Moto: Pe aici-umblă apa, umblă vântul, umblă omul...
                                    Lucian Blaga
Plecăm cam târziu din orașul care începea să simtă căldura zilelor de vară. În autobuzul de Voineasa, călători puțini. Din tovarășii de călătorie, unul înfiripă o convorbire cu alt pasager, pornit tot pe căile Voinesei. Află că soțul acesteia are o mașină, care ne-ar ușura accesul pe valea Repedei. Bucuroși de așa chilipir, deabia așteptăm să ajungem la Gura Latoriței. Coboară cu noi personajul întâlnit în autobuz și ne suim împreună în mașina soțului, care oricum, i-ar fi ieșit în întâmpinare. 
Ajungem aproape de intrarea în Ciunget și mai apoi urcăm pe valea Repedea. La casele Vătăjelu, - ce-a mai rămas din ele -, cam pe la 3km, de la începutul văii, coborâm și începe târguiala prețului datorat transportului. Cu timiditate parcă, cel ce ne adusese până aici, se codește, de parcă i-ar fi rușine să ne ia banii. Dar când scoate pe gură suma datorată, se dovedește a nu fi chiar atât de timid. Clănțănind din dinți într-un zâmbet amabil, scot banii și-i pomenesc în gând oareșcari vorbe despre strămoșii săi, care-l învățase atât de hrăpăreț. Cât ne-a cerut era mai mult decât plătisem toți trei, autobuzului de ne adusese până prin locurile acestea !. Dar astea erau întâmplări nedorite și de aici încolo începea drumul nostru în munte, că doar pentru asta venisem, să ne bucurăm pentu ceeace avea să ne dăruiască lumea înălțimilor.   
Incepem urcușul în lungul drumului forestier, întovărășiți de murmurul cam năvalnic al apei Repedei, căreia în lungul anilor de când tot urcam pe aici, îi cunoscusem și năbădăile, venite din vreo ploaie năpraznică. Trecem curând pe lângă cealaltă microhidrocentrală, aninată pe firul apei, acum în vremurile oarecum moderne, ajunse și pe aici. Fără să vreau îmi aduc aminte că pe aici, stătuse vreme îndelngată, o păstrăvărie și mă întreb ce-o fi fost mai bine pentru locurile acestea. Urcăm mereu și pe lângă noi curg locuri știute din alte vremuri și odată cu ele amintiri de neșters. Un drum oarecum nou – punctat cu dunga albastră a unui marcaj turistic -, frământat de roți infernale, urcă prin locul unei vechi poteci, ce duce spre Izvorul Mierlei, cel din apropierea stânelor din Târnovul Mare, așezate la golul muntelui. Un altul, ceva mai depărtat, cam după vreo 9 kmde de la gura văii, cu săgeți indicatoare de drum turistic, marcat cu punct galben, urcă spre stânele din Târnovul Mic și la începutul acestuia hotărâm să ne odihnim puțin, după atâta căldură câtă îndurasem până atunci. Vagonul cam amărât al locului acesta, adăpostise viață, cu doar un an în urmă, din care figura guralivă a unui nea Gică, stăruia în amintirea celor de acum.

Ne așezasem la odihnă, când din ascunzișul pădurii drumului coborâtor, apare o mașină sforăitoare și din ea coboară un om, dovedit mai apoi a fi Zâcă Apostoloiu, copilandrul întâlnit pe plaiul Târnovului, în ani depărtați, când îmi făceam ucenicia montană a acestor locuri și de care mă legau amintiri din acele vremuri. Pe atunci el avea doar 18 ani și de ai mei nici nu vreau să mai știu. Dar ne recunoaștem și punctăm întâlnrea cu îmbrățișarea oamenilor care nu se văzuseră de amar de vreme, acum cu anii care trecuseră, cu părul alb care se așternuse și înfățișarea, care iată, ne-a făcut totuși să ne recunoaștem. S-au sfârșit efuziunile întâlnirii și ne-a spus că vom urca cu el, doar să-și termine treaba pentru care coborâse. Am avut ceva de așteptaat, peste noi au trecut și ceva picături de ploaie, dar până la urmă ne-am urcat în ducipalul fioros, care ne-a purtat gonind pe coastele pe care oricum le cunoșteam, dar care din mașină, păreau de-a dreptul înfiorătoare. 
Am străbătut meandrele drumului, am trecut pe lângă izvorul din apropierea stânei din Târnovul Mic și după nici o jumătate de oră, am poposit la cealaltă, din Târnovul Mare. 
A fost seara de stână un regal ciobănesc. Eram oaspeți de seamă și multă vreme am stat la vorbă, despre ce era pe vremea tinereții noastre, despre întâmplări petrecute pe atunci sau altele pe care deabia acum apucam să le cunosc. 
S-au dovedit cei ce sălășluiau pe aici, la stâna asta de poveste, oameni deosebiți, chiar așa, în prezența celui ce le era patron. Am avut parte de o seară la stână, în apropierea plaiului alpin, cu tot ce aveau aici mai caracteristic. Ne-au făcut mai întâi o mămăligă mare, galbenă precum culoarea soarelui, întinsă pe un fund de lemn, cât să ne săturăm doar privind-o. Mai apoi au urmat specialitățile specifice. Alături de cașul și urda proaspătă, a mai fost smîmtâna fiartă în tuci. Să-ți lingi degetele nu alta și să te duci, când ajungi acasă, să-ți dea doctorul pilule să-ți scadă colesterolul. Și apoi untul de stână, gălbior, cum a ieșit din mîna ciobănească, nu dres cu te miri ce chimicale. Peste toate cele, a mai fost și câte un păhăruț de țuică, cu miros de prună ținută în butoi de dud, de te trecea în altă lume, mai fericită, doar de trăgeai pe nări aroma fermecată.

