marți, 18 iulie 2017

CĂUTÂNDU-L PE GODOT

Moto: Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!.
                                              Jules Laforgue  




 A venit vestea unei plimbări prin Făgăraș, așa, pe negândite. Fără prea multe pregătiri, nici măcar cele mentale, iată-ne la ora matinală a unei dimineți, îmbarcați în ducipalul alergător al Florianei, în drum spre lacul Bâlea, pe varianta munteană a munților Făgăraș.



  Alergam pe șoseaua liniștită, încă neacoperită de miasme fosile, sub albastrul cerului ce-și pierdea repede vioriul unei dimineți, ce se dovedea a fi una însorită. Am străbătut Tigveniul, ce ascundea pe o uliță anonimă, drumul Topologului, presărat cu amintiri de pe când străbătându-l, urcasem calea Negoiului, uneori senină, alteori mai închiondorată și uneori chiar cu năbădăi. Peste plaiul însorit de la  capătul satului, ce-i făcuse epocă filmului lui Păcală în vremuri oarecum apuse, am trecut ca gândul. De Curtea de Argeș mă legau amintirile câtorva lucrări industriale, ce-mi frământaseră ceva din anii tinereții, din cei ai vieții mele civile aș putea spune, alta decât cea montană, pe care iată, nu vroiam cu niciun preț să o trec doar în tolba amintirilor. Mai apoi drumul spre munții cei mari, pe șoseaua uneori agățată doar într-un cui și mai departe, pe lungul drum de pe malul mării de la Vidraru. Când am ajuns pe meleagul cabanei Capra, ce stăpânea locul împoienit dintre munți, am pătruns pe tărâmul crestelor celor mari, povestindu-mi poate, de locurile prin care nu cred că mai ajung. O pauză la cascada Caprei, unde voalul de mireasă veșnică, acoperă stâncile nemuritoare ale muntelui. Niscaiva amintiri și nu puține, aninate pe poteci priporoase către creste și vârfuri, îmi stăteau agățate pe coastele muntelui. Căldărușa albastră ca cerul, de lângă cascada Pisicii, năvalnica ce ne udase multicel când îi străbătusem șuvoiul și mai apoi, când ieșisem la gol, capra neagră speriată poate de zăpada căzută în miez de vară, erau toate lângă mine, de parcă ar fi fost ieri. Lătratul jalnic al unui câine ciobănesc, rătăcit tot atunci pe crestele de unde nu mai știa cum să coboare și mai apoi stăpânul urcat tocmai acolo sus, de unde se venise cu voinicul supraviețuitor, îndrăgit poate, cu care se întorsese de acolo de unde se auziseră lătrăturile disperate. Cu gândurile astea am intrat în întunericul tunelului, de unde lumina puternică a soarelui, ne-a luat ochii, cât să nu mai vedem o clipă, buticăreala obișnuită de pe malul lacului.
  Am ajuns repede la poteca priporoasă ce avea să ne conducă către Șaua Caprei. Era aceasta, dintre cele ce Făgărașul ți le scoate în cale să-ți încerce puterile și să te încânte cu prăvălișurile lui. Cum pentru mine ,,merindea îmi era pe sfârșite “, am urcat mai greu, mai pe îndelete și mereu pavăza Florianei mi-era pe aproape. Dintr-un grup de cehi trecuți cu binețe pe lângă mine, una din turistele oarecum întârziată, s-a făcut înțeleasă, când mi-a oferit, civilizat, într-un șervețel, câteva pastile care să-mi întrețină puterile de care bănuia că am nevoie. Și cam așa am ajuns până sus, în Șaua Caprei, la cei 2330m cât îi lăsase Dumnezeu. Soția și Floriana, s-au urcat mai departe, pe Iezerul Caprei, cât să stăpânească pentru o clpiă, lumea de care tocmai se desprinseseră. Iar eu, rămas ceva mai nevolnic, pe plaiuri mai joase, nu mi-a rămas decât să-mi satur ochii  cu frumusețile la care ajungeam cu ,,cei de piele“, parafrazând vorbele unui bătrân profesor de matematică din vremea adolescenței. Și când cu aceștia nu ajungeam pe unde vroam, mai apelam și din cei ai minții, pe care-i risipeam cu dărnicie pe crestele înalte și pe căldarea de mai jos scăldată într-un ochi al pământului așezat către soare. Buteanu îl urcasem de câteva ori, parcă mereu pe alte poteci. Când venisem din ascunsa valea Arpășelului, unde ne lăsasem corturile îi începusem urcușul pe poteca făcută de mîna omului, cu serpentine multe și capre cât vedeam cu ochii. Ajunși în creasta muntelui, urcând muchia spre Vânătoarea lui Buteanu, într-un loc de unde verticala peretelui te făcea să te gândești cam cum o fi până jos, pentru noi cei fără și coardă și pitoane, avusesem o scurtă convorbire cu tovarășul meu de aventuri montane. ,, Doctore, eu cum urc pe aici ?“. ,,Păi cum am urcat și eu!“. ,,Da, dar eu am copii de crescut !”. Și am trecut neasigurat, dar nu cred că aș mai fi făcut-o a doua oară!. Când gândurile mele alergau pe crestele mai apropiate ori mai depărtate, din reverie m-au trezit fetele mele, coborâte de pe înălțimea Iezerului Caprei, pe care fuseseră.





  
La plecare, pe creste stăpînea ceața și asta mi-a alungat puțin tristețea locurilor care se îndepărtau. Priporul potecii îmi părea acum ceva mai ușor. Când am ajuns din nou pe malul lacului Bâlea, forfota omenească tindea să-și atingă apogeul, așa că atunci când l-am părăsit, n-am avut cine știe ce regret. Am luat calea Cârțișoarei și am ajuns repede pe șosele cu mare forfotă auto. Pe nesimțite, am părăsit imaginile crestelor înalte și până am ajuns acasă, dogoarea zilei de vară și asfaltul încins ne-a adus cu picioarele, de unde doar cu puțin înainte plecasem într-o dimineața însorită.       
       

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
15.07.2017

Niciun comentariu: