duminică, 16 august 2009

Din caldarile Lacului Verde, cu dragoste


Moto: Când o dragoste
La care lucram mai de mult
Mi-a reuşit,
Atunci o trec pe curat,
Pe inima altor munţi.
Marin Sorescu

Un leit motiv de bucurie, voi fi din nou în munţii Parângului. De data asta sunt atent la orarul mijloacelor de transport şi urc la ora cuvenită în autobuzul care mă duce până în Brezoi. Pe străzile amorţite de căldura toridă a zilei de vară, în orăşelul cam uitat de lume al Brezoiului, aştept cu răbdare celălalt mijloc de transport care ma va duce la destinaţia acestei zile: Groapa Seacă. A trecut mai puţin de o oră de aşteptare şi iată-mă, aproape singur călător, în microbuzul „VIITORUL”. Puţini oameni se mai urcă până la destinaţia pe care mi-o alesesem. De câte ori îmi dorisem un mijloc de transport organizat către Vidra, Obârşia Lotrului şi alături de mine atâţia alţii ce-şi doreau excursii depărtate, mai greu de atins, tocmai din lipsa acestuia şi acum....călătoresc singur. Unde s-or fi pierdut atâţia alţi călători guralivi ?.Mai privind locurile cunoscute de pe valea Lotrului, Voineasa, Vidra, malul lacului cu acelaşi nume, Obârşia Lotrului, de care mă leagă amintiri din tinereţea de altădată şi ai anilor din zilele de acum, iată, cobor în faţa cabanei de la Groapa Seacă. Floriana urma să vină a doua zi, cu acelaşi mijloc de transport şi când cobor, nu uit să-i spun şoferului cu care pălăvrăgisem atâta, să-mi aducă fiica cu bine în dimineaţa următoare. Apoi intru în curtea cabanei şi Adi, amfitrionul desemnat, nu prea se descurcă cu numele meu, cam neuzual, dar Dinu este passe-partout-ul care-mi deschide locul rezervat prin bunăvoinţa „întemeietorului” acestui prea frumos loc de odihnă turistică. O tochitură, un pahar de bere şi câteva discuţii turistice cu cei din preajmă, încheie ziua.
A urmat o noapte liniştită, cu somn odihnitor şi doar grija de a-mi întâmpina fiica la timp, m-au făcut să mi-l întrerup. Dimineaţa era frumoasă şi seninul cerului stătea agăţat de crestele Parângului, câte se vedeau de aici, din prispa cabanei. Un pufăit discret de maşină, oprită în şosea, o aduce pe Floriana în locul din care vom porni împreună ca de atâtea ori şi de câte s-or mai putea, către creste înalte. Acum nu ne propunem decât să ajungem în căldarea Sliveiului şi se pare că ziua va fi destul de generoasă cu noi. Zăbovim puţin, cât să-şi tragă sufletul Floriana după noaptea petrecută în tren şi cu rucsacii în spate, suntem gata de plecare. Răsărit pe nevăzute lângă noi, un domn cu părul alb şi mustaţă, ne întreabă încotro plecăm şi când aude care-i traseul şi ce marcaj este până acolo, pare şi el interesat.
Pornim pe drumul de pe valea Jieţului, cel care ne condusese de atâtea ori în frumoasa căldare a Roşiilor, în drumul spre marele vârf al Parângului. Acum ne despărţim de vale destul de repede, după mai puţin de un kilometru. Într-o poiană cocoţată pe coasta muntelui, ne despărţim de punctul roşu care urcă în continuare pe vale şi urcăm pe coastă, căutând cele două cruci, cea galbenă pe care vom ajunge în căldarea dorită şi cea roşie ce merge spre Mija. La marginea pădurii o luăm la dreapta şi urmează un urcuş susţinut. Un troznet de crăci bine călcate, ne stârneşte atenţia.
E doar un om cu tolbă aninată de umăr, poate pregătită pentru ciupercile pădurilor. Urcăm mai departe şi curând ajungem în locurile în care drujba îşi duce la bun sfârşit tăierea nemiloasă a pădurii. Drumul de taf este acum prăfuit, dar la vreme ploioasă ce de noroi o fi pe aici. Străbatem locurile pline de tristeţea pădurii doborâte şi ajungem în locurile altei tăieri, mai vechi şi care ne oferă un ospăţ cu zmeura. De aici se ramifică spre dreapta, bine semnalizată de o săgeată, crucea roşie care duce până la urmă către creasta Mijei şi poate spre lac. Apoi intrăm în pădurea de brad încă intactă, poposim la marginea unui pârâu pentru ospăţul matinal şi iară începem să urcăm.