S-a sfârșit cina, în vorbe despre tinerețea celor cu care Zâcă, se așternuse la povești. Trebuia să mergem la culcare, în cabinetul stânei, acolo unde patul ciobănesc,  cu așternut curat, perină și învelitoare, ne-au dus în lumea pură a înălțimilor, cât să adormim legănați în visurile crestelor înalte.
M-am mai trezit peste noapte.  Mi-ar fi părut tare rău dacă n-aș fi făcut-o. Pe cer se lăfăia luna plină și lumina ei scălda locurile însoțite de liniștea nopții. Doar de ici de colo, căte o răsuflare tainică, ca un geamăt nocturn, mai amintea că pe aici prin preajmă, se mai odihneau careva din animalele stânei.
Dimineața când am ieșit din căldura patului de peste noapte, soarele își ridicase geana peste plaiul Târnovului Mare. 

 Oamenii erau de mult sculați și treburile matinale ale stânei erau aproape pe sfârșite. Priveliștile către culmea înaltă a Ursului își risipeau întunericul și pe plaiul Groșetului, stătea să izbucnească jăratecul bujorului. 
Calcarul Pietrii Târnovului începea să sclipească și odată cu el amintiri din alte vremuri. Pe deasupra lui, țuguiul piramidei Nedeii ținea să ne amintească semeția celui mai mare peste munții ăștia frumoși. Zâcă își pregătea ducipalul cu care avea să coboare în Vaideenii, care la vreme de vară împânzeau munții. Ne-am luat rămas bun, poate unul care nu avea să se mai repete și curând, în tromba cu care zburase pe drumul cu făgașe și pante mari, a dispărut, slobozind caii puternici spre vale. Rămăsese în urma lui seara frumoasă la focul din stână și cele pe care ni le depănasem despre locurile acestea cu povești nescrise și amintiri din vremuri cu puteri tinerești.

Dimineața era senină și urcatul pe plaiul cu  flori risipite pe  tot locul, până în vîrful Târnovului Mare, ne-a fost gândul pe care ni-l împlineam în dimineața asta fără cusur. 

Ne-am bucurat de stropii de culoare aruncați de florile ce-și sărbătoreau ziua de primăvară frumoasă de care aveau parte. Doar sus, în vârful cel mare, niscaiva pietre albe, mi-au amintit locul bătut de vânt, primul pe care urcasem atunci când descoperisem frumusețea acestui munte, cu legende și oameni care iată, îmi legănau și acum clipele petrecute pe aici.


  
Până să mă ajungă din urmă tovarășele de drum, mi-au zăbovit privirile pe munții mulți care mă înconjurau. Ajungea până aici sclipiciul calcarului din Părăginosu Latoriței. Plaiul din vârfurile mari de pe acolo se lăfăiau în soarele dmineții. Repezi, Fratoșteanu cel Mic și cel Mare, păreau aproape de să-i atingi cu ușurință și pe vârfurile lor stăruiau atât de multe flori, de-ar fi fost din cele croite de vântoasele iernatice sau din cele care scăldau primăvara coastele, pe care de atâtea ori le străbătusem. Erau, peste creasta Latoriței, munții mai înalți ai Lotrului, pe care pașii, uneori singurateci, alte ori însoțiți de prieteni vremelnici, le străbătuseră culmile. Peste tot erau presărate amintiri.
Acum nu ne mai rămânea de făcut, decât să urmăm creasta Târnovului, să-i părăsim vârful ce Mare, apoi pe cel Mic, să ne scăldăm ochii în piatra de calcar a celui pietros îmbrățișat de jnepeni și odată de mult, de haiducii ce poate sălășluiseră pe aici, lăsând în urmă legende cu comori, care și astăzi mai înfierbântă minți.  



Pe plaiul cu iarbă proaspătă, ne-am purtat pașii, minunându-de de mulțimea florilor întâlnite în cale. Ne-au încântat feluritele gențiene întâlnite mai pe tot locul. Albastrul pur al trâmbiței ciobanului, stătea mai cu deosebire risipit în adevărate colonii, parcă să-și aibă de grijă una de alta. Mai într-o parte, mai ferite parcă de văzul omului, se adăpostiseră narcisele și ele au fost surpriza oferită de plai, pentru că niciodată nu îmi închipuisem că am să le găsesec pe aici. Undeva pe creasta calcaroasă a Pietrii, aflasem altădată macul galben și mai sub creastă și lanuri de bulbuci. Acum, narcisa, floarea asta rară, îmbogățea frumusețea muntelui.


O odihnă cu mâinile sub cap și privirile ațintite spre cerul albastru, acum străbătut și de ceva norișori, au fost ultimele clipe petrecute pe plaiul înalt. A urmat coborârea, cam abruptă și ne-am îndreptat – cum altfel ar fi fost posibil – către lăcașul celeilalte stâne, cea de la Târnovul Mic. Statornicea peste locurile acestea, umbra lui Ștefan Țugulescu, bătrânul cu cojoc pe umeri, sfătos, care într-o zi ploioasă, nu se lăsase până nu-i călcasem pragul stânei. Îl luase la dânsul nimicul, cam de multicică vreme și nici fiul, tot Ștefan, nu mai era chiar un tinerel. Am zăbovit la stână, acolo unde eram oarecum cunoscuți și câtăva vreme ne-am întins la vorbă, la un pahar de jintiță. S-a sfârșit și vizita prin locurile acestea, la stâna care împlinise de ceva vreme suta de ani și parcă merita să ne luăm rămas bun de la ea, pentru că aici avea să se ridice alta, modernă, făcută cu fonduri din afară. Dar pentru mine, imaginea vechii stâne, din bârne, cu câini ciobănești în prag, cu găina care-și făcuse cuibar în patul cu țoale multe, va stărui atâta vreme cât îmi voi aminti de locurile acestea.

A urmat calea întoarcerii, pe la izvorul de la răscrucea drumurilor, pe urcușul anevoios către locurile care ne primiseră cu atâta drag și către care acum ne îndreptam.  
S-au strâns pe cer ceva nori, unii cam negri, cam amenințători. Pe lângă izvorul cu troiță, am trecut repede și la stână, acolo unde câinii cam fioroși ne-au întâmpinat ca pe oameni cunoscuți, am ajuns la timp, cât să nu vnă peste noi scuturătura asta de nori, care a mai adus și ceva bobițe de ghiață.
Seara ne-am petrecut-o tot cu oamenii stânei, cu nora lui Zâcă, codana cu părul ca spicul grâului și gândurile zburau de colo-colo, chiar dacă acum patronul nu mai era aici. Peste noapte tot luna plină a stăpânit cerul și munții din preajmă, peste care vuietul tainic al văilor, părea murmurul unei simfonii cântate în surdină.
Dimineața s-a dovedit mai senină ca cea dinainte și pe cerul albastru, chiar că nu era niciun nor. Ne-am luat rămas bun de la oamneii pe care cine știe dacă îi vom mai întâlni. Băcița cea codană, ne-a dat fiecăruia un boț de brânză, din aceea pe care doar ei o mănâncă peste iarnă, nu din aceea de-o vând în piață. Ba mai mult, ne-a încredințat unui băietan, ieșit cu vacile la păscut, care ne-a dus până lângă stâlpul cu săgeată indicatoare, să fie sigur că nu rătăcim drumul ce coborâre.
Doar puțin am avut de mers pe plai, până am traversat vâlcelul Izvorului Mierlei. Nu mai era ca pe vremuri, când îl întâlnisem prima oară. Acum era năpădit de vreascuri rămase din tăierile de pădure trecute peste el, de deabia mai zăreai firișorul de apă ascuns printre ele. Dar trecuți peste el, aveam să găsim calea spre vale, cam rar marcată cu dungă albastră și de panta cam repede a acestuia, deabia de ne-am stăpânit picioarele pâna la drumul de pe valea Repedei. 
Aproape de firul văii, am găsit un loc rotund, înconjurat de pădure de fag și ulm, în care încă nu aunsese soarele. Era răcoros, cu frunziș foșnitor și băncuță pe care să ne odihnim după atâta coborâș năpraznic. Câțiva pași încă și iată-ne în drumul care însoțea valea Repedei. Până la microcentrala din cale am mai avut puțin de mers și curând au apărut și casele Vătăjelului. Acolo ne-am oprit să ne tragem sufletul și tot acolo ne-am gândit că bine ar fi să-l sunăm pe omul cu ARO întâlnit la urcare, să ne ia din picioare kilometri cam mulți până la Gura Latoriței. Așa am făcut, numai că autobuzul așteptat, cel de ora 1, cum era anunțat, n-a mai venit și după o așteptare cam lungă ne-am hotărât să ajungem în Voineasa. Așa am făcut și în lumea mai fremătătoare a satului, la odihna unei licori răcoroase, am așteptat autobuzul cu care venisem și cu el am sfârșit drumurile noastre pe meleagurile Târnovului.  


Text și Foto: Dinu Boghez
07-09.06.2014