duminică, 18 iunie 2017

Puf

Moto: Eu am crescut hrănit de taina lumii
            Și drumul meu îl ține soarta-n palme.
                       Lucian Blaga





Ne-am întâlnit dimineața, în clocotul orașului ce începea să freamăte. Acolo, în mașina plecată și cu alte scopuri decât cele ale excursiei montane, am luat-o pe drumul pe care nu-l vedeam, către meleagurile Coziei. La vremea dimineții cam închiondorată pe meleagurile acesteia, ne-a lepădat stingheri, la capătul drumului ce avea să ne ducă până la casa din munte a Coziei. Ceva mai târziu, altă mașină ne-a purtat pe drumul de munte către cabană. Drumul era unul cunoscut, poate doar ceva mai aventuros datorită exploatărilor forestiere, care nu se mai termină. Doar o întâmplare ar fi de luat în seamă. Un șarpe cam lung, negru, neveninos deci, era așezat în mijlocul drumului. Șoferul mașinii în care eram, zor-nevoie să se războiască cu el. Vroia musai să-l omoare. A oprit mașina, după care chiar l-a urmărit cu ea și apoi a coborât să-l fugărească. Norocul șarpelui că a izbutit să intre sub crăcile aruncate pe marginea drumului și....dus a fost. Așadar conflictul dintre om și șarpe s-a terminat fără victime!
Ne-am continuat drumul. Pe măsură ce urcam cerul parcă se înnoura mai mult. Noroc că n-a plouat, dar frigul se așezase peste munte. Când am ajuns la cabană, n-am știut cum să mă adăpostesc mai repede. După o bucată de vreme cerul s-a mai limpezit și soarele a început să încălzească poiana din fața cabanei. Așa cum era, jumătate drum, jumătate poiană, mi-a adus aminte de vremuri de mult trecute, pe când cabana era doar la începuturile sale. Pe atunci, când ieșeai din cabană, în fața ei era așternută o pajiște verde, smălțată cu florile gențienei, de culoarea cerului din vreo zi de primăvară senină. Acum doar jumătatea poienii, ferită de călcătura mașinilor, mai avea iarbă verde. "Verde crud, verde crud", rămas poate tocmai din anii aceea de demult, numai că în zilele astea de acum, galbenul florilor de păpădie smălțau locul.
Câtăva vreme am zăbovit în fața cabanei privind spre înălțimile Builei, până când cerul a lăsat de la el, spărtură însorită și dintr-odată locurile au început să sclipească și blândețea soarelui a încălzit locurile.
Atunci a venit vremea să urc spre Ciuha Mare, acolo unde altădată privirile zburdau libere către înălțimile Făgărașului. Și nu odată, am privit de aici înălțimile cele mari, purificate de zăpezile care înfrumusețeau depărtările.
Am ajuns cu bine sus, printre mulțimile de antene ce au împânzit locurile. Am zăbovit aici câtăva vreme, gândindu-mă la voincia de altă data a pașilor care rupeau stratul gros de zăpadă și la cei de acum, care se vroiau mereu protejați de cel care se nimerise să urce odată cu mine. Apoi am coborât și seara s-a așternut peste munții depărtați și florile de păpădie și-au închis corola.
Noaptea a fost cam întunecată, cu nori prin a căror spărtură o lună proaspătă se străduia să lumineze muntele. Dimineața a venit cu cer senin și pajiștea din fața cabanei, câtă mai era acum, a început să sclipească iarăși și păpădiile s-au pregătit să primească razele soarelui.
În fața cabanei am servit totuși o cafea neagră, după care, sub cerul senin am plecat către locurile Vamvurei. Am străbătut pădurea de brad, am ajuns la plaiul însorit și pe stâncăriile cu iz de legendă dacă, am zăbovit cât să-mi umplu sufletul și gândurile de spectacolul lumii de peste munți. Cu regretul și dorul nestins al înălțimilor am revenit la cabană la vorbe bune și gânduri de altădată. Către seară, convorbirea cu un prieten vechi, a încălzit răcoarea muntelui și amintiri s-au strecurat nostalgice.
Peste noapte s-a așternut peste cabana dintre Ciuhe, viforniță cumplită și ceață amarnică. A doua zi, tot ceață era și vânt cât să-ți dorești pavăza vreunei stânci. Durducul pe care doream să ajung, s-a dovedit o țintă prea depărtată și sbiceala ceții și a unor picuri de ploaie răzleți, m-au gonit în cabană. Ceva mai către prânz, o mașină m-a purtat către locurile pe care doar ce le părăsisem cu câteva zile înainte.



Text și Foto: Dinu Boghez
01-03.06.2017   

2 comentarii:

Andreea B spunea...

Ce frumos povestesti si tu Floriana :)

Floriana Boghez spunea...

Multumesc, Andreea! :)
Sper sa revina timpul si cheful de a mai scrie si eu.