luni, 1 iulie 2013

Acolo unde cerul isi sprijina marginile albastre pe crestele muntilor

Moto: De foarte departe
          se poate confunda
          acest punct albastru
                            cu timpul.
Nichita Stănescu


Nu mai fusesem de multă vreme prin munţii Căpăţânii. Se cuvenea să-i mai văd odată. Apăruseră noutăţi şi curiozitatea mă îndemna la drum. Dar nu numai acestea mă făcuseră să aleg o tură prin aceste locuri. Petrecusem în munţii Căpăţânii, anii cei mai frumoşi ai vieţii şi locurile acestea, cu vârfuri oarecum mai modeste, îmi legănaseră zile multe şi deopotrivă frumoase. 
Cununa muntelui, văile, mulţimea muchiilor, pe toate le străbătusem de nenumărate ori şi de fiecare dată mă întorsesem cu gânduri şi imagini de neuitat. Bujorul din locurile înalte îl luam cu mine în suflet şi-l ţineam ascuns până se înroşeau din nou coastele, în alt an, dintre cei care treceau pe nesimţite. Câte-o rază de soare din vreun luminiş din pădurile de brad întâlnite, îmi lumina sufletul pentru multă vreme şi iată parcă şi acum, îmi doream la fel.  
La stânele întâlnite în cale, îmi făcusem chiar prieteni, la care eram întotdeauna primit cu omenie. Dar peste toate astea se aşternuseă ani mulţi. Apăruse părul alb. Sprinteneala picioarelor, nu mai era de mult aceeaşi şi când mă gândeam să străbat locurile îndrăgite, trebuia să mai adaug ore bune la cele care-mi trebuiau pe atunci. 
Fuseseră munţii Căpăţânii, din cei vâlceni, cei dintâi străbătuţi de-a fir a păr şi din paşii făcuţi atunci, în vara lui ’67, iată, se scurseseră anii cei mulţi pe care acum, îi duceam în spate. 
Era în aceşti munţi, un loc anume, pe care mai cu deosebire poposisem iarna şi nu într-una, ci în multe. Acolo era o casă, pavăză viscolelor năpraznice, ori alintându-se în zilele însorite, cu sclipici pe întinderea albă care acoperea muntele. Aici, la Vârful lui Roman, îmi stăteau cele mai frumoase amintiri, cele mai frumoase vise şi dintre ele unele şi îndrăzneţe. Aici băusem primul pahar de vin de cocozar. Aici mă primise prima oară paznicul cantonului, nea Mitică Tănăsescu. Aici străbătusem întinderi albe, nesfârşite, pe schiuri, pe tălpicile fermecate, lăsând urme până pe vârful înalt al Ursului sau peste munte, în locurile pe care mi le doream.       
Acum ne-am întâlnit în autogară, cei trei tovarăşi de drum, ce-şi propuseră să mai meargă odată pe meleagurile munţilor Căpăţânii. Cu autocarul Normandiei, cam încărcat de călători, am ajuns repede la Horezu. Ne-a luat de acolo mai departe un Logan şi cu el am purces către meleagurile înalte pe care ni le doream. Drumul pe Valea Lungă, cu intenţie nu demult de modernizare, ne-a purtat pe serpentine mai domoale decât cele pe care tare demult le coboram pe schiuri. Pe vremea primului meu drum prin aceste locuri, pădurea deabia de fusese tăiată şi ani de zile o văzusem cum creşte şi îşi ia din locul pe coasta muntelui. 
Acum copacii erau maturi şi din tăierile anilor ’60, nu se mai cunoştea nimic. Am trecut repede pe lângă poiana Obârşiei, apoi pe lângă vechea casa din Bolca şi deabia atunci drumul a început să urce din greu. Pe unde altădată era deabia un drum de tractor, îngust şi frământat de făgaşele ploilor, acum era unul lat, pe care două maşini treceau cu uşurinţă, una pe lângă alta. Muntele fusese sfârtecat de drumuri şi mă tot întreb dacă asta o fi bine sau rău. 
Ajunşi pe coasta înaltă a vârfului lui Roman, am căutat din ochi vechiul canton în care hălăduisem atâtea ierni. Ştiam că cineva îl dărâmase şi ridicase unul nou şi neterminat şi până la urmă am izbutit să-l identific. Ceva mai jos, pe culme, se ridica o mânăstire şi mai peste tot se ivea câte o casă. Fiecare din cei ce şi-o ridicase îşi croise drumul lui cu buldozerul şi rănise muntele fără milă, chiar dacă ar fi fost şi altfel posibil. Pe sub vârful lui Roman am trecut repede şi temător, mi-am aruncat privirile către înaltul său. Încă nu ajunsese nimeni să-şi facă casă acolo !. 
Am trecut de vârf, apoi de Şaua Piatra Roşie – cândva pe aici se cobora la un canton primitor, de care mă leagă oareşcari întâmplări; acum aici s-a ridicat o casă despre care se spune că ar fi o stână modernă - şi de aici încolo căutam cu nerăbdare locul refugiului nou construit, unde trebuia să rămânem peste noapte. Trecem de locul în care o potecă duce spre stâna din Ursuleţ, apoi ne abatem pe un drumeag la capătul căruia găsim o casă în construcţie şi o izbă din lemn cu priciuri circulare. Nu este refugiul căutat şi începem să fim îngrijoraţi. În fond, chiar dacă aveam la noi cheile refugiului, ce ştiam despre locul acestuia, nu era decât o fotografie a acestuia cu brazi pe fundal. Dar până la urmă am descoperit casa „mult visată”, ceva mai sus, acolo de unde începea golul alpin.      
Ne-am despărţit de „cărăuşul” nostru, datorită căruia ajunsesem până aici şi ne-am bucurat de confortul neobişnuit pe care ni-l oferea refugiul. Am mai făcut ceva comentarii, cum că ar fi prea jos faţă de traseul crestei, cel mai uzitat dintre multe altele şi că ar fi fost mai bine să fie amplasat în Curmătura Pietrelor Roşii, dar aşa cum era, cu izvor aproape şi privelişte spre „Înălţimea Sa” Ursu, ne-am împăcat repede cu bunăciunea pe care ne-o oferea. Vremea burzuluită la sosirea noastră aici, s-a îmbunătăţit văzând cu ochii. Cerul s-a ochit cu petice de senin şi peste brazii din preajmă s-a aşezat liniştea. Ceva mai încolo ciobanii de la stânele apropiate ne-au făcut o vizită, surprinşi că pe coşul refugiului ieşea fum. Erau speriaţi că răuvoitori au venit să spargă refugiul. Au stat de vorbă cu noi şi parcă au plecat liniştiţi. Mai spre seară cerul a început chiar să fie senin. Afară se făcuse frig şi focul din sobă începuse să schimbe atmosfera din cameră. Cu încetul crestele înnegurate au început să se zărească. Vântul stârnit şi frigul de afară ne-au gonit până la urmă în camera cu iz de căldură molatecă. Peste noapte ne-au mai trezit rafalele vântului puternic, dar mai ales lumina lunii care ne intra pe fereastră. Când am ieşit afară, muntele era luminat ca ziua şi peste brazii şi plaiurile din preajmă, domnea luna plină, parcă mai altfel decât o aflasem în alte locuri. Peste munte era un zumzet care-mi vorbea mie, despre atâte nopţi şi zile petrecute pe aceste meleaguri mult îndrăgite. Şi parcă de undeva din creasta înaltă venea dojana timpului lung de când nu mai fusesem pe aici.
Ne-am trezit în zori, gândindu-ne la drumul pe care-l aveam de facut, nu atât de lung, cât pe alocuri ceva mai dificil. Afară se învârteau nori învolburaţi şi câtăva vreme am aşteptat să se hotârască, dacă ne-or da voie să ne continuăm excursia. 
Până la urmă cerul s-a înseninat şi am luat drumul înaltului. Pe drumul nou croit în coasta muntelui mai trecea câte-o maşină şi stârnea în urma ei ceva praf. Am prins repede vechiul drum, ce ducea tot în Şaua Pietreleor Roşii, mai aspru decât cel nou, cât trebuia pentru căruţele care până nu de mult ajungeau la stâna din Dârjala şi la celelalte de pe aici. Acum iarba se înfiripase binişor prin locurile acelea abandonate şi pe ele am început urcuşul. 
Am trecut de îngrămădirea de stânci din vârful Pietrii Hoţului şi ne-am continuat urcuşul. Au început  să apară lujerele înalte ale şteregoaiei, răspândite pe plai şi pe ici pe colo, grămezi de stânci care prevesteau vârful cel mare al Ursului către care ne îndreptam. Apoi când am ajuns în ultima şa dinaintea ultimului urcuş, au apărut tufele cele roşietice ale bujorului din Groapa Mălăii. Ajunseseră acolo, înaintea mea, doi moto-crosişti, din cei despre care ştiam că răvăşeau muntele în ziua aceea. Poate erau şi ei ademeniţi de frumuseţea bujorului şi acum chiar îşi întrerupseseră cursa pentru câteva clipe petrecute în tovărăşia florior de jăratec. M-au ajuns din urmă tovarăşele de drum şi până în vârful cel mare, chiar m-au întrecut. Ultima parte a urcuşului era tot cum am aflat-o prima oară când am ajuns aici. Printre stâncile vârfului, am zăbovit la fel şi priveliştile depărtate erau aceleaşi, doar ceva mai pâcloase, ca într-o zi de vară călduroasă. Mi-am lăsat tovarăşele de drum la cules de bujor, să-şi ducă acasă, pentru zilele lungi de iarnă, parfumul crestelor şi m-am tras mai încolo de îngrămădirea de stânci a Ursului, undeva mai spre vârful Coşanei. 
Cu mâinile sub cap şi privirile rătăcind spre alte zari, tot aşa de înalte, ori pe sclipiciul calcarului Pietrii Târnovului, am dat frâu liber gândurilor de tot felul. Despre crestele astea molcome, unduite sub cer, pe care cine ştie când şi dacă am să le mai văd vreodată. Apoi colegele mele, după ce s-au săturat de cules trandafirul muntelui, au ajuns şi ele în locul pe care mi-l alesesem pentru gândurile cele nemărturisite. Pe cer începeau să se adune nori dintre cei cu negreală printre cei albicioşi şi ne-au îndemnat la coborâre grabnică. Şi aşa gândindu-ne la vremea rea care ne-ar putea prinde din urmă, am ajuns repede la refugiul părăsit dimineaţa. Cât nu începuse ploaia căzută din cerul acum înnourat de-a binelea, ne-au vizitat doi călători, cu care destulă vreme am tot sporovăit despre munţii pe care-i străbătusem fiecare şi deopotrivă îi iubeam. Până când picuri de ploaie le-au adus aminte că mai au încă drum lung de facut. S-au înfofolit în pelerine şi s-au dus în calea lor. După ce am rămas singuri  nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne facem pregătirile nocturne. Peste noapte iar m-a sculat lumina lunii. Am ieşit din nou afară. Peste muntele nostru era linişte deplină şi peste plaiul de lângă noi şi pădurea de brad apropiată, doar razele lunii stăpâneau locurile. Dar dincolo de creasta înaltă, fulgere luminau norii, care acolo îşi aveau lăcaşul, de unde se gândeau să năpădească muntele şi să ne strice nouă plimbarea plănuită pentru a doua zi.                  
Ne-am sculat devreme. Aveam doar de făcut un drum nu lung, dar cu oarecari greutăţi pe parcursul său. Afară vremea era posomorâtă. Nori stăpâneau cerul, iar creasta Ursului era acoperită de ceaţă. Brazii din preajmă fremătau în bătaia vântului cam rece. Nu era o vreme care să ne îmbie la drum. Ne-am tot foit prin preajmă, dar ne-am pregătit rucsacii sperând că până la urmă avea să apară pe cer petecul de cer senin, care să ne dea speranţa timpului bun de care aveam nevoie. Cam pe la ora 8, ceaţa din creastă s-a risipit şi printre nori a apărut o rază de soare. 
N-am stat mult pe gânduri şi am plecat la drum. Am aruncat privirea din urmă către căsuţa care ne găzduise cu dragoste şi am apucat din nou vechea potecă către creste, uitată de când pe coasta muntelui se croise drum nou. Am străbătut pajiştea străjuită de tulpini de şteregoaie îndoite de vânt, cu flori proaspete, cu înfăţişarea lăcrămioarelor, pe care parcă nu le văzusem cu o zi înainte. Ne-am împletit paşii printre stâncăriile locurilor şi am ajuns curând la vechea potecă ciobănească de sub creastă. Ne-am tras sufletul după bucata de drum făcută cam repede şi ne-am îndreptat către semeţia vârfului Balotei. Am întâlnit în cale vreo două marcaje făcute pe pietre şi vreo doi stâlpi care însemnau drumul de acum înainte. Păreau cam singuratece la vreme de ceaţă, dar acum, pe vremea însorită care ne întovărăşea, ne erau numai bune. Într-o şauţă, după ce trecusem de vârfurile Coşanei şi Căpăţânii, ne-am aşezat la sfatul priveliştii. Către mai depărtatul vârf al Nedeii, către abruptul strălucitor al Târnovului, ori către aşezământul nodic al stânei din Coşana, străjuită de brazi. În faţă ne stăteau vârfurile Balotei şi mai ales coastele sale nordice acoperite de roşeaţa bujorului îngemănată cu pădurea de brad.
Am început să urcăm poteca abia vizibilă prin iarba plaiului. Curând am răzbit în zona înaltă a Balotei şi dintr-odată ne-am văzut ajunşi pe o alee croită în înaltul muntelui. Eram în parcul Balotei, pe poteca străjuită de flori. De o parte şi cealaltă ne mângâiau privirile tufe de rododendrom. Erau din alt tărâm. Aveau o altă culoare, mai vie, de un roşu aproape cardinal. Printre tufe erau şi flori galbene ale piciorului cocoşului, mai obişnuite, dar şi clopoţei de stâncă, una cu stâncile lângă care trăiau. Mai erau şi altele, unele mai rar văzute pe pajiştile montane. Străbăteam aleea unui adevărat parc al Balotei. 
S-a sfârşit brusc aleea în dreptul unui stâlp cu marcaj, oarecari indicaţii orare şi mai ales o avertizare, că de aci înainte urmează poteca periculoasă. De aici înainte intram în stâncăriile frământate de zăpezile nebunatece ale muntelui. Panta mare a locurilor, favoriza formarea avalanşelor, care rupeau de aici înainte pajiştea de până acum. Pe aici grohotişurile mişcătoare, rupturile stâncăriilor din cale ce te obligau la paşi prudenţi, erau la ele acasă. Poteca nu se vedea şi chiar dacă ar fi fost una, mişcările permanente ale grohotişului ar fi împrăştiat-o mereu. Paşii ne erau prudenţi şi până la vâlcelul de torent din faţă am avut ceva de tras. Am traversat vâlcelul adânc înfipt inima muntelui, gândindu-mă la cât de vijelios o fi şuvoiul de apă primăvara, la topirea zăpezilor sau la vreo ploaie torenţială. Malul celălalt era înverzit cu ceva jnepeni pe margine. Dar aşa era la început, cât să ne adoarmă vigilenţa, dar în continuare avea tot acelaşi aspect. Ne apropiam de Curmătura Funicelului, acolo unde zăream o oarecare forfotă cu oameni şi coasta muntelui tot stăpânită de grotiş şi stâncării era. Într-un târziu s-a ivit şi poteca, una îngustă, străjuită de jnepeni. Nu fusesem prima oară prin locurile acestea, ba dacă mă gândesc bine asta era a şasea oară, dar parcă niciodată nu mi se păruseră locurile atât de aventuroase. Trecuseră ani de când pe aici fusesem prima oară şi locurile avuseseră timp să se schimbe, dar poate nici eu nu mai eram acelaşi.
În Curmătură erau niscaiva oameni, ajunşi aici la ceva grătar şi bere. Unul din ei, care învârtea ceva la grătar, era curios să ştie cam ce vârstă am şi a tot început să plusesze, pornind de la 65 ! şi până la urmă ca să nu-l chinui prea tare l-am scos eu din încurcătură. O fetiţă a venit la mine cu un pahar de suc şi mai apoi cu o bucată de friptură. Mai apoi au venit şi tovarăşele mele de drum zăbovite pe coastă la cules de muguri de jneapăn. 
Ne-am odihnit cât de cât şi iarăşi am pornit la drum, către silueta profilată pe cer, deasupra muntelui, a celuilat refugiu la care doream să înnoptăm. De aici încolo aveam de străbătut un drum lat, cam pietros şi bătut de soarele puternic ,care cam pripea. O clipă ne-am oprit ia Izvorul Stroeştilor, acolo unde mi-am întâlnit oarecari cunoştiinţe. La refugiu am ajuns repede, tocmai bine să asistăm la coborârea peste vârful Balotei, a unei întunecimi care părea să ajungă repede şi la noi. Ne-a scos din amorţeală un trăznet cumplit, prevestitor de furtună amarnică. Am stat noi ce-am stat pe prispa refugiului, până când pe lângă noi au trecut cu maşina cunoştinţele noastre din Curmătura Funicelului şi atunci ne-a încolţit ideea de coborî cu ei, renunţând la ziua pe care ne-o mai hărăzisem pentru munte. Au mai stat „cărăuşi ” noştri prezumtivi – aveau undeva un pepene pus la răcit – şi când l-au terminat, ne-au luat şi pe noi, cam claie peste grămadă, necum că mai în vale s-au oprit să mai ia din pădure ceva lemne pentru acasă. Drumul străbătut a fost cam lung, modernizarea lui implicând curbe lungi.                       
Şi opriri cam dese. Într-un loc o femeie cu lacrimi înnodate în baierele basmalei, ne-a tot spus că deabia de fusese sfârtecată una din vacile ei. Într-alta amfitrionii noştri s-au conversat cu cei de la stâna din „Cumpene”. La Piatra Icoană de care mi-am amintit că o văzusem când străbătusem prima oară drumul, s-au oprit doar o clipă. Despre fântâna din plai, cu ciutură, pe care o ştiam seacă, fusese curăţată de curând şi acum avea apă, iar pe lângă fagii seculari,din pădurea neclintită de ani buni, am trecut în goană. Se pregătea cerul să verse peste noi potop de apă, iar prelata cu care ne-am acoperit, mai rău ne-a udat. Până la urmă am ajuns în satul Izvorului Rece ,la casa uneia din femeile din maşină, unde am stat până s-a potolit ploaia. Am ajuns apoi în Vaideeni, cu o maşină trecătoare prin sat am ajuns la Horezu şi după ceva aşteptare cu alta acasă, unde periplul nostru fericit a luat sfârşit.








Text şi foto: Dinu Boghez
21-23.06.2013

Un comentariu:

Marius Georgescu spunea...

Sa aveti si sa va dea dumnezeu sanatate,domnule Boghez .Azi sunt la serviciu dar sambata ati mers cu mine de la cabana Valea Marului pana la manastirea Stanisoara si sper ca v-ati intors cu bine. Doamne ajuta !