Moto: .....aici am dat cerului o mie de nume
și nu l-am ajuns cu niciunul.
Lucian Blaga
și nu l-am ajuns cu niciunul.
Lucian Blaga
Ca mai întotdeauna într-o dimineață de început de primăvară, în gara noastră provincială, la vremea crăpatului de ziuă, aștept trenul matinal, ce avea să mai ducă încă odată către meleagurile Coziei. În gara Mânăstirii Turnului, sunt singurul care coboară pe peronul care parcă vrea să-și piardă cu încetul statutul pentru care fusese croit.
Ajung în curtea mânăstirii, de unde răzbat acordurile slujbei matinale, reverberate pe întinsul pădurii. Ca în multe alte împrejurări, pentru câteva clipe, intru în biserica cu miros de tămâie și de lumânări aprinse de curând, să mai capăt noroc de vreme bună și puterea să urc pe coastele înalte. Plec mai departe către întinsul potecilor ce-mi stau în față, cu gândul la muntele sacru al Coziei, către care întotdeauna m-am îndreptat cu aceeași credință.
Plec din curtea mânăstirii și încep urcușul pe poteca atât de bine cunoscută. Mai fac din când în când câte o pauză, sprijinit în bețele de trekking. La Troița din răscrucea potecilor, îmi fac prima pauză serioasă. Pe băncile polatei din fața Troiței, îmi hrănesc sufletul cu razele soarelui matinal, strecurate prin frunzișul deabia trezit la viața primăvăratecă. Sunt singurul călător pe poteca lată a Stânișoarei.
La locul bine cunoscut, cu priveliști către înălțimile Coziei, acolo de unde țuguiele îngemănate ale Colților Foarfecilor, se înalță către baierele cerului, îmi deschid aparatul pentru poza tradițională din aceste locuri. Frunzișul proaspăt al pădurii, își deschide aici ochiul prin care vârfurile îngemănate își ridică fruntea către cerul care pare să înceapă să-și tragă perdeau norosă.
La ramificația către Șaua Meliței, mă abat din drumul lat de până acum și încep urcușul către cea amintită, acolo unde la vremuri de mult trecute, aflai o masă și o băncuță din scânduri. De bătrânețe s-a stins lucrătura asta omenească și din ce-a fost, se mai află doar imaginea anilor de demult. Urc pe potecă, uneori cobor și curând ajung în strunga de unde muchia Scorțarului este foarte aproape. Cobor pe poteca Coziei, strecurată prin pietrele hornului, până-i ating firul vâlecelului venit pe lângă turnul de piatră, din care nu prea de mult s-au prăbușit blocuri uriașe de stâncă. Urc mai departe până lângă izvorul ,,La Troc,, unde îmi iau clipele de odihnă necesare și paharul de apă răcoritor.
Trec pe lângă căsuța aproape prăbușită, cu urme de foc lângă unul din pereți, pus de vreununul dintre cei nesimțiți, trecători pe acolo. Mai departe, când termin urcușul ceva mai accentuat, mă abat pe potecuța ce sfârșeșete pe margine abruptului, de unde pereții măreți ai Pietrelor Roșii se scaldă în soarele darnic din dimineața asta. Urmează urcușul printre pietrele unui horn, cu odihna de la capătul său și mai departe ajung la firul pârâului Turneanului, acum cu firșor de apă la suprafață.
De acum încolo am de urcat panta cea mare, cea pe care de când mă știu nu am prea îndrăgit-o. Poate pentru locurile noroioase apărute după ploi, poate doar pentru poteca aproape cățărată printre copaci sau cine știe, pentru viscolul pe care iarna, îl auzeam vuind sălbatec în creasta spre care mă îndreptam. Urc parcă mai greu, la anii ăștia adunați peste măsură, cu gândul la clipele de odihnă pe care am să mi le acord sus, în creastă. Până la urmă ajung la căsuța pricăjită, cu furnici harnice care trebăluesc de zor să-și înjghebeze din nou mușuroiul, cățărat pe peretele din bârne.
