în alta şi din nou la drum. Ceva mai jos la izvorul din cale am sorbit la repezeală o gură de apă, sigur prea puţină faţă de orele petrecute pe munte cu sete arzătoare. Apoi mi-am continuat drumul.
Când am ieşit din răcoarea cât de cât a pădurii şi am traversat puntea de peste pârâul Ştiubeaua, am ajuns repede în poiana din preajma drumului forestier, nu departe de Gura Suliţei. Stătea acolo, cuminte, aşteptând pe cine ştie cine, un Logan. Câţiva paşi mai încolo, pe marginea drumului, alături de răcoarea aruncată de unda pârâului Călineştilor, am zăbovit oleacă, cât să-mi trag sufletul, după coborâşul repezit, făcut cam dintr-o bucată. Am continuat în dogoarea cumplită a zilei de vară, abătută peste valea punctată din loc în loc, de cele câteva case întâlnite în cale. O femeie, care tocmai răcorea drumul ars de soare, cu vreo două găleţi de apă, m-a căinat, că prea aveam de îndurat toropeala venită din cer. Cei câţiva kilometri, vreo trei, ştiuţi de altfel, câţi mi-a spus că mai am până la şoseaua de pe valea Oltului, nu mi s-au părut prea mulţi şi voiniceşte am apucat pe calea bătută de soare şi prea puţin umbrită.
Cât aş fi vrut, dar paşii îmi erau înceţi şi vizibil înfluenţaţi de câldura toridă prin care tot mergeam de mai bine de cinci ore. Unul după altul, reperele văii pe care le cunoşteam de amar de vreme, erau lăsate în urmă, dar mai încet ca altădată. O casă cu aspectul unei oarecare modernizări, alta din curtea căreia un căţelandru cu picioare scurte şi vârstă nedefinită, lătra la rarii călători ce-i treceau prin faţa gardului, alta cu acoperiş căzut, cu înfăţişarea unui conac de mic boiernaş de ţară, o cârciumă, un ţarc de capre la vedere şi câte şi mai câte. Doar că la un moment dat, căldura m-a doborât şi senzaţii neobişnuite, o stare de slăbiciune neplăcută, m-au silit să mă aşez într-un petec de iarbă, pe marginea drumului. Răul însă nu înceta şi am început să mă gândesc cam ce tren aş mai apuca să prind în halta de la care pornisem dimineaţa. Când mi-oi putea reveni din deshidratarea la care mă supusesem de bună voie. Am avut totuşi noroc şi maşina pe care o zărisem la capătul de sus al văii, a trecut pe lângă mine şi oamenii, amabili, m-au luat cu ei până la Căciulata, de unde cu un autobuz, am ajuns cu chiu cu vai acasă.

Text: Dinu Boghez
11.06.2010

Niciun comentariu: