sâmbătă, 15 mai 2010

Cozia noastra cea de toate zilele

Moto: Cine ce mai ştie
despre-atâtea zâne
dacă moare jocul
ce ne mai rămâne ?.
George Ţărnea

Într-o dimineaţă, mai cu noaptea-n cap, mai cu dorul zilelor de primăvară cu soare, care parcă nu mai veneau, am pornit spre Cozia, muntele nostru cel de toate zilele. Ajunsesem aici, în zorii unei aniversări. Poate de maturitate şi înţelepciune. De voinţă şi putere. Plecasem să căutăm frumuseţi de-ale muntelui, din cele mai greu de găsit. Căutam din cele inedite, căutam contrastele şi peste toate, să ne-amintim mereu de locurile bine ascunse, descoperite de mult, într-o zi însorită.

Când plecasem de-acasă, ne întâmpinaseră nori întunecaţi, contrastând cu petice de cer vioriu, cum le stătea bine într-un zori de zi. Ar fi putut să ne ajungă ploaia, ar fi putut, tot aşa de bine, să ne întovărăşască soarele. Din autobuzul cu mers legănat şi vorbe de oameni aruncate de colo-colo, am coborât la poalele Coziei, lângă barajul hidrocentralei de la Turnu.


Plănuisem să urcăm prin poiana Nuceţelului, dar străbătând locurile, privind spre turnul înalt al Teofilului, ne-am gândit că n-ar fi rău să-l urcăm, că prea nu fusesem de multă vreme acolo. Am trecut Oltul, am apucat spre mânăstirea Turnu, am depăşit căsuţele unei vechi baze turistice şi dintr-un cot al drumului, pe firul unei văi întunecate, am luat-o spre munte. Un fir amăgitor de potecă, parcă mai zăbovea pe valea îngustă şi întunecoasă. S-au terminat repede urmele de oameni şi arareori mai întâlneam scormonituri proaspete în grohotişul locului şi doar hăţaşul ce ni se părea că-l vedem, ne îndruma tot în susul văii. Uneori mai zăream câte un pet, aruncat fără milă şi atunci intuiam că prin jungla asta, mai trecuseră oameni. Ştiam însă că trebuie să ajungem lângă peretele stâncos al Teofilului şi deabia atunci, urmărindu-l, aveam să întâlnim poteca ce ne-ar fi scos pe vârf. Dar de când fusesem, de mult, prin aceste locuri, pădurea luase în stăpânire muntele şi locurile păreau din ce în ce mai încurcate. Totuşi aducerile aminte, de când urcasem Teofilul, prin pădure, pe muchia zimţată, ori pe faţa lui netedă, mai adesea cu coarda, mă îndrumau către piatră din faţă şi mereu mai sus.

Când am întâlnit o stâncă înaltă în cale, am ocolit-o şi imediat după ea, am găsit firul de potecă ce ne-a condus către vârful de piatră. Ne-am rezemat printre stâncăriile din creştetul muntelui, acolo unde altădată era o fundaţia romană a unei vechi gheretă de observaţie a depărtărilor văii. Am privit cu nesaţ locurile de pe valea Oltului.


M-am întrebat acolo sus, pe vârful stingher, ce-ar spune centurionii străvechii legiuni poposite la castrul Arutela, pe malul Alutusului, acum, când apa era zăgăzuită şi gândaci neobosiţi străbăteau panglica unui altfel de drum decât cel de atunci. Am zăbovit cu privirile pe creasta zimţoasă a Basarabului, pe necuprinsul pădurilor din înaltul Coziei şi ne-am desprins cu greu din locurile însorite pe care poposisem. Aveam de străbătut şaua prelungă, prin pădurea cu potecă strânsă între fagii înalţi şi după vreo ½ oră, am ajuns la băncuţa de pe marginea drumului Nuceţelului, ce ne ducea către locul cu Troiţa cunoscută din calea înălţimilor.
La popasul cu băncuţă din drumul cunoscut ce ne stătea în faţă, ne-au luminat razele soarelui strecurate prin frunzişul ce se încropise binişor.

