Motto: “Acolo unde bătrânul
Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare…”
(Jean Bart).
Aproape un an, ne-am
dorit o călătorie mai puţin obişnuită pentru noi. Am visat să mergem cât mai
mult pe o plajă pustie din România, cea dintre Sfântu Gheorghe şi Sulina. O
plajă unde nu există mai nimic construit de om, dar există o margine de deltă, care vibrează toată de viaţă şi armonie.
Am ales Murighiol ca
punct de plecare pentru că varianta firească de a călători cu barca, din Tulcea
spre Sfântu Gheorghe, nu oferea prea multe posibilităţi de transport. Dar
Murighiol era deja un loc cunoscut, aşa că ne-a fost bine. Călătoria pe apă a
durat o oră. Satul de vacanţă
era parcă şi mai frumos decât îl ştiam pentru că acum îl descopeream şi în luna
mai, când totul este verde intens şi liniştit.
Bineînţeles că cel mai
aşteptat moment a fost prima gură de cafea caldă din termos, trântiţi pe plajă,
cu ochii în valurile mării dar şi cu gândul la ceea ce vom trăi în orele următoare.
Şi am putea spune că a fost pe măsură aşteptărilor. Aproape oricine simte cât
este de emoţionantă reîntâlnirea cu marea după o iarnă sau, cine ştie, poate
chiar mai multe. O ultimă gură de cafea, un ultim biscuite şi am pornit
desculţi în descoperirea celor 35 km pe care îi aveam în față până la Sulina. Era aproape ora 11.
Plaja este supravegheată de Poliţia de Frontiera
cu care ne-am întâlnit şi noi de mai multe ori şi, chiar am primit oferta de a
face drumul cu maşina. Dar nici vorbă de aşa ceva! A fost o alegere bună direcția de mers de la sud spre nord ca să avem mereu soarele în spate. Am primit şi
ceva ameninţări cu ploaia, dar am scăpat doar cu câteva picături. Apoi, norii
s-au risipit pe cer care încotro şi noi am avut o zi minunată, cu pescăruşi de
toate felurile, cormorani, pelicani, lebede, rațe şi câtă mare încape în priviri.
Singura clădire pe care am întâlnit-o a fost o casă
părăsită şi în paragină, probabil un fost post de grăniceri, cu un rest de
debarcader în faţă. Şi acesta este punctul care marchează un pic peste o treime
din distanţa pe care o aveam de parcurs. Şi tot până aici, este cea mai
frumoasă parte a traseului pentru că vegetaţia mai înaltă ajunge aproape de
plajă, sub formă de grinduri cu nume care de care mai interesante: al
Iepurilor, Cerbului, Cazacului, Babelor, Mocanilor, Morilor etc. Movilele
Paraipan sunt nişte ridicături de nisip acoperite de arbuşti şi vegetaţie
pitică şi de pe care poţi admira într-o parte valurile mării şi în cealaltă
pădurea din grinduri.
Timpul trece aici lent
şi în afară de vreun copac, un vapor departe în larg, un stol de păsări sau
câteva văcuţe şi viței, nu se întâmplă mare lucru. Ceea ce nu este
rău deloc, ba chiar plăcut, lansându-te într-o stare de visare şi poate chiar
introspecţie.
Cu alţi oameni în afară
de cei doi poliţişti nu ne-am întâlnit până la Sulina. În schimb, am întâlnit
în bucată aceasta de lume, cirezi de vaci, despre care citisem şi ştiam că pot
pune probleme prin prezența taurilor.
Prima dată, am putut să ocolim cireada mergând printre plantele cu spini de pe
movilele de nisip. Apoi, nu departe, un taur negru cu privire mirată dar şi fioroasă
stătea hotărât în mijlocul plajei “forţându-ne” să ne înarmăm cu nişte bâte găsite pe plajă, în speranţa că îl vom ţine departe dacă ar fi avut gânduri războinice.
Dilema noastră era pe unde să îl ocolim: tufele nu ne-ar fi oferit protecţie,
iar prin apa mării am fi îngheţat. Se pare că Universul a avut grijă de noi şi
l-a mânat pe taur din calea noastră. A treia oară însă, unul din ei a apărut
mugind furios dintre arbuştii ce străjuiesc țărmul şi ne-a urmărit de la distanţă preţ de vreo doi kilometri, urlând din
când în când ca un bezmetic şi aruncând cu copitele nisip în toate părţile,
deşi noi chiar ştiam foarte bine cine
este cel mai puternic.
Un fapt trist, care te
face să te simţi neputincios şi în deznădejde, a fost să vedem mai mereu
gunoaie de toate felurile pe plajă. Şi nu sunt aduse direct de oameni, căci
aceştia ajung în număr mic pe aici, sunt gunoaie aduse de Dunăre, apoi de mare. Am avut surpriză neplăcută să
găsim chiar şi un frigider…
Acasă, pe hartă,
studiasem plaja de zeci de ori
şi văzusem că vom întâlni multe lacuri şi canale. Ba într-un punct, unul din
ele se varsă în mare şi auzisem că aici vom intra în apă până la genunchi. Nu a
fost aşa şi destule lacuri erau scăzute sau chiar secate în ciuda lunii lui
florar. Lacul lui Matei era, în schimb, plin de păsări. Am găsit pe plajă
câţiva delfini naufragiaţi, parţial devoraţi de pescăruşi sau de alte vietăţi
ale locului. Conflictul din vecini i-a transformat şi pe ei în victime. Pe
măsură ce ne-am apropiat de Sulina, orizontul mării a devenit plin de vapoare
care veneau dinspre sau se duceau înspre canalul Bâstroe.
Seara, un pic după ora
19, am ajuns la pensiune, una cu un nume deosebit şi un interior pe măsură:
Bibanul Literat. Am avut parte de o supă crema delicioasă, de o conversaţie
plăcută cu gazda şi prezenţa prietenoasă a patrupedelor din grădină. Şi cum am
fost singurii oaspeţi din seara aceea, ne-am bucurat de linişte şi un somn
adânc, rareori tulburat de schelălăiturile şacalilor cu care locuitorii deltei
sunt obişnuiţi de mult timp.
A doua zi am vizitat un
pic oraşul Sulina deşi efectele celor 35 de kilometri de mers pe plajă, se
simţeau din plin. Drumul de la malul mării către centru trece pe lângă
Cimitirul Maritim din Sulina. Nu ne-am pus în minte să-i călcăm pragul când am trecut
obosiţi prima dată pe lângă el. Cu toate acestea, gazda noastră ne-a sfătuit să
o facem. Nu ne-a părut rău. Un loc plin de poveşti cu piraţi, prinţese şi
ofiţeri străini căzuţi la datorie pe meleagurile noastre. Ca vizita să fie una cât mai plăcută, o
localnică ne-a oferit cu mărinimie plăcinte calde, pomană pentru o rudă
înmormântată acolo. Aşa că am stat pe îndelete să urmărim monumentele funerare,
multe dintre ele cu totul deosebite şi chiar frumoase. Ulterior, am citit
despre Cimitirul Multietnic că a fost construit în 1886 şi că pe atunci era
chiar la malul Mării Negre. Azi din cimitir până pe plajă faci cam 2 km. În centrul oraşului se află Catedrala Sfântul Alexandru şi Sfântul
Nicolae cladită în cinstea eliberării
Dobrogei de sub stăpânirea turcilor. Faleza oraşului este în forfotă, turişti, terase, ambarcaţiuni care vin şi
pleacă. Dar imediat cum ieşi de pe Strada 1, se lăsă liniştea şi oraşul pare
aproape nelocuit. Are case deosebite, unele care plâng să fie locuite şi
îngrijite că odinioară.
A fost o călătorie doar
de final de săptămână şi orele plăcute s-au scurs cu repeziciune. Dar am
îndrăgit tare mult acest oraş, iar farmecul
lui aparte ne va chema de multe ori acolo.
Floriana Boghez
Ciprian Șancu
27 mai 2022
