luni, 27 decembrie 2010

Va mai curge vreme... va mai arde focul...

Moto: Şi nici nu e vreme să numeri
cât cer ţi se-aşează pe umeri.
George Ţărnea


Ticaia amintirea Crăciunurilor anilor din urmă, adunată din zilele cu zăpadă pufoasă, statornicită pe coastele însorite şi deopotrivă împădurite ale Coziei.
Către toate acestea ne îndreptam acum, în dimineaţa înnourată din zilele Crăciunului, pornind de pe peronul gării luminate de becurile ce răspândeau o lumină amărâtă. A sosit până la urmă şi trenul pe care-l aşteptam. Am urcat pe scara înaltă şi ne-am aşezat pe una din băncile vagonului întunecat, cu vădită tentă de mizerie omenească. Dar măcar era cald şi până la halta Mânăstirii Turnu, am moţăit liniştiţi.
Pe peronul gării din apropierea Oltului, am fost singurii călători coborâţi, grăbiţi să ajungă mai repede la începutul potecii care avea să ne ducă spre înălţimile Coziei. Era aproape întuneric, atunci când, cu frontalele luminând poteca firavă, am început urcuşul pe lângă troiţa din drumul mânăstirii. Urcuş cam dur şi cam mărăcinos. Noroc că s-a terminat repede şi la masa şi scaunele aşezate la sfârşitul acestuia, ne-am oprit un pic. Acum ziua începea să-şi intre în drepturi şi frontalele nu ne-au mai servit la nimic. Le-am băgat la locul lor, în rucsaci şi tot acolo am făcut şi un reglaj vestimentar. Vremea era închisă şi pe deasupra vârfurilor fagilor, stăruia o umbră de ceaţă şi peste munte era cam multă umezeală. Lângă troiţa din cale am zăbovit pentru un gând bun şi o rugă înălţată pentru ziua frumoasă pe care o aşteptam pe creasta muntelui.
Până aici, oarecari gânduri pentru întoarcere din drum, parcă avusesem, dar de aici încolo, am apucat-o voiniceşte pe poteca muntelui. Am coborât în şaua stâncoasă, am traversat brâna de pe peretele muntelui, cam umedă la vremea asta şi ne-am angajat mai departe pe serpentinele aprige ale potecii. Vara, pe aici era un adevărat rai al unora din florile rare ale Coziei. Frăsinelul şi mai apoi copăceii mojdreanului îmbogăţeau locurile. Acum era iarnă ca lumea şi din locurile cu deschidere spre valea Oltului şi mânăstirea prin preajma căruia fusesem, pâcla muntelui nu ne prea lăsa nimic de văzut.
Dar urcam mereu. Popasul stâncos din apropierea Pietrelor Roşii, nu ne-a îngăduit să le admirăm încă odată. Dar tot am avut noroc şi prin preajmă, o clipă, am putut admira siluetele svelte a două capre negre. Mai departe drumul a continuat peste hornul larg dintre pereţi înalţi şi mai apoi am avut de înfruntat urcuşul cam abrupt şi mereu noroios. Dar l-am trecut şi pe acesta şi drumul pe culme, aproape drept, printre stejari înalţi, s-a sfârşit repede.
Au urmat alte locuri de străbătut, pe coasta muntelui şi până la urmă am ajuns la locul unde o potecă firavă când o cunoscusem prima oară şi aproape bătută acum, scutea calea vârfului cel înalt, pe care astfel îl ocoleam. A urmat o şa, un vârfuleţ mai mărunt, a altă adâncitură a muntelui şi încă un urcuş şi când am ajuns la căsuţa din Şaua Turneanului, soarele iernatec, stătea aninat de baierele cerului senin.
Până aici zăpadă nu prea fusese, doar cât să ne amintim că suntem în zilele Crăciunului, dar de aici înainte, nu aveam să ne plângem. Pe alocuri devenise chiar cam mare şi piciorul se afunda adânc în moliciunea ei. Vântul avea să împrăştie pe feţele noastre şfichiuri înţepătoare şi peste noi vârfurile fagilor stârneau şuier puternic.
Norocul nostru că până în vârful cu stâncării, unde ne odihneam întotdeauna să privim depărtările, muntele devenise primitor şi mai departe ne-a primit cu prietenia datorată unor oaspeţi statornici.
Am trecut culmea înaltă, am coborât în Şaua Măriei, în apropierea poienii „urlătoarei lupilor” şi când ne-am înălţat pe coasta din faţă, a zbârnâit mobilul şi la capătul celălalt, nevăzut, ne-au întâmpinat prietenii, ce coborau din înaltul muntelui. O zăbavă de-o clipă pe coasta muntelui bătută de soare, o fotografie, aşa ca să ne aducem aminte de întâlnirea de pe culmi şi din nou la drum.
Un vârfuleţ mai paşnic străbătut prin pădurea de brad, o şa prelungă cu privelişti spre stâna din Rotunda şi spre marile culmi înzăpezite ale Lotrului şi iată-ne poposiţi pe un grup de stâncării însorite. Câte-o privire rotită spre ţancurile Colţilor Foarfecilor, un ochi aruncat spre mulţimea antenelor de pe vârurile celor două Ciuhe şi din nou la drum, pe panta mai domoală şi parcă totuşi mai grea decât până acum. Străjuiţi pe de lături de pădurea compactă de brazi, pe plaiul însorit dintre aceştia, cu câte un brad-patriarh, mai bătrân decât ceilalţi, sălăşluit în mijlocul plaiului din ce în ce mai înalt, drumul nostru urca necontenit. Trunchiul, câte unuia din cei bătrâni amintiţi, ne stăruia în minte din timpul viscolului înfruntat prin locurile acestea în alt an şi tot la vremea Crăciunului. Când am ajuns la strunga dintre brazi, unde se îmbină poteci cunoscute şi necunoscute din Cozia, ce fusese greu până atunci, se sfârşise. De acum poteca devenise doar o alee largă, printre brazii care o străjuiau. Doar puţin mai aveam de mers până ajungeam la plaiul de sub ţancurile Vamvurei şi vârful Coziei, înalt până la cer, Ciuha Mare. Am zăbovit acolo cât să-mi mai trag sufletul şi să hotărâm căile, pe care fiecare din noi avea în gând să le urmeze. Floriana vroia să zburde către muchia Vamvurei, de unde spera să facă ceva fotografii despre Făgăraşul îndepărtat, înobilat acum cu veşmântul alb al iernii.
Eu, mai modest, aveam să merg pe poteca obişnuită, până spre Piatra Rea şi să străbat locurile până la cabană, poate acum cu pojghiţe de gheaţă. Aşa am făcut, numai că în faţa cabanei tot Floriana a ajuns mai devreme.
În cabană eram tot singuri şi poate tocmai de aceea ne-am simţit atât de bine.
Ciorba ni s-a părut la fel de gustoasă şi cana de vin fiert, a venit tocmai la timp. Câtăva vreme am sporovăit cu cabanierii şi când ne-am închipuit că focul aprins din vreme în cameră o încălzise destul, ne-am desprins din toiul convorbirilor şi ne-am dus să ne odihnim câtăva vreme. Mai târziu am revenit în sala de mese a cabanei şi tot singuri eram. Nu mai urcase nimeni. Afară ceaţa stăpânea muntele şi aburul răsuflării adânci a înălţimilor, fugăreau norii dintr-o parte într-alta. Ne-am bucurat de seara liniştită şi până la urmă ne-am reîntors lângă soba noastră bine încinsă, încărcată de jăratecul dogoritor.
Peste noapte ninsoarea a acoperit muntele. Din cer cădeau fulgi deşi şi la lumina becului din preajma cabanei, funigeii alergau ca nebunii. A ţinut-o tot aşa până spre dimineaţă.
O scurtă vizită la sala de mese pentru ceaiul matinal, un rămas bun până la o altă întâlnire prin locurile astea minunate şi...din nou la drum.
Ne-au întâmpinat afară, în atmosfera inundată de ceaţă, grupul câinilor, obişnuiţii cabanei, care aflaseră printre ei şi niscaiva intruşi.
Printre ei Haplea, câinele uriaş, care-i ţinea la respect şi unul roşcat, lăţos, cu breton, care îi enerva mai tare.
Cu el aveau ce aveau. Şi l-au gonit către marginea platformei, dincolo de care zidul de sprijin crease o înălţime de câţiva metri. Într-acolo l-au înghesuit şi bietul câine a făcut saltul în gol. A căzut în zăpada pufoasă, s-a scuturat puţin şi mai apoi ne-a prins din urmă şi o bucată de timp, ne-a întovărăşit, până când în drum, s-a întâlnit cu un grup de turişti care urcau şi a luat-o înapoi. Şi mai departe doar Haplea ne-a întovărăşit, chiar până la capătul drumului nostru, prin prejma căruia avea el domiciliul statornic.
Era ceaţă şi pe drumul începutului coborârii, vântul ne împresura din toate părţile. Norocul nostru că a ţinut puţin, doar ce am coborât în şaua Durducului. Mai departe serpentinele multe şi domoale, ne-au scos repede la şaua de sub ţancurile Bulzului şi băncuţa de acolo, tare ne-a prins bine, la cele câteva clipe de odihnă pe care ni le-am oferit.
De aici începea greul potecii. Intram în abruptul Bulzului. Poteca îngustă, mai mult imaginară, acum când era acoperită de zăpadă şi cu ceva ghiaţă sub ea. Treptele croite cu grijă, cablul întins pe verticala stâncoasă şi iată-ne ieşiţi cu bine din locurile de care ne fusese un pic de teamă. Mai apoi alte serpentine, pe poteca de sub verticala muntelui şi de unde, la vreme de moină, mai cădeau uneori ţurţuri de gheaţă, destul de mari, cât să-ţi stârnească îngrijorarea. Când am ajuns la firul de apă strecurat pe hornul înalt al Bulzului, a trebuit să străbatem şi brâna stâncoasă, cu prize puţine, care însă ne îndepărta de zona care îmi stârnise oarecare îngrijorare. De aici încolo traseul de coborâre până la mânăstirea Stânişoarei cobora mereu şi greutăţi nu mai erau.
Pe drum am mai întâlnit urcători spre înălţimile Coziei şi cu câţiva dintre ei am mai schimbat vreo două vorbe. În rest liniştea se aşternuse în calea noastră şi doar pe uliţa din valea Păuşii, cu casele ei cu hornuri fumegătoare, câte un câine plictisit de viaţă, ne-a mai lătrat uneori. Când am ajuns la calea ferată, ne-au mai rămas câteva minute de aşteptare, până ce trenul avea să ne ducă din nou spre casă. Sfârşisem un alt Crăciun întâmpinat pe înălţimile Coziei.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

duminică, 12 decembrie 2010

Broderie in alb

Moto: "... mai ninge pe o panta a lumii..."
Lucian Avramescu


Avea sa fie frig peste tot: frig pe strazi, frig in gara, frig in tren, frig pe poteca, frig in cabana. Cand am coborat din tren a Manastirea Turnu, totul era alb imprejur si drumul era inundat de o balta imensa. Am ocolit pe calea ferata si am intrat in curtea manastirii. Mi se lipeau narile de frig. Ne-am incalzit cateva minute in biserica si am inceput sa urcam poteca. Eram singuri. Corul bisericesc ne-a rasunat in urechi mult timp pe drumul inghetat. Batea vantul destul de puternic si copacii inclinati cand de-o parte cand de alta scoteau tot felul de sunete care mai de care mai infricosatoare. Am ajuns destul de repede la troita binecunoscuta unde ne-am adapostit de vant si ne-am incalzit cu o ciocolata calda.
Am apucat drumul spre manastirea Stanisoara. Nu ne-am putut abtine sa nu ne odihnim putin pe bancuta firava sprijinita de un pin batran de unde am telefonat la cabana sa aflam cum este vremea sus. Am auzit ca vantul bate ingrozitor pe varf. Intreaga creasta era acoperita de un nor alb. Am luat in calcul si posibilitatea ca din cauza vremii sa nu reusim sa ajungem.
Am inceput drumul spre muchia Turneanului.
Din cand in cand ni se parea ca vantul se mai domoleste dar cand indrazneam sa gandim cu voce tare asta, el parca se enerva si ne arata ca este tot in putere. Am trecut de Pietrele Rele, de izvor si am inceput sa urcam ultima panta inainte de a ajunge in muchie.
Izvorul Turneanului facea mult zgomot si era plin de turturi. Urcusul a fost ca de obicei: obositor.
Doar ca sus pe muchie ne astepta refugiul. Ne-am adapostit inauntrul lui, ne-am tras rasuflarea si am inceput sa privim imprejur.
Totul era alb si inghetat: copacii, poteca, creasta… Doar ciocolata din termos era alba si fierbinte. Ne-am echipat bine impotriva vantului si am inceput din nou sa urcam. Era soare dar foarte frig. Peisajul insa parea desprins dintr-un basm. Este fantastic cate minunatii poate creea iarna dintr-o singura culoare: alb.
Am depasit taramul mestecenilor, apoi al fagilor si in final am ajuns in padurea de brad unde din cand in cand, acolo unde gheata ceda, ne trezeam cu zapada pana la genunchi.
Pinul care mereu e cu gandurile spre valea Oltului, parea mai visator ca niciodata...
Pe poteca in fata noastra mai fusese cineva. Se vedeau urme dese, proaspete, nici prea mari dar nici prea mici. Le-am tot studiat si am ajuns ca concluzia ca erau fie de caine fie de lup. “Amicul asta stie drumul” mi-a zis tata, pentru ca urmele mergeau doar pe marcaj. Categoric era un bun cunoscator al Coziei. Si pana sus in padurea de brad el a fost mereu in fata noastra.
Cand am iesit din padure, vantul curatase cerul de nori si o cam pornise spre Fagaras pentru ca nu ne-a mai deranjat asa de tare. N-am putut sa ma abtin sa nu urc Piatra Vamvurei (niciodata nu ma pot abtine) de unde pentru cateva secunde am zarit muntii atat de dragi: Fagarasii. Era zapada destula si toti bradutii erau cocosati de atata alb. Placerea de a rascoli zapada neatinsa a fost imensa.
Am zabovit cateva minute in locul preferat si am coborat la drumul de vara spre cabana, mizand pe faptul ca nu vom gasi gheata pe poteca. Si am avut noroc.
Cateii ne-au anuntat sosirea cu mult inainte de a zari noi cabana. Ajunsesem primii la cabana desi aflasem ca vor fi destui oaspeti. Mi-am ales locul favorit, langa soba si am baut un vin fiert la care m-am cam gandit tot drumul. Si pana ne-am terminat ciorbele gustoase, soarele incepuse sa-si anunte apusul, asa ca m-am repezit afara si am urcat cat am putut de repede varful Ciuha Mare de unde-mi propusesem sa admir spectacolul.
Sus am dat peste tot felul de urme, nu foarte mari cat sa-mi fac griji foarte mari, dar totusi m-au facut sa incep sa cant spre ghinionul celui care ar fi putut sa ma auda. Cand soarele s-a ascuns in spatele Builei, am luat-o la goana spre cabana cu gandul la camera calda. Dupa o ora de somn, am fost amandoi dezamagiti. Nici n-am incaput in sala de mese de atata lume si nici n-am gasit mamaliguta cu smantana.
Dupa ce am terminat bateria telefonului, am adormit langa soba calda. Nu la fel de calda mi s-a parut cand ne-am trezit pe la 3. Focul incetase de mult si ne era frig (lucru pe care nu l-am mai trait la cabana Cozia unde, de obicei, noaptea trebuie sa stam cu usa deschisa din cauza caldurii din camera). Ne-am pus gecile si caciulile si am motait pana dupa 7.
Dupa ceaiul fierbinte din sala de mese inca rece, ne-am luat la revedere cu avertismentul ca ne vom intoarce saptamana urmatoare si am inceput coborarea tot pe muchia Turneanu, de teama ghetei ce ar fi putut sa ne astepte pe traseul de coborare pe la manastirea Stanisoara.
Inca un scurt popas pe Piatra Vamvurei...
Apoi am inceput coborarea. Desi vremea era insorita, locurile nu mai aveau izul de basm pe care-l simtisem cu o zi inainte. Zapada se topise mult si cararea devenise cea atat de bine cunoscuta. Am ajuns in poteca ce merge spre manastirea Stanisoara si de acolo “pe scurtatura” pana in valea Pausei. La cabana Valea Marului, ne-au intampinat cu latraturi vechi camarazi de drum. Apoi, am grabit pasul sa prindem “sageata”. Si am reusit! Am oprit la terasa de unde luam la sfarsit de tura cate o cola, am traversat cu spaima (din partea mea) curba soselei pe unde urla tot timpul tirurile si am coborat la timp in halta Pausa. Dupa 10 min ne-a luat trenul si ne-a incalzit. Apoi au urmat cele obisnuite si atat de dragi: cofetaria de langa gara, masa calda de acasa, somnul, drumul catre Bucuresti…


Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

vineri, 19 noiembrie 2010

La marginea soarelui

Moto: Pentru mine lumea e pecete
pusă pe-o taină mai mare.
Lucian Blaga

Părea că la sfârşitul ăsta de săptămână, o să aleg pentru obişnuitele mele plimbări, vreunul din traseele de rezervă. Dintre cele cu locuri frumoase, mai ales în zile de toamnă, dar fără cine ştie ce spectaculozitate. Cam aşa gândeam, atunci când a sunat telefonul „profesoarei”. „Ce faci în zilele astea frumoase, nu mergi cu noi spre cabana din Chei şi de acolo om vedea noi pe unde mai hălăduim?”.
Aşa că iată-mă într-o dimineaţă, aşteptând maşina care avea să ne ducă spre lumea de calcar a Builei. Aveam să mai culegem din drum şi pe alt călător, cu aceeaşi dragoste de munte ca şi noi. Şi pe drumul de pe valea Cheii, ceva mai înainte de bătrânul schit al Iezerului, aveam să-l culegem în cale şi pe Gore, vechi om de munte, pe care acum, ajuns tânăr-pensionar, arareori îl mai vedeam străbătând potecile obişnuite nouă. Pe valea oricum frumoasă a Cheii, pavoazată de sărbătoarea toamnei, în culorile strălucind în bătaia soarelui deabia intrat pe îngustimea văii, ajungem repede la tunelul ce străpungea curmătura înaltă a Stogşoarelor. Ne-am oprit aici să parcăm maşina şi să ne hotărâm cam prin ce locuri urmează să plecăm. Unii coborau la cabană şi noi, cei vânjoşi adică, urma să urcăm spre Stogu. Dar până atunci le-am povestit celor cu care eram, cam cum arătau locurile, altfel decât acum, atunci când într-o zi de început de iunie al anului...1967, urcam pe aici pentru prima oară. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate şi până aici, sfatul bătrânului întâlnit în sătucul Tisei, îl respecatesem cu sfinţenie. Doar că atunci nu era nici drumul, nici tunelul şi poteca străbătea o pădure frumoasă de fagi proaspăt înfrunziţi şi ajungea până în Şaua Stogşoarelor, cocoţată tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum deabia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masă de lemn, cu băncuţe, numai bune de odihnit. După atâta drum, înconjurat de stâncăriile care începeau să se ivească printre tisele bătrâne din preajmă, am stat prima oară să gândesc cam cum o să-mi fie drumul pe mai departe. Şi peripeţiile acestuia, lung, până în Bărbăteşti, pe care-l făceam atunci pentru prima oară, mi-au oferit multe aventuri.
Acum am străbătut pe îndelete tunelul şi la capătul lui echipa noastră s-a despărţit. Unii coborau direct la cabană, iar noi ceilalţi începeam să urcăm din greu panta aspră, către muchia ce avea să ne scoată la poalele Stogului.
Drumul forestier se înfipsese brutal în coasta muntelui şi panta, acum la începutul urcuşului, deabia de ne-a dat voie să ne agăţăm pe priporul ei. Printre stâncile întâlnite în cale, mai apoi pe lângă trunchiurile tiselor, unele rănite de schimbările datorate mâinii omului, ne-am ridicat până la urmă pe muchia îngustă pe care trebuia să o urmăm în drumul nostru către stânca semeaţă a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de când se ştiau şi câte-o creangă doborâtă, câte-un copac căzut de bătrâneţe sau răpus de cine-ştie ce pală de vânt năpraznic, ne-au îngreunat drumul. Pe câte-un fag înalt, printre atâtea tise falnice, erau încă urme ale păstrăvilor, din care la vremea potrivită a primăverilor, puteai să-ţi culegi o porţie zdravănă. Mai departe muchia se desfăşura înaintea noastră, cu mici urcuşuri şi coborâşuri. Soarele se ridicase desupra noastră şi strălucirea lui tomnatecă, străbătea luminişurile. Pe jos, covorul de frunze deabia doborâte de schimbarea anotimupului, fâşâiau discret sub paşii noştri. Printre crengile copacilor, începea să se zărească sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curând o potecuţă firavă, ne-a condus către rădăcina stâncilor albe. O brână scurtă, un copăcel de care te mai ajuţi, un altul ce-şi duce viaţa cu rădăcini înfipte în locuri numai de el ştiute şi iată-ne ajunşi în faţa „marelui grohotiş” al Stogului. Aici am aflat când am urcat prima oară, o tufă măreaţă de tulichină, cu mirosul sălbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascuţişuri ce se înfiripa către înălţimea Măriei Sale, stătea traseul cu mici bijuterii alpine, pe care în primăvara aceea, ne-am căţărat legaţi în coardă, până la paltinul singuratec aplecat asupra hăurilor şi mai apoi am urcat pe hornul îngust care ne-a scos la locurile înierbate de sub vârf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului, ne-au stârnit entuziasmul. Dar asta se petrecuse de mult, pe vremea când Stogul devenise ţinta preferată a excursiilor săptămânale.
Acum era toamnă şi mi-a fost greu să mai descopăr locul nuieluşelor care primăvara adăposteau minunatele flori liliachii. În faţă ne stătea grohotişul cel mare, străbătut de poteca caprelor negre, sau poate aşa mi se părea mie. De când îl cunoscusem, într-un sfârşit de iarnă, urcându-i cu greutate coastele mai de jos, împădurite şi acoperite cu zăpadă prăfoasă, descoperisem sus, pe marginea celor patru ţancuri ţâşnite către cerul albastru, drumul caprelor, adânc înfipt în zăpada imaculată. Şi de atunci s-a înfiripat în mintea mea, ideea că Stogul era un fief al caprelor negre.
Am păşit pe întinsul grohotişului, printre rămăşiţele stâncilor prăvălite din abrupturile cele mari, mărunţite de măcinişul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, după trecerea multor ani. Şi nu numai mie, ci şi colegelor mele de tură. Pe îndelete, ne-am îndreptat către locurile mai înierbate, pe deasupra mestecenilor, înfioraţi de adierea înălţimilor,foşnind din frunzişul de toamnă ce-i ajunsese. Mai apoi au apărut şi paltinii, în preajma pădurii compacte. Ne-am apropiat de pereţii de piatră ai muntelui, cei ce-şi arătau faţa argintie. Mulţime de ţancuri-sentinele, cu hornuri adânci înfipte în coasta muntelui, cu pereţi verticali inabordabili pentru noi, ne stârneau admiraţia la fiecare pas. Păşeam cu atenţie către firavul hăţaş de la poalele pereţilor înalţi, încinşi de căldura soarelui tomnatec. Pe unde păşeam noi, ierburile căpătaseră culorile toamnei şi începuseră să răspândească parfumul cel de pe urmă. Am depăşit grohotişul, brâna subţiratecă pe care eram şi am intrat în pădurea amestecului de brazi şi fagi. Ne-am îndreptat către ţancurile argintii şi câtăva vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborâte de vijelii. Apoi când ne-am uitat la ceas, am constatat că orele înaintaseră prea mult înaintea noastră şi coborârea la cabană ne-ar fi luat încă mult timp, în zilele astea când înserarea cobora atât de repede. Sigur, începusem ascensiunea cam târziu, dar poate şi paşii noştri fuseseră mai înceţi decât altădată. Dar oricum, neurcând până pe vârf, stăruia peste noi umbra neîmplinirii.
Am început coborârea. Tot prin lăuntrul grohotişului, pe după stâncile de început, pe firava potecuţă ce ne-a scos pe muchia cu tise şi fagi bătrâni şi mai apoi coborându-i panta până la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul ce ţâşnea din tunel şi mai departe pe întortocheturile potecii ce ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar pe trunchiul unui fag bătrân şi am ajuns repede la veselia domoală a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obişnuită. O ciorbă de perişoare, un foc de tabără mai spre seară, cu snoave şi cântec de voie bună şi mai apoi moliciunea unui pat, într-o cameră încălzită numai cât trebuia, au încheiat ziua de toamnă petrecută printre calcarele familiei builene.
Când ne-am trezit a doua zi, soarele doar îl bănuiam în spatele gâtlejului strâmt al cheilor. Câtăva vreme am zăbovit pe prispa cabanei, nu atât pentru îndestularea matinală, cât pentru aşteptarea luminii ce avea să înveşmânteze vârful Stogului. Îi remarcasem strălucirea, într-o dimineaţă de iarnă, cam de demult, atunci când fereastra vechiului canton, împărţită cu stinghii întruchipând o cruce, lăsa să se vadă calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul făcut atunci, l-am întitulat „fereastra credinţei mele” şi aşa a rămas până astăzi şi de câte ori l-oi vedea. Aşa a fost şi acum şi când globul înveşmântat în focul sacru a dominat locurile, m-a stăpânit din nou emoţia zilei dintâi.
Apoi ne-am îndreptat paşii către îngustimea cheilor. Am traversat pârâul Comarnicelor şi am intrat în păduricea luminată acum de întâiele raze de soare. Curând am ajuns la stâncăriile care prevesteau marea încleştare a cheilor. Am trecut pe lângă ţuguiul Sentinelei Cheii, care ascundea atâtea trasee alpine frumoase şi mai ales începutul crestei Fotoreporterului, ce cuprindea atâtea bijuterii de căţărare şi pâlcuri de dediţei la vreme potrivită. Mai apoi apropierea de gâtlejul cheilor, cu zgomot infernal de ape prăvălite peste stâncile şlefuite în amarul anilor şi mai departe poteca urcătoare spre Brâna Caprelor, ne-a uluit încă odată privirile. Am zăbovit în locul cu privelişti spre zbuciumul apelor şi încleştarea acestora cu stâncile şi până la urmă a trebuit să ne întoarcem. Mai aveam cale lungă până acasă.
La cabană ne-am strâns lucrurile, ne-am luat rămas bun de la amfitrioni, promiţându-le că vom reveni mereu cu aceeaşi plăcere. Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii şi străbătând tunelul ne-am luat locul în maşina care ne-a îndepărtat de strălucirea muntelui de calcar ce ne îngăduise o clipă să-i admirăm frumuseţea.

Text şi foto: Dinu Boghez
30-31.10.2010

duminică, 14 noiembrie 2010

Cântec de toamna

Moto: Copacii pândesc o anumită zi
şi deodată, toţi îşi fac vânt
şi intră cu frunzele-n pământ.
Marin Sorescu

Aranjasem excursia asta, în toate amănuntele. Căutasem în Sebeşul de Sus, o sursă de transport, ca să nu mai luăm în picioare oboseala drumului din gară până la capătul de jos al potecii. Aflasem numărul de telefon al celui care păzea refugiul de la Suru, ca să fiu sigur că acolo găseam uşa deschisă. Era totul aranjat cu grijă şi, ziceam eu, lucrurile aveau să decurgă ca pe aţă, mai ales că atunci când am trecut prin gara din Câineni, ca să fiu sigur, am mai vorbit odată cu cabanierul, spunându-i că vom ajunge sus, cam între ora 2 şi 3 pm. Când am coborât din tren la Podul Olt, ne aştepta în gară atelajul ciudat cu care aveam să mergem mai departe: un tractoraş, care trăgea după el o căruţă adevărată, cu banci şi ţoale puse pe ele. Cu cortegiul ăsta ciudat, am străbătut şoseaua şi drumul prin Sebeşul de Sus, până acolo unde întâlneam mai repede poteca. Şi aşa de mult îmi plăcuse drumul până aici în căruţa cu roţi de cauciuc, că aproape că mi-a părut rău când a trebuit să ne punem rucsacii în spate şi să ne mai luăm şi picioarele la spinare. Aşa am început să urcăm în lungul drum până la cabana din Suru. Un pâlc de capre domestice ivite în cale, câteva vorbe schimbate cu „căprarul” acestora, despre leul ce-l lua pe kilul de lapte, despre cum percepea el viaţa de dinainte de ’89 şi cum se simţea acuma şi iată-ne la primul marcaj din cale, triunghiul roşu.
Ne spusese tractoristul-căruţaş încă de jos, că mare noroc avusesem, că până cu o zi înainte, pe aici, coborât din munte, fusese vânt mare, de deabia puteai să te ţii pe picioare. Acum însă am luat-o voiniceşte pe scocul închipuind poteca pe care mai târziu aveam să întâlnim şi triunghiul roşu, călăuza noastră pe mai departe. Scocul ăsta avea pe el frunze adunate la poalele muntelui de vântul de mai deunăzi.
Se încolăcea pe coasta muntelui, cu serpentine multe şi adeseori se deosebea de poteca marcată, dar mereu se întâlnea cu ea. Era soare mult şi căldura aproape neverosimilă pentru zilele de noiembrie în care eram, ne storcea picuri de sudoare de pe frunte.
Începusem să ne gândim cam pe unde poate fi izvorul şi dacă nu cumva lipsa ploilor din ultima vreme îl făcuseră să dispară.
Am urcat pe îndelete până în poiana largă, din inima pădurii, în care firicelul de apă căutat, ne-a potolit setea. Ne-am odihnmit câtăva vreme, cu ochii aruncaţi spre primele înălţimi, cele ale Tătarului şi muchiei lui Făt. Am plecat mai departe. Am trecut pe lângă tufele de zmeură, pe care mai spre vară le-am găsit tăvălite de neindemânarea ursului. Am străbătut noianul de frunze adunate de vântoasa de care aflasem în vale şi care pe alocuri, mai-mai să ne acopere. Am urcat câte o coastă de munte mai repezită către muchia pe care uneori o mai părăseam. Într-o şeuţă am întâlnit ramificaţia unei poteci ce cobora spre lunga vale a Moaşei şi într-alta o săgeată care ne arăta cât mai aveam până la cabană. De aici încolo drumul era mai brânos. Pe ici pe colo mai susura vreun izvor timid. Stânci mari ne stăteau în cale şi brazii luaseră locul făgetului de până atunci. În despicătura potecii se zărea cerul senin şi până la poiana cabanei nici n-am mai avut mult de mers. Mai dornic de a intra în cabana făgăduinţei, m-am îndreptat către uşa acesteia şi când am apăsat pe clanţă, am avut intuiţia a ce ne aştepta. Cabana era închisă. Au urmat telefoane date cabanierului, care ne-a bolmojit ceva răspunsuri. Ba că ne-a aşteptat doar el ştia unde, ba că dacă aveam saci de dormit să ne adăpostim în magazia din apropiere, ba până la urmă, dacă nu suntem decât patru, nu se deranjează el pină la noi. Aşa că n-am avut încotro şi ne-am îndreptat către stâna din poiana din apropiere. Furioşi, dar până la urmă fericiţi că am găsit stâna şi aceasta mai era încă folosibilă, ne-am găsit culcuşul fiecare dintre noi, pe laviţele amărâte, cu scântei de stele prin acoperişul de deasupra. Am cotrobăit prin preajma locului unde ajunsesem. Am coborât puţin în continuarea punctului rosu şi am găsit poteca largă, ciobănească ce ducea spre valea râului Moasei, dar mai ales am căutat locul izvorului stânei, să-mi asigur rezeva de apă necesară. Până la urmă l-am găsit. Undeva către valea de sub cabană. Deabia mai susura izvorul şi parcă atunci am înţeles pricăjeala stânei şi butoiul mare cu apă tulbure din apropiere, în care poate îşi adunau apă de ploaie. Focul încropit afară ne-a mai ţinut prin preajma lui, până am găsit de cuviinţă să ne retragem fiecare în culcuşul pe care şi-l făcuse. Peste noapte am ieşit pe afară, cât să ne lămurim dacă rafalele care zgâlţâiau stâna ar putea avea vreo înrâurire asupra vremii de a doua zi. Numai că la un moment dat, unul dintre noi a zărit la marginea pădurii, cât la o zvârlituă de băţ, doi ochi care sclipeau în noaptea neagră din poiană. Pasă-mi-te un lup venise să vadă ce s-o fi petrecut pe la stâna căruia toată vara îi dăduse târcoale. Nu l-a clintit din loc nici strigătele noastre, nici petardele zgomotoase, trase de noi într-o veselie. Şi când i-a venit lui bine şi s-a convins că de pe urma noastră nu câştiga mare lucru, ne-a întors spatele şi....dus a fost.
Dimineaţa ne-am trezit de cum s-a făcut lumină. Am ieşit din stână, ne-am aranjat rucsacii în spate şi am început urcusul către locul cabanei de unde plecasem cu o zi înainte. Poate nu m-oi fi odihnit bine, dar urcuşul până în poiana cabanei, mi s-a părut greu şi am asudat din belşug. Când am ajuns în faţa noului refugiu, am mai mormăit odată în barbă, vorbele dulci adresate cabanierului. N-am stat mult pe gânduri şi am luat-o voiniceşte pe cărarea ce ne scotea sus în creasta muntelui. Potecă grea, cu serpentine multe, cu pietre mari în cale până spre plai şi care nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Am întâlnit în cale monumentul ridicat în memoria unui din alpinşii săvârşiţi prin aceste locuri şi „fetele”, i-au închinat o lumânare. Aici, în apropierea ţuguiului Gorganului, sfârşisem prima parte a traseului pe care ni-l propusesem. De aici încolo ne aştepta cea de a doua parte, pe o potecă mai firavă, prin locuri mai priporoase, cu trepte stâncoase ce trebuiau depăşite şi care ne-au solicitat din plin. Până în creasta care mi se părea atât de depărtată, am trudit zdravăn sau poate doar mie mi s-o fi părut grea. Peste tot era soare mult şi o zi liniştită, cu doar câte o briză mângâietoare ce cobora din creastă. Ne-am bucurat de ziua senină, cum nu mai întâlnisem în Făgăraşul anului acesta. Până la urmă am ajuns sus, lângă stâncăriile vârfului Moaşei, acolo unde stătea înfruntând anii, crucea studentului săvârşit prin aceste locuri într-o zi cu viscol cumplit.
Aproape că ne-am aruncat lângă pietrele care ne adăposteau de vântul care şi acum mătura creasta. Dar altfel era soare şi oarecari gâze se treziseră la viaţă. Stăteam tolăniţi sub cerul senin, în bătaia soarelui, dar după cum arătam, cred că şi ceilalţi erau cam la fel de osteniţi. Pârleala soarelui tomnatec şi privirile aruncate peste văi şi creste înalte, ne-au ţinut la odihnă în locurile astea minunate, aproape două ore. Într-un târziu, ne-am ridicat şi am luat-o spre şaua fără sfârşit parcă, ce ne-a scos mai întâi la stâncăriile Vulcului. Mai apoi am coborât către altă şa din cale a Apei Cumpănite, sub vârul Tătarului, acolo unde apa vie a izvorului îşi risipea undele, către ţinuturi atât de diferite, fără să ştie niciunul unde avea să le fie mai bine. De aici şi până la bordeiul de sub şa, nici n-am mai avut mult de mers. Acolo ne era locul de mas peste noapte. Bordeiul era aşa cum îl ştiam.
Doar că între timp, pe aici mai trecuseră şi alţii, judecând după ceva semne lăsate pe ici pe colo. Dar mizerie ca altădată, nu găsisem. Seara era la fel de frumoasă ca în tot restul zilei şi după ceva alergătură după cetină, cât să ne fie odihna mai cumsecade, am avut timp să admirăm culorile apusului şi soarele care dispărea după cununa munţilor Căpăţânii.
A urmat o noapte înstelată, cu lună deasupra şi din când în când cu câte-o pală de vânt. În bordei era chiar cald şi afară, coasta muntelui, către Apa Cumpănită şi Tătaru, plaiul muntelui strălucea în lumina rece a lunii. Când s-a luminat de ziuă, am ieşit alene din sacii de dormit şi până la urmă ne-am sfârşit pregătirile de drum. Am părăsit bordeiul, luându-ne oarecum rămas bun până la primăvara viitoare, sperând să-l găsim la locul lui şi dornic să ne mai adăpostească în împrejurările anului ce vine. Am urcat până la firul drumului alpin, atât de bine cunoscut.
Am privit cu nostalgie, spre culmile încă întunecate, ale crestelor de pe care deabia de coborâsem într-o zi cu soare şi cer senin şi ne-am continuat coborârea pe drumul Coţilor, încărcat de istoria războiului din ’914.
Doar o clipă ne-am abătut la izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm feţele cu apa rece ţâşnită de sub munte şi într-alta, cu privelişti către şaua Prislopului şi ţuguiului Strâmbanului si să ne luăm masa dimineţii. Am trecut ca gândul prin locul stânei cu urzici, acolo unde poate a fost cândva locul unui pichet grăniceresc si pe lângă paltinii încărcaţi primăvara cu păstrăvi, buni de fript la focul din faţa bordeiului din Apa Cumpănită. Am ajuns în locuri cu privelişti către crestele munţilor pe care-i părăseam. Către singuratecul Miclăuş şi căldarea Budislavului din care aveam atâtea amintiri şi pe nesimţite am ajuns în plaiul însorit al Ciungilor. Am mai privit odată înălţimile cu regretul că poate doar la anul aveam să le mai vedem şi am început drumul ultimei coborâri.
Din muchia însorită, din ierburile înalte din şaua Ciungilor, am luat-o la dreapta, pe poteca aproape invizibilă, acoperită de tufele de boz, scărmănate zdravăn de mistreţi. Am intrat repede pe vechiul drum, cu serpentine multe, arareori însorite şi pe el am ajuns în valea cu urme de tăieri de pădure, sălbatice. Pe drum, urme noroite de maşini şi peste tot cioturi din pădurea schinguită. Am zăbovit o clipă în poiana strălucind în soarele amiezii. Apoi am plecat către satul Câinenilor. În drum ne-am mai aplecat către unda izvoarelor, să ne potolim setea. Deasupra noastră, cerul era mereu senin şi gândurile noastre, cât scăpau din oboseala coborârii din înălţimea muntelui, tot către crestele înalte se îndreptau.
Pe nesimţite am ajuns în sat. Dintr-un lăcaş nu tocmai de cult religios, ieşeau oameni cerniţi, de la vreo adunare înnegurată. Ceva mai departe, dintr-altul, ieşeau cei veseli, cu apucături de viaţă veşnică. Cam pe acolo ne-am oprit şi noi, să sorbim, ba o bere, ba o coca-cola şi să ronţăim vreun covrigel sărat, încercând să ne trecă timpul încă lung, până avea să ne sosească trenul ce ne ducea spre casă. Când ne-am plictisit de atmosfera sătească duminicală, până la urmă ne-am îndreptat spre gară şi până să ne urcăm în căruţa de fier de data asta, am mai pălăvrăgit câtăva vreme. Cerul era tot senin, răcoarea serii de toamnă începea să se facă simţită şi gândurile noastre tot spre culmile albastre, înalte, se îndreptau. Până la urmă gara s-a umplut de forfoteala călătorilor, trenul nostru s-a oprit cu scrâşnet de roţi şi noi am părăsit locurile şi către seară am ajuns acasă.

Text şi foto: Dinu Boghez