miercuri, 20 martie 2013

Am pornit de dimineata, ca aveam inainte o viata


 Moto: Într-o noapte, într-o clipă,
           Îmi dă unul o aripă.
           Nu l-am desluşit la faţă,
           A pândit când era ceaţă.
                                                      Marin Sorescu

Sunt din nou singur pe peronul gării liniştite. În gara mânăstirii Turnu, ajung pe negândite. De jur împrejur niciun om, doar înălţimile depărtate aduc zvon de vântoasă mare. Vuieşte muntele de freamătul copacilor îndoiţi de furia vântului. Oare pe sus tot aşa o fi?. La mânăstire, la slujba dimineţii, momentul obişnuitei închinăciuni şi….la drum. La Troiţă ajung parcă mai repede decât de obicei. Peste munte domneşte cerul senin şi soarele acoperă poteca. De sus răzbat pale de vânt năpraznic. Vuiesc copacii şi din câte-o viroagă, peste mine se abate urgia vântului năpraznic. 

Din letargia drumului atât de cunoscut, mă trezeşte sunetul telefonului. Anişoara, cabaniera Coziei, mă anunţă că vor veni sus oameni din Odorheiul Secuiesc, încântaţi că se vor întâlni cu mine şi pe meleagurile Coziei, nu numai ale Făgăraşului. Cobor către firul apei Zăvodului, devenit dintr-un pârâiaş zglobiu, un adevărat râu. Puntea îngustă şi bătaia vântului încrâncenat, ce se proptea în mine mai-mai să mă dărâme, mă fac să-l trec prin apă, chiar dacă am să mă ud oleacă. 


La acareturile mânăstirii Stânişoarei, mă întâmpină doar unul din căţeii pufoşi obişnuiţi. Celălalt pândea ofranda mânăstirii. In incinta mânăstirii, în liniştea bisericească luminată de soarele matinal, un călugăr îmi spune să intru în biserica mică, unde e cald, să-mi fie odihna liniştită. Fac o închinăciune, beau o ceaşcă de aghiasmă şi mă las pe scaunul de lângă soba încinsă. Apare şi călugărul şi-mi spune ca îmi aduce o porţie de colivă. Vine şi cu două mere şi mă sfătueşte să nu mă încumet să urc sus, că drumul e greu, zăpada-i mare şi vântul năpraznic. Ne luăm rămas bun şi plec mai departe. 


Urc vârtos. E cerul senin, soarele umbreşte pădurea şi doar vântul aduce zumzet mare din crestele încă depărtate. Mai către Poiana Vlădesii, mă depăşeşte un grup de tineri. Binevoitori, mă întreabă dacă mă pot ajuta cu ceva. Le întorc întrebarea, sugerându-le să-mi ia doar vreo câţiva ani din spate. Ajung repede în poiana amintită, în care aveam de gând să mă odihneesc puţin. De aici încolo poteca avea să fie acoperită de zăpadă şi ce era mai rău, sub pojghiţa pospaiului de zăpadă căzută de curând şi ghiaţă. Nu-mi va fi calea uşoară. La stâncile din cale, încă însorite, zăbovesc o clipă. Cât să-mi trag sufletul înaintea locurilor de pe faţa stâncoasă de sub Bulz. Cobor panta care urmează, umblând cu grijă să nu alunec cumva. La brâna cu cablu trec mai uşor decât mă aşteptam. Apoi intru pe serpentinele multe şi aspre. Aproape de potecă aud zgomotul izvorului cunoscut, vara deabia un firişor de apă, devenit acum aproape un torent. In cale, gheţuşul din ce în ce mai accentuat. La hornul cu cablu, ajung parcă mai repede decât mă aşteptam. Caut capătul cablului şi nu-l găsesc. Ce bine mi-ar fi prins pilotetul cu care aş mai fi îndulcit asprimea gheţii. Măcar dacă mi-aş fi luat colţarii, parcă tot mi-ar fi fost mai bine. Cu mare atenţie, depăşesc prima treaptă. Găsesc acolo capătul cablului şi de el mă agăţ cu încredere. Ceva mai sus, acesta dispare, acoperit de troianul de zăpadă. Urc din greu şi mă agăţ cât pot de bietele mele beţe de tracking, supra estimându-le rolul. Apare din nou cablul şi parcă mi-e mai bine. Numai că în curând trebuie să o iau la dreapta, părăsindu-l, pe acolo pe unde şi vara poteca e cam subţire, dar mite acum, când mă bizui doar pe câte treapte bat cu bocancul, în zăpada asta întărită. Ajung la zona mai domoală şi până la băncuţa de sub piatra cea mare nu mai am mult. Mobilul mai sună odată. De la cabană, Anişoara-cabaniera, îmi duce grija şi când aude unde am ajuns, pare liniştită, «  de acolo mai faceţi vreo oară şi vă ieşim înainte ». Caut să-i domolesc şi le spun că înainte de o oră să nu plece de la cabană. Imi trag sufletul, mă uit la ceas, era deabia ora trei şi pornesc mai departe. Mă gândesc că înainte de ora şase seara nu ajung la cabană. E bine, mai e încă lumină.


Păşesc pe potecă mai departe cu ceva teamă. Zăpada e din ce în ce mai tare. Noroc cu pospaiul de fulguială aşternut peste noapte. Face ghiaţa mai aspră şi talpa bocancului are de ce să se prindă. Vântul parcă mai scăzuse până atunci, sau poate emoţiile de la cablu mă făcuseră să nu-l mai aud. Acum şuieră vântul pe lângă mine şi brazii îşi îndoaie vârfurile şi zumzăie cât pot ei de tare. Prin poiana pe care o străbat, zăpada a făcut troiene mari şi uneori piciorul se afundă într-unul mai afânat. Incep serpentinele cele lungi şi ştiu că până ajung aproape de Şaua Durducului nu mai e atât de mult. De undeva, parcă de deasupra mea, aud voci şi ştiu că de acum încolo nu mai sunt singur. Unul din băieţii sosiţi la cabană de cu vreme şi Anişoara, îmi ies în întâmpinare. Ar trebui să-mi fie drumul mai uşor, dar parcă deabia de acum încolo devine mai greu. S-a lăsat frig năpraznic şi vântul parcă s-a înteţit. Din Şaua Durducului Făgăraşii îşi dezvăluie frumuseţea zăpezilor, luminate sub vîlătucul norilor care coboară peste ei. În faţă, către drumul releului, ne stă ultimul urcuş. Vântul parcă stă să mă doboare şi gerul a devenit năpraznic. Tovarăşii de drum mă întreabă dacă nu mai am vreo haină, s-o pun peste mine. O scot ei din rucsac şi cu vreo două perechi de mâini izbutesc să o îmbrac. Câţiva paşi şi iată-ne la drumul releului, lângă mormnaul de ţevi îmbătrânite locului, de când le ştiu pe aici. Ne adăpostim sub pavăza coastei de lângă noi şi mai sporovăim oleacă, acum că vântul măcar nu ne mai îndoaie. Până la cabană nu mai e mult şi odată întraţi înăuntru parcă am sosit într-altă lume. Ospitalitatea locului, mai mult decât ceaiul cald, ciorba bună şi mai apoi sticla de bere, mă fac să mă simt din ce în ce mai bine.

Când stăteam să mă retrag la odihnă, iată apar şi cunoştinţele mele din Odorhei. Bucurie de o parte şi cealaltă şi mai apoi, la masa lor festivă oarecum, cuvinte calde din toate părţile.
In cameră soba duduia şi flăcările jucăuşe luminau încăperea. Soba era caldă de nu te puteai apropia de ea, dar frigul de afară nu se dădea dus cu una cu două. O parte din noapte vântul a continuat să urle, dar către ziuă parcă s-a mai domolit. Dimineaţa cerul era cenuşiu şi prin aer se zbenguiau funigei. Sala de mese a cabanei începea să se însufleţească. Amicii mei din Odorhei se sculaseră şi doreau să urce spre vârf. Ceilalţi îşi propuseseră să pleca mai spre ora prânzului. Eu îmi iau rucsacul în spate şi o iau pe drumul de iarnă. Cam greu şi când am ajuns la marginea pădurii de brad, zăpada devenise de-a binelea îngheaţată. Când aveam să dau peste creasta stâncosă, avea să fie viscolită şi zdravăn întărită. Parcă îmi era teamă să mă avânt către Vamvura de unul singur, aşa că mă hotărăsc să mă întorc la cabană. De coborât trebuie să cobor, aşa că până la urmă mă îndrept către drumul forestier. 

Câtăva vreme merg bine pe urmele şenilelor atv-ului. Cu gândul la drumul lung ce-l aveam de parcurs, încep să ţin socoteala stâlpilor de înaltă tensiune. Imi vine gândul ăsta cam pe la cel cu numărul 200 şi până către al 160-lea marg fără griji. Doar că aici, au apărut urmele înguste şi îngheţate ale maşinilor de teren şi grija a fost cum  să ocolesc gheţuşurile cele mari. Intr-un loc însorit,îmi sun prietenii şi unul dintre ei mă întreabă dacă am la mine lanterna. Aşa era, că doar făcusem vreo 6-7km şi până în Berislăveşti, mai aveam de vreo două ori pe atât. Pe lângă mine trece urcând un jeep. Il întreb dacă se întoarce curând şi îmi ia speranţa unui drum făcut comod.Cum necum, merg la vale. Zăpada parcă începe să dispară şi chitesc un loc cu trunchiuri de copac pe marginea drumului, pe care aveam de gând să mă odihnesc. 

Până nu ajung acolo, văd urcând o maşină de teren. Nici nu mă ostenesc să-mi încerc norocul. Stiu ce-mi vor răspunde, urcă şi nu ştiu când se întorc. Numai că de data asta se opresc şi unul dintre îmi spune : domnu‘ Boghez, dacă vreţi, mergeţi cu noi, că ne întoarcem repede. Şi iată aşa, s-a sfârşit drumul cel lung, pe care acum aveam să-l petrec în maşină alături de oameni cunoscuţi şi cu vorbă bună.

Text şi foto : Dinu Boghez