Am pornit mai departe, încrezători în şansa unei zile care să ne bucure mult. Curând am ajuns la troiţa de la răscrucea drumurilor din Cozia. N-am zăbovit mult şi bucata de drum până când l-am părăsit pe cel lat şi ne-am avântat pe potecă îngustă, am făcut-o repede. Tot repede am ajuns la atât de cunoscută şa „La Meliţă”. De aici încolo, începea drumul încâlcit al Scorţarului.

Din poteca cea clasică a Coziei, după nici 50m din şaua amintită, o piatră anonimă, deabia săltată deasupra ierbii proaspete, semnifică începutul discret al Scorţarului. Urcăm direct prin hăţişul pădurii. An de an mai des. Are în el crengile crescute dezordonat şi ceva spini, de care e bine să te fereşti la timp. Am străbătut jungla cea deasă şi ţepoasă, am urcat stâncăriile golaşe, admirând în preajmă copăceii de mojdrean înflorit, cu ciucurii lor diafani, alb-gălbui.

Am admirat priveliştile ţancurilor înalte şi pădurilor proaspăt înfrunzite, aşezate deasupra stâncăriilor golaşe de la începuturile Scorţarului.


Ne-am continuat drumul prin pădure. La început printre trunchiurile primilor pini şi mai apoi printre cele multe ale stejarilor. Am urmărit hăţaşul firav strecurat printre trunchiuri de copaci doborâţi. Am trecut pe lângă stânci acoperite de muşchi îmbătrânit pe feţele lor şi când însfârşit am urcat ceva mai avântat o pantă pietroasă, pe un clin înălţat către un vârf înalt, dintr-un coclau nu prea îndepărtat, dar mai anevoios de ajuns, a răzbit până la noi, frumuseţea unor stânjnei veritabili, înalţi, mai ca cei de grădină, dar ascunşi, să nu-i vadă nici rarii călători de pe aici. Crescuţi printre trunchiuri doborâte, printre stâncării nemiloase pentru intruşi, îşi etalau frumuseţea, aşa, mai de departe.

Am urcat într-o strungă, am coborât pe lângă un perete, pe o brână îngustă, apoi iar am urcat şi iar am coborât, parcă până în fundul pământului. Am depăşit stâncării, către locuri înalte şi iară am coborât. Ceva mai puţin. Când am urcat din nou, am ajuns la ciotul unui fag gros. Atâta mai rămăsese din el. Îl doborâse timpul şi o clipă m-am gândit că îl mai apucasem încă în picioare, voinic. Cât fusese în picioare şi acum, când devenise doar un ciot, tot arăta locul de unde trebuia să schimbăm direcţia, să începem să urcăm vârtos, printre fagii deabia înfrunziţi, pe iarba proaspătă, pe care un hăţaş deabia perceptibil ne mână mereu în sus. Până într-un punct, de unde ocolind câteva stâncării, locul ne-a dat de ştire că până sus mai avem foarte puţin.
Pe negândite, un crâmpei albicios de cer înnourat, apare atât de aproape de noi, de mai să-ţi vină să pui mâna pe el. Prin iarba pe care călcăm, au apărut sclipeţi de cerneală sinilie, ţâşniţi dintre săbiuţe verzi. Atât de deşi de trebuie să-i ferim la fiecare pas. Stânjeneii pitici acoperă ochiul de poiană spre care ne îndreptăm. Când sfârşim urcuşul, peste muchia pe care ajunsesem, înălţimea celor două Ciuhe, cu ciudăţeniile antenelor crescute pe creştetul lor, de când tot încearcă lumea de jos să cucerească muntele, domină cerul închiondorat. Din iarba proaspătă, neîntinată de picior de om, se înalţă pini bătrâni, cu trunchiuri groase, coaja scorojită şi crăci vaşnice, unele din ele trecute în bătrâneţea veşnică. Sub noi, pe panta de pe care venisem, prin preajma potecii ce se îndreaptă spre veşnicia pădurii, un ţarc de oi îmbătrânit şi el, de când nu mai servise la nimic. În liniştea locului, zăbovim o clipă. Cât să-mi aduc aminte de bătrânul Hector, câinele credincios care mai totdeauna mă întovărăşea pe munte, pe felurite poteci, încă din zori, când alene, ieşea adormit de sub clăile de fân adunate în pragul iernii pe poiana mânăstirii. Odată mai ales, când singur fiind, m-a întovărăşit pe aceste meleaguri, mai neobişnuite pentru drumurile lui. Am avut cu cine sta de vorba în nepătrunsul pădurii. Pe el l-am întrebat uneori, cam pe unde s-o iau, în încâlcişul prin care mă strecuram. Şi deoodată am rămas singur şi parcă fără el mă simţeam pierdut. Nici strigătele mele nu mi l-au readus lângă mine. Poate simţise că prin preajmă ar fi bârlpgul unui urs şi nu vroia să se facă auzit. Contrariat cel puţin, am mers mai departe. Până când, lângă trunchiul gros al unui brad, tăcut, parcă ştiind pe unde am să vin, Hector mă aştepta cu urechile ciulite şi ochii aţintiţi către foşnetul pădurii străbătute de paşii mei. Şi revederea a fost pe măsură şi odihna din înaltul şeuţei în care am ajuns amândoi mai apoi, a fost urmată de merindea împărţită frăţeşte, atâta câtă era.
Am admirat cât am putut minunile răspândite prin iarbă, atât de dese că trebuia să ne căutăm locul de aşezat paşii.

Ne-am îndreptat către pâlcul de mesteceni din faţă. În întunericul prevestitor de ploaie, aşternut peste pădure, coaja lor albă, ţâşnea ca un far în mijlocul locurilor înveşmântate cu verdele proaspăt al primăverii, coborât năvalnic peste munte.
Am ajuns repede la poteca din lungul muchiei pe care mai mereu urcă şi coboară cohortele de turişti ce străbat drumul dintre munte şi vale, dintre puritatea stingheră a înălţimilor şi viermuiala citadină. Şi atunci am fost fericiţi că locurile din care veneam erau atât de puţin cunoscute, încât încercarea de a le cerceta, se izbea de teama rătăcirii prin nepătrunsul locurilor. Aşa încât frumuseţile pe care le părăsisem de curând, rămâneau ştiute doar de pelerinii vizitatori ai templului din jungla Scorţarului.
Ne-am continuat drumul. Mai întâi abătându-ne pe coasta cu fagi bătrâni. Apoi coborând în Şaua Măriei, la locul vechii stâni din poiana cu doar fumul amintirii aşternut aici, unde acum, lupii şi-au tocmit loc de „urlătoare”, în zilele de iarnă cu zăpadă multă, frământată de urmele lor înfierbântate de jocul dragostei. Mai departe am urcat înălţimea din faţă, apoi alta strecurată pe coasta cu brazi bătrâni, dintre care câte unul mai cade doborât de viscolele năpraznice ce bântuie căt e iarna de lungă. O şa ivită în cale, un urcuş grăunţos, din spinarea căruia zărim relicva bătrânei stâne din Rotunda, o pantă prelungă printre brazii rari ai pajiştii smălţată acum de florile iederii albe, cu mirosul lor diafan care înmiresmează muntele.
Răspândite peste tot locul, cu corolele lor înmănuchiate, par bucheţele albe, de mireasă pură, ajunsă în toiul primăverii răspândită peste munte. Ne întovărăşesc frumuseţi florale peste tot locul. Uneori mai întâlnim brânduşe, ultimele, ţâşnite de sub vreun nămete întârziat. Pe alocuri, adunate pe un fir subţire, multe de nu le poţi număra, galbene ca lumina soarelui la care râvnim, ciuboţelele cucului, le mai întâlnim răspândite pe pajişte.
Până când intrăm în brădetul înălţimilor, cerul ne tot arată felurite capcane, cu care ne încearcă vitejia. Câte o pală de ceaţă, câte un nor întunecat din care mai picură ceva stropi cereşti, ne zoresc paşii. Când însfârşit ieşim la golul alpin al Coziei, sub înaltul Ciuhăi cea Mare, un petic de cer senin ne luminează paşii.
Străbatem poiana de sub colţii Vamvurei, urcăm panta domoală către Piatra Rea şi când îi coborâm zgrumţurii de piatră, nu ne mai rămâne decât să străbatem rariştea brazilor care ne scoate în preajma cabanei.

Nea Vasile ne-a simţit din timp, poate din hămăitul câinilor ce ne întâmpină cu prietenia celor ce se cunosc a fi dintre cei buni. Când intrăm în cabană, mersul din ziua aceea s-a sfârşit şi teama de ploaie, s-a risipit odată cu cerul senin care a cuprins zările. Până şi locurile către îndepărtatul Făgăraş, s-au limpezit. Prin ochiala muntelui pe care se părea că-l cuprinde cu încetul primăvara, mai dăinuiau încă troenile mari ce-i atârnau pe umeri.
Intraţi în cabană, ne-am ospătat cu ciorba gustoasă şi îndestulă, aproape specialitate a locului, cu ce mai aveam noi prin traistă şi am ciocnit un pahar de bere. Ne-a mai scos dintr’ale noastre zgomotul maşinii care avea să aducă oaspeţi de-o clipă, în drumul lor către refugiul Armăsarului şi mai apoi, când iar eram singuri în toată cabana, ne-a scos afară nea Vasile, care vroia să ne arate curcubeul, ţâşnit din adâncul Ţării Loviştei, să despartă înaltul Făgăraşilor de Cozia ce-i stătea în faţă.
Ne-am dus la odihnă şi mai tărziu, am urcat Ciuha Mare, să admirăm de pe ea, frumuseţea a încă unui apus, sfârşit în volbura ce avea să vestească vremea de a doua zi.

Noaptea ne-a fost liniştită, tot în camera ce ne găzduise de atâtea ori, lângă soba încălzită de jăratecul lemnelor ce sfârâiseră toată seara.
Era vreme închiondorată în dimineaţa când ne-am luat ceaiul matinal şi rămasul bun de la gazdele primitoare. Am coborât repede trecând pe lângă Durduc, apoi pe abruptul cu cablu de sub înaltul Bulzului. Am depăşit firavul pârâu venit din piatra seacă înaltă, am trecut prin poiana Vlădesii, prin poienile pietroase cu pini vajnici, am depăşit din nou valea Bulzului de mai jos, seacă şi cu aduceri aminte dureroase şi pe nesimţite am ajuns în poiana mânăstirii. Până la drumul de pe valea Păuşii nici n-a mai fost cale lungă şi nici n-am simţit când am ajuns la troiţa cu izvor, la cabana de la Valea Mărului şi la satul cu haltă de cale ferată. Am traversat Oltul odată cu întâii stropi de ploaie şi când am intrat dintr-odată în forfota şoselei de la Căciulata, ne-am sfârşit zilele de munte în zumzetul autobuzului care ne-a dus acasă.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

2 comentarii:

me and myself spunea...

Chiar ma intrebam, ultima data cand am fost in Cozia (in urma cu doua saptamani)si am urcat, cum imi place mie mult primavara, pe sub Coltii Foarfecii, cum e primavara pe Scortaru. Eu stiu Scortaru doar pe zapada. Frumoase fotografiile! Foarte frumoase florile de ciubotica cucului!

Anonim spunea...

Va multumim pentru "povesti". Imi face intotdeauna placere sa rasfoiesc "filele" acestul blog. Numai bine va doresc!