Ajung în curtea mânăstirii, de unde răzbat acordurile slujbei matinale, reverberate pe întinsul pădurii. Ca în multe alte împrejurări, pentru câteva clipe, intru în biserica cu miros de tămâie și de lumânări aprinse de curând, să mai capăt noroc de vreme bună și puterea să urc pe coastele înalte. Plec mai departe către întinsul potecilor ce-mi stau în față, cu gândul la muntele sacru al Coziei, către care întotdeauna m-am îndreptat cu aceeași credință.
Plec din curtea mânăstirii și încep urcușul pe poteca atât de bine cunoscută. Mai fac din când în când câte o pauză, sprijinit în bețele de trekking. La Troița din răscrucea potecilor, îmi fac prima pauză serioasă. Pe băncile polatei din fața Troiței, îmi hrănesc sufletul cu razele soarelui matinal, strecurate prin frunzișul deabia trezit la viața primăvăratecă. Sunt singurul călător pe poteca lată a Stânișoarei.
La locul bine cunoscut, cu priveliști către înălțimile Coziei, acolo de unde țuguiele îngemănate ale Colților Foarfecilor, se înalță către baierele cerului, îmi deschid aparatul pentru poza tradițională din aceste locuri. Frunzișul proaspăt al pădurii, își deschide aici ochiul prin care vârfurile îngemănate își ridică fruntea către cerul care pare să înceapă să-și tragă perdeau norosă.
La ramificația către Șaua Meliței, mă abat din drumul lat de până acum și încep urcușul către cea amintită, acolo unde la vremuri de mult trecute, aflai o masă și o băncuță din scânduri. De bătrânețe s-a stins lucrătura asta omenească și din ce-a fost, se mai află doar imaginea anilor de demult. Urc pe potecă, uneori cobor și curând ajung în strunga de unde muchia Scorțarului este foarte aproape. Cobor pe poteca Coziei, strecurată prin pietrele hornului, până-i ating firul vâlecelului venit pe lângă turnul de piatră, din care nu prea de mult s-au prăbușit blocuri uriașe de stâncă. Urc mai departe până lângă izvorul ,,La Troc,, unde îmi iau clipele de odihnă necesare și paharul de apă răcoritor.
Trec pe lângă căsuța aproape prăbușită, cu urme de foc lângă unul din pereți, pus de vreununul dintre cei nesimțiți, trecători pe acolo. Mai departe, când termin urcușul ceva mai accentuat, mă abat pe potecuța ce sfârșeșete pe margine abruptului, de unde pereții măreți ai Pietrelor Roșii se scaldă în soarele darnic din dimineața asta. Urmează urcușul printre pietrele unui horn, cu odihna de la capătul său și mai departe ajung la firul pârâului Turneanului, acum cu firșor de apă la suprafață.
De acum încolo am de urcat panta cea mare, cea pe care de când mă știu nu am prea îndrăgit-o. Poate pentru locurile noroioase apărute după ploi, poate doar pentru poteca aproape cățărată printre copaci sau cine știe, pentru viscolul pe care iarna, îl auzeam vuind sălbatec în creasta spre care mă îndreptam. Urc parcă mai greu, la anii ăștia adunați peste măsură, cu gândul la clipele de odihnă pe care am să mi le acord sus, în creastă. Până la urmă ajung la căsuța pricăjită, cu furnici harnice care trebăluesc de zor să-și înjghebeze din nou mușuroiul, cățărat pe peretele din bârne.
După odihna bine meritată a anilor mei cei mulți, am început urcușurile mari ale Coziei. S-a sfârșit primul în locul unde mestecenii își aveau sălașul. Acolo patriarhul acestora, stătea culcat pe pajiște, doborât de anii mulți pe care și-i petrecuse tot sădind vlăstarele noii generații.
Pe lângă el m-am stercurat și eu, gândindu-mă la ce lăsam în urmă și la câți s-or mai bucura de imaginile uneori însorite, alteori încruntate, ale acestor locuri care mi-au bucurat de atâtea ori sufletul. Începea urcușul cel mare, cel ce urca cam abrupt vârful din față. Vechea potecă ce îmbrățișa muntele mai pe la poale, cu început inundat de lanul de urzici pișcătoare, pe unde se strecura altă dată și fusese din vrerea oamenilor, dornici de priveliști cu frumuseți depărtate, cam de mult abandonată. Pe cea nouă, am ajuns pe vârful cel mare, cu baldachine de piatră, de stai în ele ca la operă. Să stai și să asculți arii depărtate, venite de pe crestele înalte. N-am zăbovit mult și am luat calea înaltului, strecurându-mă printre mesteceni încă pitici, până și-or împlini veacul, să ajungă și ei patriarhi. Prin pădurea de fagi bătrâni, am ajuns în poiana ,,urlătorii lupilor,, de unde până la refugiul cel nou din Șaua Măriei, n-a fos decât un pas.
Pe lângă el m-am stercurat și eu, gândindu-mă la ce lăsam în urmă și la câți s-or mai bucura de imaginile uneori însorite, alteori încruntate, ale acestor locuri care mi-au bucurat de atâtea ori sufletul. Începea urcușul cel mare, cel ce urca cam abrupt vârful din față. Vechea potecă ce îmbrățișa muntele mai pe la poale, cu început inundat de lanul de urzici pișcătoare, pe unde se strecura altă dată și fusese din vrerea oamenilor, dornici de priveliști cu frumuseți depărtate, cam de mult abandonată. Pe cea nouă, am ajuns pe vârful cel mare, cu baldachine de piatră, de stai în ele ca la operă. Să stai și să asculți arii depărtate, venite de pe crestele înalte. N-am zăbovit mult și am luat calea înaltului, strecurându-mă printre mesteceni încă pitici, până și-or împlini veacul, să ajungă și ei patriarhi. Prin pădurea de fagi bătrâni, am ajuns în poiana ,,urlătorii lupilor,, de unde până la refugiul cel nou din Șaua Măriei, n-a fos decât un pas.
M-am odihnit ceva vreme la refugiu. Am purtat ceva convorbiri cu Anișoara, cabaniera ce-mi urmărea mersul pe întinsul potecii și am pălăvrăgit oleacă cu cei câțiva călători poposiți în pragul căsuței. Apoi am pornit mai depate. Parcă dintr-odată soarele năvălise pe întinsul plaiului și dogoarea lui o simțeam din plin. Pauzele deveniseră mai dese și măsuram distanțele până la umbra brazilor stufoși care punctau întinsul potecii. La umbra acestora încercam să-mi recondiționez starea fizică, închipuindu-mi că așa înfrunt mai ușor cerbicia soarelui devenit arzător, atfel decât până atunci. De dogoarea lui nu am scăpat decât sus, în strunga de unde poteca devenea una umbroasă, aflată sub pavăza brazilor îngemănați deasupra ei. Avusesem până atunci prilejul, mai cu coada ochiului, să apreciez măreția florilor ce invadaseră plaiul alpin, ca într-o adevărată zi de primăvară. Zărisem gențiene, mulțimea stânjeneilor pitici, cei câțiva degetăruți pitici apăruți în locuri umbroase și peste toate cele sorbisem cu nesaț aroma îmbătătoare a iederii albe. Oboseala caniculei abătute peste munte, nu prea mi-a îngăduit multe clipe de adevărat extaz, dar mă mângâiam cu nădejdea că la coborâre voi avea atâta timp cât să mă bucur de frumusețile din cale.
Drumul, odată ieșit de pe aleea cu brazi, avea să-mi ofere o altă surpriză. Se înnegurase cerul, căldura se dusese ca prin farmec și răcoarea muntelui coborâse peste plai. Din cer se strecurau alene câțiva stropi de ploaie și locurile erau numai bune de mers întins. La cabană am ajuns repede și în pragul ei eram așteptat. Ciorba bună, cu aromă de munte, servită de Anișoara ca la case mari și berea răcoroasă ca aerul înălțimilor și-au coborât harul peste oboseala drumului de pînă aici. Un apus cu nori închiodorați, risipiți pe geana apusului, au sfârșit ziua frumoasă de până atunci.
Peste noapte un vânt aspru, cu glas bubuit venit dinspre depărtatul Făgăraș, a limpezit cerul dimineții, să-mi facă bucuria să mi se-aștearnă peste suflet.
Peste noapte un vânt aspru, cu glas bubuit venit dinspre depărtatul Făgăraș, a limpezit cerul dimineții, să-mi facă bucuria să mi se-aștearnă peste suflet.
Sub cerul senin al dimineții, am părăsit cabana și pe același drum pe care venisem, mi-am început coborârea.
Peste stâncile Pietrii Rele am trecut repede, mă grăbeam să prind spectacolul floral pe lângă care trecusem.
Printre brazii bătrâni, m-a întâmpinat răcoarea fremătătândă. Mai departe, până am ajuns la plaiul coborîtor, m-am tot oprit, să mângâi cu privirea buchetele de flori primăvăratece. Le văzusem cand urcasem. Dar atunci oboseala drumului, pe alocuri și căldura neverosimilă pentru o zi de mai, mă făcuseră doar să le le însemn în minte locurile pe unde speram să le pot lua acasă cu aparatul de fotografiat. Stânjenelul pitic împânzise muntele pe tot locul. Iedera albă, buchete de mireasă aruncate pe plai, răspândea miasmă primăvăratecă. Ciuboțica cucului împrumutase galben din soarele deabia răspândit pe plai în dimineața asta fermecată. Câte-un degetăruț pitic, ba și câte-o brândușă, mai supraviețuiseră în locuri mai ferite de soarele puternic. Doar gențienele, cărora la urcare le admirasem albastrul cerului dinaintea furtunilor, nu le-am mai găsit ascunzișul. Poate trecusem cu vederea peste locul în care cerul le răspândise pe plai, sau poate vreun nevolnic le sfârșise viața efemeră. Și mai tot drumul am avut ce fotografia, gândindu-mă la bucuria revederi imaginilor colorate.
Peste stâncile Pietrii Rele am trecut repede, mă grăbeam să prind spectacolul floral pe lângă care trecusem.
Printre brazii bătrâni, m-a întâmpinat răcoarea fremătătândă. Mai departe, până am ajuns la plaiul coborîtor, m-am tot oprit, să mângâi cu privirea buchetele de flori primăvăratece. Le văzusem cand urcasem. Dar atunci oboseala drumului, pe alocuri și căldura neverosimilă pentru o zi de mai, mă făcuseră doar să le le însemn în minte locurile pe unde speram să le pot lua acasă cu aparatul de fotografiat. Stânjenelul pitic împânzise muntele pe tot locul. Iedera albă, buchete de mireasă aruncate pe plai, răspândea miasmă primăvăratecă. Ciuboțica cucului împrumutase galben din soarele deabia răspândit pe plai în dimineața asta fermecată. Câte-un degetăruț pitic, ba și câte-o brândușă, mai supraviețuiseră în locuri mai ferite de soarele puternic. Doar gențienele, cărora la urcare le admirasem albastrul cerului dinaintea furtunilor, nu le-am mai găsit ascunzișul. Poate trecusem cu vederea peste locul în care cerul le răspândise pe plai, sau poate vreun nevolnic le sfârșise viața efemeră. Și mai tot drumul am avut ce fotografia, gândindu-mă la bucuria revederi imaginilor colorate.
De la căsuța din Șaua Turneanului, cobor iarăși pe drumul cel urât. Trec pe lângă firișoare de apă țâșnite de te miri de unde și am timp să îmi amintesc că odată, de mult, un băietan de la fosta stână din Șa, îmi arătase locul undeva de sus, acolo unde doar el îl știa, să-și ia apă neîncepută.
Ajung repede la stânca sub care se îngemănează pâraiele și de aici încolo drumul devine mai pașnic. Mă strecor printre copaci, printre stâncile din cale, urc câte ceva și ajung la locul de odihnă dinaintea ,,balcoanelor,, cu priveliști către abruptul Pietrelor Roșii. La apa vie a Trocului, sorb un pahar dătător de puteri noi și cobor către hornul în care s-a sfărâmat oleacă din munte. Prin hornul pietros urc din greu, dar știu că ajuns acolo, Cozia și-a cam sfârșit capcanele pietroase.
Urmează doar drumul Stânișoarei și ceva mai departe băncuța așteptată, să-mi odihnesc fierbințeala drumului cam obositor de până acum. Mă ajunge din urmă unul din cei întâlniți în cale și aflu că suntem cam de-o vârstă și că locurile prin care aveam să cobor la Valea Păușii se chiamă ,,Poienile Popilor,,.
Nu-mi rămâne decât să cobor pe vechiul drum de exploatare, de multe ori ascuns sub vreascuri aruncate în drum de vântoasele mari și iarba ce tot se chinuie de ceva vreme, să șteargă amintirea rănilor făcute de oameni. La drumul mânăstirii ajung repede și la troița din drum, oamenii aflați acolo îmi fac și mie loc pe băncuța pe care mai vreau încă odată să-mi odihnesc trupul obosit. Beau un pahar de apă proaspătă și pe nesimțite ne așezăm la taclale. Le povestesc oamenilor vrute și nevrute și când să mă pregătesc de plecare, aflu de la ei că mă știau de mult. Păi atunci știau că îmi place să aduc muntele lângă mine și să tot deapăn din poveștile care trecuseră pe lângă mine.
Până la urmă îmi iau rucsacul în spate, rămas bun și calea nu prea lungă către sfârșitul văii Păușei începe din nou. Cam obosit de vremea asta însorită și cam caldă, ajung către ulița pripășită pe firul văii. Din urmă mă ajunge o mașină, care zăbovind oleacă, mă poftește să-mi ia din picioare ultima parte a drumului. Așa că în Călimănești, la stația de autobuz, ajung repede și până acasă, în legănatul ritmic al înaripatului, am avut și timpul să ațipesc un pic, cât să-mi deapăn amintirile unei zile frumoase.
Ajung repede la stânca sub care se îngemănează pâraiele și de aici încolo drumul devine mai pașnic. Mă strecor printre copaci, printre stâncile din cale, urc câte ceva și ajung la locul de odihnă dinaintea ,,balcoanelor,, cu priveliști către abruptul Pietrelor Roșii. La apa vie a Trocului, sorb un pahar dătător de puteri noi și cobor către hornul în care s-a sfărâmat oleacă din munte. Prin hornul pietros urc din greu, dar știu că ajuns acolo, Cozia și-a cam sfârșit capcanele pietroase.
Urmează doar drumul Stânișoarei și ceva mai departe băncuța așteptată, să-mi odihnesc fierbințeala drumului cam obositor de până acum. Mă ajunge din urmă unul din cei întâlniți în cale și aflu că suntem cam de-o vârstă și că locurile prin care aveam să cobor la Valea Păușii se chiamă ,,Poienile Popilor,,.
Nu-mi rămâne decât să cobor pe vechiul drum de exploatare, de multe ori ascuns sub vreascuri aruncate în drum de vântoasele mari și iarba ce tot se chinuie de ceva vreme, să șteargă amintirea rănilor făcute de oameni. La drumul mânăstirii ajung repede și la troița din drum, oamenii aflați acolo îmi fac și mie loc pe băncuța pe care mai vreau încă odată să-mi odihnesc trupul obosit. Beau un pahar de apă proaspătă și pe nesimțite ne așezăm la taclale. Le povestesc oamenilor vrute și nevrute și când să mă pregătesc de plecare, aflu de la ei că mă știau de mult. Păi atunci știau că îmi place să aduc muntele lângă mine și să tot deapăn din poveștile care trecuseră pe lângă mine.
Până la urmă îmi iau rucsacul în spate, rămas bun și calea nu prea lungă către sfârșitul văii Păușei începe din nou. Cam obosit de vremea asta însorită și cam caldă, ajung către ulița pripășită pe firul văii. Din urmă mă ajunge o mașină, care zăbovind oleacă, mă poftește să-mi ia din picioare ultima parte a drumului. Așa că în Călimănești, la stația de autobuz, ajung repede și până acasă, în legănatul ritmic al înaripatului, am avut și timpul să ațipesc un pic, cât să-mi deapăn amintirile unei zile frumoase.
Text și foto: Dinu Boghez
10-11.05.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu