marți, 22 august 2017

Sentimentul zilelor

         Moto: "mai vreau să sorb
                          din frumusețile lumii
                             cât mai sunt pe aici"

                                Romulus Vulpescu


    Plănuita excursie către înălțimea singulară a Postăvarului, iacă, i-a venit sorocul. Cu Andrei sosit în pragul dimineții cu ducipalul său alergător, am început lungul drum către meleagurile Brașovului. Poate cam târziu pentru căldura amiezii, când aveam noi să ajungem. Poate că la vremea aceea, depărtările aveau să fie cam pâcloase și bucuria înălțimilor nu va mai fi aceeași ca în pragul unei dimineți cu cer senin deabia zgândărit de culorile răsăritului, dar locurile pe care aveam să pășim aveau să aibă în ele, același parfum al celor încă neumblate.

    Aveau să fie locurile de pe valea Oltului, din începutul periplului nostru, ca întotdeauna în zorii unei zile de vară călduroasă. Din apa Oltului, la înfrățirea cu cea a Lotrului, aveau să se ridice ca mereu la ore matinale, aburi de ceață, către slava înălțimilor. La cealaltă înlănțuire de ape din preajma Cornetului, acolo unde Băiașul face o adevărată deltă, alți nori albicioși se ridicau deasupra văilor. Apoi ne-am așternut la drum întins și până spre primul dintre popasurile cu hărmălaie vocală nu ne-am mai oprit. La umbra pădurii, ne-am odihnit oleacă și acolo parcă am simțit prima oboseală, venită din prea multă înțepeneală pe scaunul mașinii. M-a încântat doar desișul pădurii care pe aici stăpânea locurile. Am trecut de Făgăraș, am luat drumul Brașovului și pe nesimțite am început urcușul către Poiana Brașovului. Domnea aici o hărmălaie ,,liniștită. Ne-am îndreptat către locul de unde ne-am îmbarcat foarte repede în telecabina-colivie, care  în vreo șase minute, poate ceva mai mult, ne-a descărcat aproape de creasta Postăvarului.   


    Când am pășit pe poteca pietroasă și urcătoare din greu, oboseala pusese de mult stăpânire pe mine. Așa că până sus, mă întrebam dacă curiozitatea legată de cunoașterea muntelui, meritase efortul de până atunci. Sus însă, munții își desfășurau culmile înalte de jur împrejur. Ajunsesem e drept, ceva cam târziu, odată cu canicula care aproape mă toropea. Era Postăvarul, locul înalt de unde munții îconjurători, alcătuiau o panoramă de care ar fi trebuit să nu îți mai desprinzi ochii. Așa îmi închipuiam eu priveliștea pentru care bătusem atâta drum. Piatra Craiului, Bucegii, Piatra Mare și ce mai era printre ele, alcătuiau acum doar contururi pâcloase. De Paitra Craiului îmi era dor să-i văd înlănțuirea de vârfuri și mai ales sclipiciul coastelor abrupte. Scara Bucegilor și culmea prelungă spre Omu, se zărea apropiată, cât să pui mâna pe ea. Lumina soarelui stătea agățată deasupra lor, dar argintul pereților înalți și brânele prin care urcai către cerul Bucegilor, doar îl ghiceai. Îmi stătea în minte drumul dintâi făcut de unul singur, venind dinspre plaiul însorit al Branului și uneori chiar coborându-l. Răscolind amintirile, îmi răsare în ochii minții, căruțașul care mi-a oferit găzduire, după o zi de vară obositoare, pe când lăsasem în urmă abruptul nordic al Bucegilor. În curte acestuia, înierbată și înflorată, ieșea din pajiște, rotunjimea unei stânci care nu părea să aibă vreo legătură cu locurile pașnice care luminau valea. Am căpătat răspuns la curiozitatea mea. ,,Cu vreo sută de ani în urmă, se abătuse peste munte, potop de ploaie. Atâta fusese de amarnic potopul, încât din munte fuseseră smulse de la locul lor, stânci uriașe și una dintre ele, ajunsese până în curtea omului, cel de atunci sau cine știe ce fusese la vremea aceea”.




    Ne-am plimbat pe creasta Postăvarului, cea de deasupra abrupturilor pe care nu le vedeam. Către cel mai înalt loc al lor, acolo unde o brână cu ceva balustrăzi pe lângă ea, te scotea în cel mai înalt punct de priveliște al masivului. Poate am pregetat să urc înălțimea din oboseala acumulată încă din mașina cu care străbătusem amar de kilometri. Mai sigur din bătrânețea care-mi stătea pe aproape sau poate parapantiștii care stăteau să-și ia zborul, să mă fi captivat. Oricum, din locul ăsta, am luat calea înapoi. Și până a ne lua locul în telecabină, am sorbit dintr-o sticlă aburită, cât să ne mai ia din zăpușeala crestei pe care fusesem.



    Călătoria de întoarcere, am făcut-o tot printre munți. Prin Râșnov, apoi prin satele muscelene ale Rucărului și Dragoslavelor și mai apoi prin Câmpungul copilăriei. Parcă se mai ridicase pâcla de pe munți și astfel am putut să ne bucurăm de priveliști frumoase. Către Bucegi și Piatra Craiului, către ceva din Leaota și stâncăriile Ghimbavului, către Piatra Dragoslavelor, stăpâna locurilor gospodărești de sub ea, ori către creasta semeață a Păpușii ori vârful stingher al Mateiașului, mâncat încet și sigur de foamea de ciment a oamenilor.

    Mai apoi, după ce am depășit Câmpulungul ori Curtea de Argeș, am trecut printre muncele, de unde ultimele imagini înalte ale Iezerului ori Făgărașilor, ne-au trimis un rămas bun.

Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei și Dinu Boghez
18.08.2017                                                      

                

Un comentariu:

amira reda spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.