duminică, 16 februarie 2014

Vanturi, vanturi...pline de zapada

Moto: Prin negurile ici-colo sparte,
           Lumea pădurilor înțelenite se ivea departe,
          Cu namile de codri suitori
          Sub cerurile pecetluite cu nori.....
                         Vasile Voiculescu
 În dimineața asta hărăzită urcușului pe Cozia, apucasem să intru pe unul din site-urile meteo și privisem cu uimire, cum pentru ziua de sâmbătă, prognoza zăpezii căzute, crescuse de la 3cm, la 27cm. Și saltul ăsta ciudat, doar m-a făcut să cred că vom avea zăpadă. Nimic nu mi-a stârnit îngrijorarea. Așa că, liniștit, am ajuns la mânăstirea Turnu și de acolo cu un ducipal fioros, am urcat drumul Dângeștilor și până la cabana Coziei am ajuns curând. Până aici drumul fusese unul comod, aproape ca vara și mai peste tot fusese pământ reavăn. Aproape că îmi ieșise din minte previziunea meteo alarmantă. La cabană vremea era cam întunecată și cei trei tovarăși ai mei, m-au părăsit grabnic, plecând în locul împoienit din adâncul pădurii de brad.
În curând și mașina care ne adusese până la cabană a dat și ea cotul drumului și a dispărut. În cabană s-a făcut liniște. Cerul continua să să fie plumburiu și de undeva dinspre munții Făgărașului, ajungeau până aici pale de vânt. Seara când am intrat în camera unde aveam să stau, vântul se întețise binișor și peste munte apăruseră funigeii. Peste noapte s-a dezlănțuit. urgia. Din toate părțile se învălutuceau fulgii de zăpadă zănateci. Te înconjurau din toate părțile și viscolul stârnit, nu-ți dădea voie nici să respiri. Mai prinsesem viscole în Cozia, vreo două parcă, dar atunci eram în drum spre cabană și oricum trebuia să ajungem unde ne propusesem și pe atunci eram ceva ,aai tânăr. Acum eram în camera încălzită bine, din cabană nu mă gonea nimeni, doar vântul care se proptea mereu în casa care parcă o simțeam zgâlțâindu-se, parcă mă înfiora. A doua zi viscolul a continuat să urle peste Cozia, așternând strat gros de zăpadă. Urla vântoasa cea mare, aducând peste munte zăpadă cu urletul vârtejulu de apă. Plănuisem să plec către căsuța din pădure, unde a fi trebuit să-mi întâlnesc tovarășii de drum. Nici vorbă de așa ceva. Am rămas în cabană și toată ziua am vorbit vrute și nevrute. Despre munte mai ales și întâmplările sale. Despre lumea asta în care ne duceam viața, când mai tristă, când uneori ceva mai veselă. Afară urla viscolul. În șesul dinanitea cabanei se tot aduna troianul de zăpadă. La ușa cabanei se ghemuise Ursulețul, câinele credincios, peste care se așeza zăpadă, cât să nu-l mai deosebești din troian. Mai pe seară s-a luat și lumina și nici când însfârșit aveam să plecăm, spre casele noastre, tot nu revenise.
Cam așa a trecut toată ziua de sâmbătă. Și peste noapte a urlat vântul, dar parcă se mai domolise puțin. Dimineța s-a arătat binevoitoare și în poiana din fața cabanei apăruse oleacă de soare. Peste valea Oltului erau vălătuci de ceață și de peste Ciuha Mică, se străduia soarele să învingă norii de pe creste. Într-un capăt de Făgăraș se ițeau scăldate în soarele ăsta iernatec, vârfurile Ciortei și Boiei Mari. Cerul începuse să se lepede de norii de zăpadă și peste Cozia soarele începuse să strălucească pe mantia albă. Se așternea peste munte o zi frumoasă și oarecum și fotogenică. O vizită la prietenii noștri de pe Ciuha Mică, ne-am încumetat să facem. Aveam de purtat vorbe multe după atâta timp de când ne mai văzusem și mai ales aveam și de încărcat telefoanele. Mai apoi ne-am întors la cabană, așteptând ziua care venea, ce trebuia să fia cea a coborârii.
De la tovarășii mei cu care venisem am aflat că și pe acolo bântuise viscol mare și îngrămădise zăpadă multă în văgăuna în care se aflau. Mai către seară, un tovarăș de munte mai aprig urcase până la ei și hotărâsem împreună să ne întâlnim a doau zi, să coborâm muntele. Doar că la miezul nopții, un telefon ne-a anunțat că s-au hotărât să coboare Cozia chiar la ora aceea înaintată, cam pe la miezul nopții. Lăsau în urmă pe cea mai nevolnică dintre ei, spunându-i doar că o să anunțe salvamontul să vină după ea. Mi s-a părut cam pripit gestul, cam nepracticabil printre oameni de munte, dar asta era, scapă cine poate !.
Sigur planurile mele de coborâre îmi fuseseră date peste cap, dar nu aveam ce face, trebuia să le iau ca atare. Și astfel iată-mă rămânând pe Cozia încă o zi. A urmat o zi cu oarecare agitație. De jos fusese alertat sașlvamontul să vină să salveze oamenii rămași pe munte. Eram și eu printre aceștia și să fiu sincer nu-mi prea plăcea să ajung subiect de presă. Noroc că am putut să-i interceptez telefonic și să-i anunț că de mine nu-i nevioe să-și facă griji. Mai către seară, au ajuns la cabană doi dintre cei cunoscuți, plecați la ore diferite de echipa salvamont. Unul dintre ei era ziarist și cu toate gândurile bune pe care i le port, probabil avenisesră la cabană cu gândul vreunui reportaj-trăznet, dedicat salvării unui prea bine cunoscut turist. Ăsta le era probabil gândul, cu atât mai mult că în presa locală, de cea părăsită la refugiu,  ajunsese să scrie una din condeierile care știau să improvizeze și așa a aflat lumea cititorilor de ziare, că  ,, din munte ”, fusese salavtă o bătrână,  care locuia într-o colibă din care cu chiu cu vai băieții salvamontiști, izbutiseră să o convingă să vină cu ei la vale !!. Dacă gândisem bine, celor doi nu le-am oferit decât chipul unui om liniștit, oarecum mirat de urmările viscolului și poate de aceea plănuitul reportaj nu le-a prea ieșit.
A trecut ziua asta frumoasă și în dimineața următoare nu ne-a mai rămas de făcut, de  cât să ne începem coborîrea cea lungă, pe drumul forestier înzăpezit ca lumea. Spre seară aflasem că vehicolul pe care care contasem până atunci, tocmai se frânsese în mijlocul drumului și însoțitorii lui, ajunseseră la cabană să ne dea vestea cea rea. Nu-mi mai rămăsese decât să mă bizui pe propriile mele puteri.         
Marți dimineață eram jos în cabană, să-mi sorb ceaiul matinal. Era puțin peste ora 8, când am pornit în lungul drumului forestier. Au plecat cu noi, cei trei câini ai cabanei, fericiți că se pot tăvăli prin zăpada proaspătă. Din troianul așternut de viscol, drumul își mai păstra conturul pe coasta muntelui. Mai erau și urmele șenilate lăsate cu o zi mai înainte, de vehicolul care tocmai se stricase. Pe urma lăsată de  acesta, nu prea pătrundea piciorul în zăpadă, dar de cum o părăseai, te afundai până dincolo de genunchi, în troianul ăsta alb, atâta așteptat. Cu bețele de tracking în mână, cu ochii ațintiți pe dâra dinaintea fiecăruia, coboram mereu. Vremea era tot întunecată și ceața stăpânea crestele pe care le părăseam. Pe marginea drumului, brazii erau încărcați de zăpadă și peisajul avea farmecul pădurii troenite de curând. Dar ochii îmi erau pironiți pe drumul din față și gândul, pe orele multe pe care le aveam de străbătut. Aproape de fântâna Albului, ne-am întâlnit cu vehicolul stricat, tras pe dreapta și de care îmi făcusem orecari speranțe de coborâș ușor. La troița din apropierea fântâniței lui Albu, ne-am abătut să mâncîm câte ceva, deși la gândul câtor kilometri aveam de parcurs nici foame nu-mi era. Până aici străbătusem doar 6,5 km și nici jumătate din drum, nu făcusem până jos, în satul Dângeștilor.    
Am plecat mai departe. Anișoara, cabaniera, căreia îi datoram străbaterea drumului ăsta lung, troenilor mari de zăpadă și mai ales răbdarea mersului meu mai încet, era mereu în față. Când în față, când strecurându-se printre picioarele noastre, trupa de câini ce nu ne-a părăsit deloc, se zbenguiau prin zăpadă. Am ajuns repede la poiana Măceșei, acolo urmele șenilate s-au oprit. Până acolo mersese și se oprise învins, acolo undel găsisem,, rezemat de-un gard ’’. Mai departe, aveam de străbătut drum neînceput și adâncimea stratul de zăpadă nu scădea deloc. După vreo 3-400m, din față, a răzbătut până la noi zgomot de motor, care se apropia și se lupta ca și noi cu omătul mare. Doar că el avea și o lamă în față și își croia singur drum. Erau pe el ciorchine de oameni, urcați pe munte să repare rețeaua electrică, ce ne lăsase pe noi în întuneric atâta vreme. A fost norocul nostru, că iar aveam urme făcute înaintea noastră, chit că acestea erau și mai înguste decât cele pe care coborâsem o vreme. Am trecut de ceva doborâturi de copaci, pe sub care ne-am strecurat, am traversat o vâlcea și am aflat acum că ajunsesem la ,, Secături ”. Cam de departe, m-a anunțat Anișoara că nu mai avem mult de mers, până la Nea Ite, la prima casă de pe ulița Dângeștilor, doar vreo 4,5 km !. Parcă zăpada mai scăzuse și doar anunțul kilometrilor pe care-i aveam de parcurs, m-au cam înfiorat. Nu eram chiar la capătul puterilor dar nici mult nu mai aveam. Ajunsesem pe malul stâng al pârâului de sub noi, acolo unde fusese făcută de curând captarea de apă potabilă a satului. Nu mai aveam mult, dar și puterile mele erau pe sfârșite. Din sus de ultima casă din sat, cea a lui nea Ite, ieșise omul la tăiatul doborâturii de copac, să-și mai facă rost de ceva lemne de făcut focul în casă. La vorbă cu acesta am găsit-o pe Anișoara, care mai zăbovea așteptându-mă să o ajung din urmă.  Până aici trecuseră 6 ore d când părăsisem cabana.
Deabia ce-am ieșit din ulița Dângeștilor, ce se confunda cu începutul drumului spre cabană și  iată, mi-a apărut în față mașina ce avea să mă ducă până acasă. Comod, cu partener sociabil alături, în ceva mai mult de ½ oră, iată-mă ajuns acasă, în forfota orașului, încă nedezmeticit după ninsoarea de mai deunăzi. I-am multumit neașteptatului meu cărăuș. Știam că la cabana din Cozia, găsești aceeași oameni din cei de nădejde, care la o adică îți sar într ’ajutor și de la care mereu afli întâmplări de-ale muntelui și schimbi vorbe de-ale sufletului, dar acum, gândul meu cel bun s-a îndreptat către cabaniera Coziei. Mă întovărășise în tot lungul drumului făcut din înaltul muntelui din care veneam. Mă așteptase ori de câte ori pasul meu mai bătrânesc, întârzia prin zăpada mare a drumului și de ce nu, mă mai și îmbărbăta din când în când și acum iată,  aranjase lucrurile ca să am și cu ce ajunge acasă. Așa că nci nu știu dacă cei 15km de zăpada troenită în lungul drumului, am străbătut-o cu picioarele mele sau cu răbdarea și voința celei ce mă însoțea. Condescendență și admirație. Pentru un așa ajutor, mulțumirile mele nu  sunt  de ajuns.







Text și Foto: Dinu Boghez
24-28.01.2014

joi, 6 februarie 2014

Ca-n basmul cu Greul Pamantului

Moto: Ne place să umblăm
           ca întrupările fumului,
           să încâlcim mătasea pământului
           cu țintele drumului.
                   Lucian Blaga
 
 Trecuse cam un an, de când nu mai fusesem pe muchia Călineștilor, cea cu poveștile despre peșterile Zmeilor. Atunci era prmăvară, apăruseră primele flori și prin frunzele tomantece ale potecii, răzbeau primele ciuboțele de cuc. Acum eram în zilele dintâi ale lui ianuarie, unul cu soare mult și frig puțintel. În gara întunecată, așteptam trenul matinal. O locomotivă mare și două vagoane mici, ăsta era trenul cu care am mers până în halta Bețelului. Avea halta asta, parcă părăsită în șesul Oltului, niște plăci prefabricate în loc de peron și trenul în dreptul lor urma să oprească. Doar că niște oameni nevrednici, avuseesră nevoie de câteva dintre acestea pe la gospodăriile lor și acum, călător în vagonul mai depărtat, am făcut saltul trebuincios, sperând să ajung teafăr pe pământ. Ajunsesem în halta de unde începea periplul zilei.  
În câmpia Oltului, adia un vânticel tăios. Pe jos pământul căpătase filigram înghețat și pașii îl scrâșneau cu clinchete mici. În cale o baltă cu oglindă subțire de ghețuș, mi-a troznit sub picioare și noroiul de sub ea, mi-a amintit că iarna nu prea stăpânea locurile de pe aici. Curând am traversat calea ferată. Prin vânzoleală de mașini care parcă nu se mai opreau, am traversat șoseaua. Mai apoi podul din cale și iată-mă la poalele peretelui stâncos, pe înaltul căruia trebuia să urc până acolo unde vroiam să-mi încep mersul de pe muchia Călineștilor.Îl urcasem de multe ori și niciodată nu-mi păruse a avea cine știe ce greutăți. Nici  nu trecuse un an de când mai fusesem pe aici și atunci încă mi se păruse o joacă. Doar că acum peretele parcă își rosese brânele, parcă mai crescuse și până sus mi s-a părut o veșnicie. Mi-am întrebat eul meu bine ascuns, ce se petrecuse între timp și pe șoptite, atât cât să aud doar eu, mi-a spus că peste mine mai trecuse un an și încă din cei mulți. Așa că n-am avut încotro și a trebuit să găsesc calea care m-a scos  printre stânci țuguiete și pini bătrâni.    
Acolo sus, la poalele pădurii de pini, prin despicătura dintre doi clonțani stâncoși pavăză de piatră peste casele oamenilor din vale, am zărit coșuri fumegând și am înțeles acolo, la întâiele raze de soare, că oamenii se treziseră la viața de toate zilele. Din înaltul stâncilor, îmbătrânite de când păzeau valea, priveam forfota șoselei, frământată de roți de mașină, alergând care ’ncotro, cu scopuri besmetice, cine le-o da de urmă. Peste Olt, întrun fel de deltă a văii Băiașului, am zărit înălțat catargul unui utilaj de un fel oarecare și o clipă m-am gândit la seminficația de demult a denumirii locului, care întruchipa strădania vechilor căutători de aur. Și numai bine m-am trezit gândindu-mă la vreunii moderni, dintre aceea de dincolo sau dinăuntru, cărora deopotrivă, aș dori să le ,, mănânce inima câinii ,,.
Am plecat mai departe. Am scormonit frunzișul putred din potecă. Am ocolit pe coastă vârfuri din cale. Am întâlnit stâncării pe care le-am depășit. Am urcat poteca, uneori cu zgrunțuri de pietriș neprietenos, până când, din loc nevăzut, au ajuns până la mine, zgomote de talangă. Curând a apărut pe un țanc, o turmă de capre sperioase și înaintea lor, paznicii canini, care parcă de foamea care-i stăpânea, uitaseră să mai latre. M-au înconjurat nu cu răutate canină, ci doar cu rugămintea în ochi, de a căpăta ceva mâncare. A apărut și turma, bulucită pe un țanc pietros, cum le stă bine cățărătoarelor astea. Erau însoțiți și de doi oameni și-mi părea că înoptaseră cu toții, undeva prin preajma ,, grotelor ,, zmeilor, că prea ar fi fost matinală ieșirea la păscut din valea întunecată a Călineștilor.   
O scurtă convorbire cu însoțitorii caprelor și fiecare și-a văzut de drum. Sub culme, era o potecă clară și pe ea am apucat-o. Câtăva vreme am putut-o urmări, dar curând a dispărut și m-am trezit în fața unor coloși stâncoși. Mai greșisem odată poteca și tot pe aici. așa cum o făceam și acum. Nu mi-a mai rămas dcât să mă întorc din drum și când am găsit o ieșire firavă spre creasta de pe care veniseră caprele, am luat-o și eu într-acolo. Sus am regăsit poteca cea bună.    
Urc ușor, urmărind spre dreapta o curbă imaginară și curând depășesc poteca ce m-ar fi condus la peșterile Zmeilor. Poate că dacă nu aș fi orbăcăit atâta vreme până sub țancurile amintite, aș fi avut timp să ajung până acolo. Așa, presat de timpul disponibil până la trenul care mă ducea spre casă, am renunțat și am continuat să urc. În față zăream o strungă stâncoasă. Acolo trebuia să ajung. Pe doi copaci oarecum apropiați, aflu două cruci albastre din vechiul marcaj făcut de învățătorul Banu, cu aproape 40 de ani în urmă. Au fost semnele astea, cam tot ce rămăsese din strădania acestuia. Peste ele trecuse timp, nu glumă, dar încă se mai păstrase ceva din ele.
Sus, în strunga în care ajunsesem, m-am bucurat de priveliștea unică a locurilor. Rămăsese peste ani, tot așa de măreață. Se vedeau coastele sudice ale Făgărașilor, peticite cu zăpadă, câtă mai rămăsese în zilele astea călduroase ale începutului de an nou. Către locurile joase pe care tocmai le părăsisem, se vedeau case risipite și valea largă a Băiașului, întruchipând parcă o adevărată deltă.
Mă presa timpuil și mi-am continuat repede drumul. De aici încolo poteca se înscria pe panta dură a versantului nordic, sub semeția țancurilor care tocmai mă învinseseră ceva mai jos. Copacii goliți de frunze, poteca îngustă, mai mult brână, oarecare umezeală și o pantă aspră sub mine, care nu mi-ar fi dat cine știe ca șansă dacă aș fi alunecat, m-au îndemnat la multă, foarte multă prudență. Până la urmă am învins locurile și am ajuns din nou pe drumul de culme. Către vale, spre sat, erau clonțanii stâncoși, spectaculoși, iar spre nord păduri veșnice și printre copaci, toamna așternuse covorul frunzelor căzute. Priveam spectacolul acesta pe care îl văzusem mai în toate anotimpurile. Uneori zăpada acoperea locurile. Altădată verdele primăvăratec îmbrățișa muntele. Iar toamna foșneau prin preajmă frunze călătoare.
Căutam din ochi copăcelul cu coroana rotată, modelată de vânturile care bântuiau creasta și care însemnau pentru mine ieșirea din poteca asata brânoasă. Am ajuns acolo și lângă copăcelul amintit, știut de atâta vreme, stăteau clonțanii stâncoși care îmi opriseră înaintarea pe cealaltă parte a muntelui. O odihnă cât să-mi trag sufletul și iată-mă pornit mai departe. Muchia, oarecum strâmtă pe care eram, avea pe ea hățașul cunoscut din alte împrejurări. Către vale dominau căciulile stâncoase, risipite pe coasta abruptă până către vale. Pe cealaltă parte era pădurea de fag, aninată pe coaste aproape verticale. Hățașul pe care eram, mai cobora, mai urca până în câte un loc însorit, presărat cu ceva stânci ieșite la iveală din pământul așternut peste ele, în amarul de ani petrecuți rpin locurie acelea.
Am ajuns într-un loc în care poteca părea să se îndrepte spre stânga. Părea poteca cea bună, dar când am ajuns la capătul ei, m-am trezit în fața unor stânci, pe care parcă nu le cunșteam. Câtăva vreme m-am tot învârtit prin preajma lor, crezând că până șa urmă am să găsesc printre ele calea cea bună. Cum n-am aflat-o, m-am întors din drum și până la urmă am regăsait poteca cea bună.
Mult n-am mai mers, până când poteca s-a aninat pe coasta muntelui, îndreptându-se către vârful cel mare al locurilor, așa cam la 900m și ceva. O brână, ceva grohoriș mișcător și iată-mă în strunga pietroasă de pe piciorul vârfulu stâncos. Poteca, poate mai mult hățașul, fusese până aici acceptabilă. De aici încolo muchia Călineștilor avea să-și arate colții. A urmat cunoscuta de acum, coborâre pe pragul stâncos, uneori pe pietre Cam mișcătoare. Apoi ocolul pe pantă cam înclinată, cu pietriș grăunțos, până când iar am ajuns într-o strungă înaltă. Coborârea a fost mai lesnicioasă și până la șaua înierbată, locurile parcurse parcă s-au mai domolit. Am scăpat cu bine din încrâncenarea muntelui și doar când sfârșisem pasajul ăsta mai dificil, m-am gândit că alteori deabia de-l băgasem în seamă.
O scurtă odihnă, sprijinit în bețele de tracking, cât să privesc întinsa Poiană a Suliței și iar am pornit la drum. Poteca străbătea ultimele stâncării și pădurea începea să stăpânească locurile. Prin umbrele fagilor așternute aproape de amiază pe frunzișul uscat, poteca umbla prin locurile domoale ale pădurii. Față în față cu primul urcuș din cale, am găsit intrarea pe poteca coborâtoare, bine ascunsă de culorile toamnei. Era poteca ce mă scotea în Poiana Săliștei. Până acolo n-am făcut mai mult de ½ oră. Mă grăbeam, gândindu-mă că poate totuși prind trenul începutului amiezii și acasă ajung la ore onorabile.
Poiana Săliștei era acoperită de un soare generos, dar n-am avut cine știe ce timp să mă bucur de razele sale blânde și de cântecul talăngilor turmei nevăzute de pe Măgura Călineștilor, aflate nu prea departe. Pe drumul către vale, am pornit-o voinicește. Drumul era croit direct pe pantă și picoarele nu au avut timp de odihnă. Din goană am zărit vechiul conac aninat prin poiana de sub șa, ajuns acum o ruină, înegrită de timp și poate în curând nici atâta nu se va mai vedea. Pe la izvorul din Știubeaua am trecut fără să mă opresc.
Ultimele curbe ale potecii devenită chiar drum, brutale cât să-ți alunece picioarele pe zgrumțurii pietrișului, le-am făcut în goană nebună, trebuincioasă să ajung la drumul din vale cât mai grabnic. Ajuns în vale am avut oarecari surprize. Mai întâi o microhidrocentrală, apărută aici din mania vremurilor acestea. Ca la orice baracă de șantier, au apărut și câinii-paznici. Au lătrat, s-au gudurat mai apoi și până la urmă le-am dat ultimele rămășițe din mâncarea care-mi mai rămăsese. Dincolo de podul din cale, m-a întâmpinat drumul asfaltat de curând. Pe valea străbătură alert, nu prea erau multe noutăți. Casa arsă de curând își etala ruinele întunecate. Cea transformată în pensiune încă mai avea tricolorul aninat pe prispă. Mai jos casa boerească se mai dărâmase un pic. Când am ajuns aproapede sfârșitul drumului, parcă mai apăruseră ceva noutăți arhitectonice, în casele construite mai recent. Piticii de pe prispa casei din cale dispăruseră și poate își găsiseră stîăpâni între timp.  Șoseaua era tot atât de aglomerată. Drumul spre haltă era acum dezghețat  și noroiul cam stăpânea locurile. La haltă bătea vântul cam tare și a trebuit să mă adăpotesc după zidul ei. Până la sosirea trenului am mai avut de așteptat și excursia mi-am sfârșit-o în legănatul molcom al trenului.
 
Text: Dinu Boghez
11.01.14