În cale mai întâlnim doi călători. Despre drumul pe mai departe, ne spun doar că tot coboară şi tot urcă. Suntem aproape de un loc cu stânci, săltat deasupra poienii stânei din valea Sliveiului. Loc de bine meritată odihnă şi cu privelişti deosebite. Păcat că vremea s-a cam închiondorat şi crestele sunt străbătute de valuri de ceaţă din ce în ce mai persistente. Ne continuăm drumul printr-un coborâş, pe poteca străjuită de lastăriş. Cum ne spuseseră cei doi, poteca tot coboară şi urcă, dar până la urmă, sub ceaţa care acoperea creasta, apare fuiorul de spumă albă al cascadei Sliveiului. Către acolo ne îndreptîm, urmând poteca şi marcajul crucii galbene. Dar mai avem de învins treapta glaciară.
Nu s-a dovedit a fi prea greu urcuşul treptei, dar odată intraţi printre tufe de jneapăn, am ajuns repede la primul dintre lacurile căldării, cel al Sliveiului. Cu oglinda apei liniştită, ieşită de curând de sub aburii ceţii, cu blocuri de stânci mari prin preajmă, cel dintâi iezer al căldării, a fost prima surpriză a zilei. N-am zăbovit mult şi doar puţin am mai urcat pe firul văii închipuite a lacurilor şi am mai găsit unul, lacul cel Mic al Verdelui. Aceeaşi atmosferă în jurul său ca la cel de mai jos, doar că dimensiunile sunt apropiate numelui. Şi însfârşit cel Mare, iezerul lacului Verde. Pe malul lui am popsit câtăva vreme.
N-o mai făcusem de la stânca cea mare de deasupra vechii stâni din poiana Sliveiului. Am avut răgaz să privim lacul pe îndelete. E drept că marea lui frumuseţe o afli într-o zi cu soare mult şi cer albastru, când privirile se pierd în apele cristaline. Doar atunci verdele cristalin al apelor sale se pierde în adâncul întunecat. În alte împrejurări am avut acest privilegiu, când de pe creasta muntelui, privirile s-au pierdut în nuanţele celui mai pur verde cristalin, până în intunericul nepătrunsului, acolo unde doar închipuirea tânărului de atunci a putut răzbi. Atât de mare a fost impresia acestui lac înconjurat de jnepeni şi stânci, încât câţiva ani mai târziu, aflat în căldarea vecină, cea a Roşiilor, am urcat hăţaşul ciobănesc ce urca în muchia Slveiului şi am coborât la oglinda lacului, doar pentru o singură privire aruncată pe unda lui încremenită printre stânci şi jnepeni fremătători. Şi unda lui cristalină, frumuseţea şi nuanţele lui încremenite acolo, au stârnit ca şi prima oară, imbolduri tinereşti. Am urcat apoi din greu panta muntelui către cele ale „Jumănării ” şi trecerea peste vârful Parângului Mare am făcut-o pe furtună mare, cu covor de grindină aşternut în cale şi săgeţi luminoase coborâte din cer. Dar atunci, ca şi acum, lacul a rămas acelaşi, chiar dacă ziua avea mai multă înnourare decât soarele coborât peste apele sale.
Plecăm de pe malul lacului Verde, urmându-i malul său vestic şi când l-am părăsit, am urcat bordul său abrupt. Apoi printre stânci mari, colţuroase, străbatem morena căldării glaciare, dorind să ajungem la lacul Cârja şi dacă vom avea timp şi la cel Îngheţat. De undeva de departe auzim când şi când, câte un lătrat de câine singuratec. Cum prin preajmă nu zărim vreo însăilare de stână ori bordei şi între timp câinele, negru şi cam răpănos, se apropiase de noi, ne oprim şi-i aruncăm câte ceva de mâncare, doar nişte biscuiţi. Ne întrebăm cum s-o fi desprins de turma pe care o însoţise şi ce s-o face bietul mai departe. Nici bunăvoinţa noastră nu-l îndemnase să ne urmeze. Doar puţin am mai mers, urmăriţi îndeaproape de potaia cea neagră, pe alocuri chiar violentă şi în faţă ne apare turma pe care o păzea, mai mult de berbeci şi pe aproape şi ciobanul. Ne apără acesta de câine, altfel unul singur, dar devenit acum, nerecunoscător, chiar fioros. Ajunşi lângă cioban, începe acesta să ne arate pe creasta muntelui golită acum de ceaţa care mai toată ziua zăbovise pe acolo, siluete ce apăreau şi dispăreau mereu. Ciobanul asta făcuse mai toată ziua, numărase turişti văzuţi pe creastă şi ajunsese la peste 100. Noi, cei care eram acum lângă el, aveam numerele 106 şi 107 !. O fi fost sau nu aşa, dar el număra în continuare şi se minuna la fiecare siluetă care apărea pe sus. Spunea el, că niciodată nu văzuse atâţia turişti pe creasta muntelui şi se întreba, ce eveniment s-o fi întâmplat. Suntem aici, la locul întâlnirii, într-un găvan cu iarbă verde, înconjuraţi din toate părţile de stâncării de tot felul. Până una alta facem cunoştinţă. Pe cioban îl chema Robert - ! – şi câinele său răspundea la numele de Gruia. S-a înfiripat repede o discuţie, mai ales că eu tare eram dornic de momente de odihnă.
Mă zoreşte Floriana, aşa că îmi las rucsacul în găvanul înverzit, în paza lui Robert şi a lui Gruia. Urcăm, dorind să ajungem la lacul Cârja. Pe o treaptă glaciară înaintăm către locul în care se cuibărea lacul. Eu mai obosit abandonez mai curând, dar Floriana îşi continuă drumul, până acolo unde ar fi trebuit să se afle lacul. Era, la vremea asta secetoasă, secat cu desăvârşire. Aşa că ne întoarcem la ciobanul nostru din găvanul înverzit.
Deabia acum se însăilează adevărata discuţie. Aflăm că fusese minier o grămadă de ani şi deabia acum ajunsese cioban când „am ajuns să le păzesc pe nenorocitele astea !”. Ne gândim ce să-i lăsăm omului şi cum nu mai aveam altceva, scoatem din rucsac batonul de şocolată. Ciobanul aleargă la bordei şi ne aduce un castron de brânză şi mai apoi şi o traistă cu rădăcini de ghinţură, din aceea după care clujenii – „uite sub stânca aia mare au stat câteva zile căutând-o, dar tot eu i-am scos din încurcătură”- veniseră până aici. L-am întrebat pe cioban cum se iese în creastă mai uşor şi omul ne-a arătat o piatră, aproape triunghiulară, căzută din munte şi prin spatele ei un horn. Pe acolo ieşea el cu oile la pajiştile din creasta Cârjei.
Şi am ţinut minte locul, pentru cine ştie ce altă împrejurare. La plecare ne-a întovărăşit până la bordeiul lui, acolo unde ne-a oferit o ceaşcă de ness. Şi încă, după ce am început coborârea, strigătul lui ne-a întovărăşit, spunându-ne că vrea să ne aducă ceva din „frigiderul” lui, aflat undeva sub o stâncă. Şi ne-a adus, câteva conserve, pe care noi, încercând să nu-l supărăm, le-am refuzat.
Cam asta a fost şi am continuat coborârea.
În faţa noastră se stercurau tăcuţi cei doi oameni care ne întrebaseră unde mergem şi dacă există marcaj. Coborau repede şi doar lângă un pârâu, unde fiecare din noi s-a odihnit, am schimbat câteva vorbe. Apoi ne-am despărţit şi doar la cabană ne-am mai revăzut.
Drumul înapoierii a decurs liniştit şi doar către final o turmă de oi păzită de data asta de dulâi veritabili, ne-au mai întrerupt coborârea. Ne-au scos ciobanii de sub ameninţările câinilor. Când s-au apropiat aceştia prea mult de noi, le-am observat nasul, parcă ros de ceva şi i-am întrebat pe ciobani ce păţiseră. Bâţanii erau autorii rosăturilor şi îi ştiam din multe alte împrejurări, cât sunt de afurisiţi.
Mai departe ajungem din nou la drumul tăierilor şi crăcile aruncate de-a valma pe de lături, astupă începutul potecii şi bâjbâim câtăva vreme până găsim continuarea căii cea bună, după care până la ochiul de poiană de deasupra drumului, coborâm nestingheriţi.
Când ajungem la drumul de pe valea Jieţului, eram ca şi la cabană. Am ajuns repede şi acolo am avut plăcerea să ne întâlnim cu întemeietorul acestui lăcaş turistic. Conversaţia s-a înfiripat repede. Despre munţii Prângului mai ales. Între oameni cu sufletul alături de munte, totul curge nestăvilit. Aici am aflat o carte. A unui străin de locurile minunate din munţii noştri şi i-am citit rândurile şi mi-au rămas în minte, mai ales gândurile pornite din sufletul omului care ne-a îndrăgit locurile stăpânite de singurătatea înălţimilor.
Şi a venit clipa despărţirii, de ziua trăită intens, de cabana care se depărta.... Dar gândul revenirii prin ascunzişurile Parângului, mai dăinuia, doar timpul nemilos să-mi îngăduie anii revederii.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

sâmbătă, 8 august 2009

Veşti de pe Monte Rosa



A fost odata ca nici o altadata…
***
Un cer de milioane de stele… O Cale Lactee pe care o ating… Un vant de gheata ce ne amorteste pana si gandurile…
Plecasem din Zermatt intr-o dimineata albastra, plini de entuziasm, emotie si voie buna. Cu prea multe bagaje in spate, vegheati mereu de un varf semet, ne-am inceput calatoria pe meleagurile alpine.




Dupa momente blajine cu lacuri, iarba si turme de oi, a inceput sa ne puna la incercare ghetarul imens plin de crevase inselatoare. Sub arsita solara ne-am strecurat prin labirint.



Am poposit la cabana pentru o bautura rece si o motaiala dulce printre morene apoi ne-am urmat poteca spre inaltimi.
Dupa un drum tare anevoios, sub razele asfintitului, am descoperit langa un ochi de apa, un minunat loc unde aveam sa ne petrecem urmatoarele zile.

Urmatoarea zi a fost pentru odihna si ideea n-a fost deloc una rea (aveam sa aflam noi mai tarziu de ce). Ne-am plimbat, am cercetat drumul de a doua zi, ne-am jucat cu zapada, am intalnit multi alti aventurieri, am povestit si ras (poate prea mult) pana la apus.

Trezirea a fost putin dupa miezul noptii (asta pentru cine a reusit sa adoarma in acea noapte). Era o noapte instelata si racoroasa. Curand au aparut si luminile tacute ce urcau catre varf in fiecare noapte. Ne-am alaturat lor si am ajuns la marginea ghetarului Montei Rosa. Urcusul se mai domolise putin si dupa ce am depasit tinutul crevaselor au inceput sa se mijeasca timid zorile prin covorul noros.


Usor ingrijorati de aparitia viscolului pe creste, am continuat aventura. Si nu ne-am inselat prea tare pentru ca vantul puternic incepuse sa-si puna in minte sa ne intoarca din drum. Dar spre dezamagirea lui nu a reusit nici pe departe.



In schimb a reusit sa risipeasca norii. Unii dintre cei pe care i-am intalnit ne-au sfatuit sa ne intoarcem. Dar cand am ajuns pe creasta Montei Rosa vantul s-a mai linistit. Si a fost tare inspirat caci puntea stancoasa si lunga ce trebuia strabatuta nu era deloc una usoara. Traversari periculoase, abrupturi ametitoare, cornise inselatoare, vantul rece… parca nu se mai terminau.



Spaima si lipsa mea de experienta au facut ca timpul sa se scurga tare greu. Mi se parea ca sunt de-o vesnicie acolo si ca voi mai fi inca una. Desi imi tot spuneam sa ma uit doar la traseu, mi-era imposibil sa nu-mi fuga privirile pe abrupturile fatale din stanga si dreapta noastra. “Am ajuns?”. “Inca nu…”. Si pana la urma barna de stanca si gheata ne-a condus pana in punctul cel mai inalt al aventurii noastre.


Varful era unul foarte ingust si nu am reusit sa incapem toti sase. Aici a fost primul moment de odihna. Am admirat impreuna o mare de munti ce ne inconjura din toate partile. Eram uimiti. Dar am simtit din plin si oboseala.



A urmat o coborarea grea pe un horn de gheata si stanca. Un curent rece ne intepenea mainile pe corzi. Dar am reusit.
Cand am parasit creasta era deja tarziu. Seara incepea sa-si anunte venirea. Am inceput sa coboram; la fel si norii care deveneau tot mai amenintatori. Din pacate pentru noi cand am ajuns la labirintul de crevase, noaptea era de nepatruns. Tot cautand printre ele calea de intoarcere, unul dintre noi a cazut intr-o crevasa desul de ingusta spre norocul tuturor. Asa ca, dezamagiti si franti de oboseala si emotii, am hotarat ca innoptam pe ghetar…
Mi-au inghetat mainile… picioarele nu prea le mai simt de ceva timp. Nu ma gandesc decat la sacul de dormit pufos si calduros care ma asteapta. Oare si celorlalti le e la fel de frig? Mai bine nu intreb… Ne tot foim in folile de supravietuire in cautarea unei pozitii mai calduroase. Ma tot uit la ceas… mai e mult tare pana la dimineata. Si totusi cerul e atat de frumos. Au disparut toti norii care ne amenintasera aseara. Mai cade cate-o stea… mai trece cate-o suflare de vant… se mai aude cate-un oftat… “Are you ok? Hey, you are ok?”. Cred ca am adormit. Da, suntem bine. Am urcat pe Monte Rosa. Incep sa se zareasca luminile ce urca in fiecare noapte catre varf. Acum este si mai frig. Dar nu mai conteaza. Vedem calea de intoarcere. “Hai sa plecam de aici!”.
***
Cand am ajuns la corturi, soarele rasarise de ceva timp. Dupa un ceai fierbine am adormit cu totii. Un somn adanc cu multe vise cu piscuri inalte, seracuri, stele, corbi, abrupturi…


Am coborat in Zermatt in aceeasi zi si bine am facut pentru ca pana seara au poposit ploile pe acele meleaguri.
***
Acum, in fiecare zi cu gandurile la aventurile si minunile vazute, incercand sa scapam de dorul ce ne tot sacaie ne facem planuri si vise cu alti munti inalti si indepartati…




Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez