Moto: Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!.
Jules Laforgue
A venit vestea unei plimbări prin Făgăraș, așa, pe negândite. Fără prea multe pregătiri, nici măcar cele mentale, iată-ne la ora matinală a unei dimineți, îmbarcați în ducipalul alergător al Florianei, în drum spre lacul Bâlea, pe varianta munteană a munților Făgăraș.
Am ajuns repede la poteca priporoasă ce avea să ne conducă către Șaua Caprei. Era aceasta, dintre cele ce Făgărașul ți le scoate în cale să-ți încerce puterile și să te încânte cu prăvălișurile lui. Cum pentru mine ,,merindea îmi era pe sfârșite “, am urcat mai greu, mai pe îndelete și mereu pavăza Florianei mi-era pe aproape. Dintr-un grup de cehi trecuți cu binețe pe lângă mine, una din turistele oarecum întârziată, s-a făcut înțeleasă, când mi-a oferit, civilizat, într-un șervețel, câteva pastile care să-mi întrețină puterile de care bănuia că am nevoie. Și cam așa am ajuns până sus, în Șaua Caprei, la cei 2330m cât îi lăsase Dumnezeu. Soția și Floriana, s-au urcat mai departe, pe Iezerul Caprei, cât să stăpânească pentru o clpiă, lumea de care tocmai se desprinseseră. Iar eu, rămas ceva mai nevolnic, pe plaiuri mai joase, nu mi-a rămas decât să-mi satur ochii cu frumusețile la care ajungeam cu ,,cei de piele“, parafrazând vorbele unui bătrân profesor de matematică din vremea adolescenței. Și când cu aceștia nu ajungeam pe unde vroam, mai apelam și din cei ai minții, pe care-i risipeam cu dărnicie pe crestele înalte și pe căldarea de mai jos scăldată într-un ochi al pământului așezat către soare. Buteanu îl urcasem de câteva ori, parcă mereu pe alte poteci. Când venisem din ascunsa valea Arpășelului, unde ne lăsasem corturile îi începusem urcușul pe poteca făcută de mîna omului, cu serpentine multe și capre cât vedeam cu ochii. Ajunși în creasta muntelui, urcând muchia spre Vânătoarea lui Buteanu, într-un loc de unde verticala peretelui te făcea să te gândești cam cum o fi până jos, pentru noi cei fără și coardă și pitoane, avusesem o scurtă convorbire cu tovarășul meu de aventuri montane. ,, Doctore, eu cum urc pe aici ?“. ,,Păi cum am urcat și eu!“. ,,Da, dar eu am copii de crescut !”. Și am trecut neasigurat, dar nu cred că aș mai fi făcut-o a doua oară!. Când gândurile mele alergau pe crestele mai apropiate ori mai depărtate, din reverie m-au trezit fetele mele, coborâte de pe înălțimea Iezerului Caprei, pe care fuseseră.
La plecare, pe creste stăpînea ceața și asta mi-a alungat puțin tristețea locurilor care se îndepărtau. Priporul potecii îmi părea acum ceva mai ușor. Când am ajuns din nou pe malul lacului Bâlea, forfota omenească tindea să-și atingă apogeul, așa că atunci când l-am părăsit, n-am avut cine știe ce regret. Am luat calea Cârțișoarei și am ajuns repede pe șosele cu mare forfotă auto. Pe nesimțite, am părăsit imaginile crestelor înalte și până am ajuns acasă, dogoarea zilei de vară și asfaltul încins ne-a adus cu picioarele, de unde doar cu puțin înainte plecasem într-o dimineața însorită.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
15.07.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu