vineri, 27 decembrie 2013

Balada jocului perfect

Moto: Pe tâmpla întâmplărilor noastre
          Se scurge o ploaie de astre
          Si nici nu e vremea sa numeri
          Cat cer ti se-aseaza pe umeri.
George Tarnea

Cerul era negru ca smoala când am plecat spre autogară. Pe faleza doar cu câte un felinar ici-colo, întunericul era la el acasă. La autogara cu lumini palide și oameni alergând dezordonat, nici nu am apucat să ne dezmeticim bine și autobuzul nostru a și sosit. Eram  bine cunoscuți în cutia asta alergătore, care de atâtea ori ne dusese spre cărări montane, începute de la marginea șoselei.
La stația OMV din cale, ne-am început plimbarea către înălțimile Coziei. Peste baraj am trecut zgâlțâiți zdravăn de vântul la care parcă nici nu așteptam. Am trecut repede peste apa Oltului, cu urechea ațintită la vuietul înălțimilor și la tivitura alburie de peste crestele întunecate, către care ne îndreptam. Căpătasem semn, că zorile nu erau depărtate. De pe șosea, cam în dreptul rămășițelor castrului roman Arutela, am apucat-o pe drumeagul de sub poiana  Nucețelului. 
O bucată de drum, frontalele noastre ne-au fost de ajutor, dar când aproape ocolisem poiana, peste  noi a năvălit ziua. Pe drumeagul de mai departe, am trecut pe lângă băncuța bătrână  care deabia de se mai ținea în vreo două cuie. Odihna pe care ne-o doream am amânat-o până la Troița de la răscruce. Acolo ne-am sorbit cafeaua caldă și din traistă ne-am scos ceva merinde. Acolo ne-am conversat pe mobil, cu cei de la cabana către care ne îndreptam  și de la ei am aflat că  sus bătea vântul tare și vuietul pădurii pe care-l auzeam, tocmai de acolo venea. 


Pe nesimțite, pe  lângă noi, nebăgate în seamă, s-au furișat aproape, umbrele unui măgăruș, încărcat cu ceva samare și în urma lui un călugăr, cu rasă cam roasă de vremuri și parcă și cam lucioasă, de multele care trecuseră peste ea. Se duceau spre mânăstirea Stânișoarei cu laptele strâns în dimineața aceea de la văcăria  din  Nucețel.
Din locul încă neumblat în dimineața asta însorită, cu umbrele prelungi ale fagilor aruncate peste pădure, nu ne mai rămăsese decât să ne urmăm calea pe potecile Coziei.
 
Am părăsit  curând drumul mânăstirii Stânișorei și ne-am abătut pe poteca de sub muchia Scorțarului. În umărul acesteia, în loc însorit, am privit din nou primele țancuri ale Pietrelor Roșii. Am coborât printre stânci și pietre mișcătoare, până la hornul din ai cărui pereți se desprinseseră   stâncile enorme din cale . 
La izvorul bătrân al locurilor, La Troc, am băut un pahar de apă, venită din adâncul pământului. 

Și iar am pornit pe cărări urcătoare, până am ajuns la locul cu priveliști către Pietrele Roșii, acolo unde marginea stâncoasă a muntelui, îți oferă baldachinul comod din marginea genunii. O Piatră Rea, ne scoate repede în strunga îngustă în care ca întotdeauna ne luăm pauza binemeritată. Mai departe un coborâș scurt ne duce la albia pârâului Turneanu, când zglobiu prin albia întortocheată, când dispărut în adâncul pământului. Firul lui, cu maluri acoperite de frunzele aruncate aici tocmai din crestele înalte, prin care ne afundăm până la genunchi, risipesc în zarea cristalină muzica toamnei care le-a gonit până aici. La căușul cu apă vie de sub pietre, nevăzute, s-au împreunat pâraiele venite pe sub pământ la vreme de iarnă.
Mai departe a început urcușul greu și lung, până în șaua Turneanului. 

Pământos, cu șarpele potecii strecurat printre fagi, uneori și din cei doborâți, pardosită adeseori cu pământ noroit și alunecos, nu-mi făcea niciodată plăcere să umblu prin locurile acestea. Doar  când ajungeam sus, în Șaua Turneanului, la căsuța pricăjită de acolo, adeseori  îmbrățișată de lumina soarelui, îngemănat cu albastrul cerului, mă bucuram din nou de frumusețea muntelui.
Scurtă vreme ne-am odihnit, am mai luat o înghițitură de cafea și din nou am plecat la drum. Vântul bătea năpraznic, așa cum ne promisese Anișoara – cabaniera – încă de când eram pe la poalele Coziei. Zăpada începuse să acopere poteca și parcă începusem să simțim greul înălțimilor. La colonia mestecenilor, am ajuns repede. Bătrânul patriarh dintre aceștia, se sfârșise de mult  printre urmași și ceva mai sus, aceștia încinseseră hora cea mare. Când am ajuns pe promontoriul stâncos, cu priveliști către marile înălțimi ale zărilor, vântul căzuse cu desăvârșire. Crăcile fagilor se liniștiseră din dănțuială. Soarele stăpânea cerul fără pic de nori și razele sale blajine, încălziseră muntele. Doar zăpada începuse să acopere muntele, pe ici pe colo ochit, de părea că așteptăm primăvara și te cuprindea mirarea că brândușele încă nu apăruseră.

Curând a apărut rariștea brazilor și ceva mai departe și aleea dintre ei. Am pregetat să urmăm poteca ce trecea peste ultima și cea mai riscantă la vreme de iarnă, dintre Pietrele Rele ale Coziei. Am luat-o în sus, peste creasta Vamvurei, acolo unde soarele răzbise zăpada cea mare. Era mai anevoioasă poteca, dar mai ușor de parcurs și  pe deasupra cu imagini deosebite către apropiatele stâncării ale Ciuhei Mari, uneori cu capre negre și mai ales spre cele înalte ale Făgărașilor. Înălțimile domoale ale Lotrului își întindeau alene culmile înzăpezite și valea Oltului părea atât de aproape, de să pui mâna pe ea.



La cabană am ajuns după ce am străbătut calea dintre brazii cei bătrâni, după care am coborât la casa primitoare. Eram primii călători din ziua aceea și după noi s-au strâns în jurul meselor, cei veniți din zările Coziei. Unii de pe meleagurile stâncoase ale Frunții Oii, alții dinspre Stânișoara și mai spre seară, cei de pe Valea Gardului. În cabana era voie bună, tinerească și la mese se întretăiau aventurile zilei care tocmai trecuse.






Ziua cealaltă a pornit în zori. Când am plecat, zăpada cam scârțâia sub picioare.  Soarele însă a dat colțul peste Ciuha Mică și plaiul alb al muntelui a prins viață. Oarecari păsări gureșe au înveselit plaiul iernatec și ziua asta aproape de primăvară în toiul iernii, stătea să ne amăgească.


Am  coborât repede, pe același drum și locurile s-au depănat pe coastele însorite, fără să le simțim. 




Doar când am ajuns pe drumul Stânișoarei, la băncuța din coastă, pe lângă trunchiul de cireș, am apucat pe poteca aproape nevăzută ce ne-a scos repede în valea Păușii. 


La capătul acesteia am poposit la birtul din cale să ne sorbim licoarea obișnuită și să ne socotim ce cale să alegem la întoarcerea spre casă. Am ajuns până la urmă în Căciulata, care ne-a întâmpinat cu soare dințos și frig cât nu îndurasem pe creste și doar autobuzul ne-a mai încălzit un pic până am ajuns acasă.



Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

21-22.12.2013           

luni, 16 decembrie 2013

miercuri, 11 decembrie 2013

Exista un loc unde uitam

 Moto: Am învățat mereu
              Să fim veșnici.
                  Marin Sorescu 


Peste oraș coborâse vreme mohorâtă. O plimbare prin munții apropiați  părea hazardată. Și totuși în zori, cu cerul ca smoala deasupra noastră, ne-am aflat pe băncile autogării din oraș, așteptând autobuzul care avea să ne lase tocmai în Brezoiul matinal, întunecat, mohorât, ce avea să poarte pașii pe cărările apropiate Doabrelor. 




Enigmaticele stâncarii cu forme antedeluviene, aveam să le privim pe îndelete, urcând muchia Coșarei. Am trecut podul peste Lotru și când am intrat pe valea Doabrei, pe sub Țurțudanul ce-și ridica creștetul către cerul înourat, ziua își câștigase dreptul la viață. Printre casele amărâte, cu câini zgomotoși și rufe spălate de curând, încremenite în frigul dimineții, am ajuns curând în preajma marilor carapace stâncoase ale Doabrelor, care întotdeauna păreau să-ți stăvilească intrarea în lumea misterelor din spatele loaninaâr.
De data asta am părăsit repede valea, urcându-i malul stâng, pe priporul copaci rari și scofâlciți. Ne-a fost mersul cam greu pe panta aspră, dotată cu pietriș mișcător. Sprijiniți de câte un copac scorburos, pe măsură ce ne ridicam pe coasta muntelui, pripoarelele stâncoase ale Doabrelor, cu copăcei aninați numai ei știu cum, au început să-și dezlege misterele.

Curând am ajuns la locuri mai domoale, dotate cu un imens stâlp de înaltă tensiune, după care un drumeag vechi,  năpădit de veșnicia care coborâse peste el, ne-a scos în șaua Coșarei, păzită de meterezul stâncos aninat peste ea. 


Ceva de-ale gurii și din nou la drum. Pe creasta subțiratecă a muchiei Coșarei pe care ne aflam, priveliștea către  zona stâncoasî a Doabrelor se ținea lanț. Peste toate, trona vârful Zimbrului, cu ruptura brutală, ce părea să păzescă plaiul nesfârșit al Poienii Suliței. Undeva, pierdut în pâcla depărtărilor, un acoperiș roșu, stârnea amintirea lui nea Niță, ciobanul sfătos,  a cărui personalitate îmi părea și acum ca domină locurile.



Câteva urrcușuri, câteva scurte coborîșuri, o poiană dominată de mesteceni și ferigi, momente de zăpadă  proaspătă, un ultim urcuș și iată-ne pe ultimul vârf pe care ni-l doream. De deasupra noastră s-a stârnit roi de funigei, veniți dinspre vârfurile înalte, aproape nevăzute al Lotrului și Căpățânii. Dintr-o spărtură de nori, ne-a mângâiat o clipă soarele , încremenit pentru o clipă pe stancile frumoase ale Doabrelor. Dintele de rechin al Zimbrului și Domul din mijlocul pădurii dezgolte, erau la locurile lor și tot atât de interesante.  Doar crestele Făgărașilor rămâneau ascunse după perdeaua de nori, aducători de ninsoare.




Pe nesimțite am ajuns în locuri cunoscute, de unde un drumeag repede coborîtor ne-a scos în Proenii cunoscuti. Peste șosea, peste podul nou croit, am ajuns repede la gară. Am avut ceva timp de așteptare, petrecut într-o sală pustie. Ne-au ținut de urât o familie de câini și ultimele rămășițe de hrană, mult prea puține totuși, le-am dăruit  sărmanelor vietăți, care ne-au mulțumit cu priviri blajine.
De undeva din depărtarea căii ferate, a sosit trenul care avea să sfârșească ziua asta petrecută prin veșnicia pădurii.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

joi, 5 decembrie 2013

Sura lui Georgica

Moto: Ce-ai lua cu tine
          Dacă s-ar pune problema
          Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
          Ca să ţii nişte cursuri ?.
                Marin Sorescu






Nişte colegi într ‘ale muntelui, ne-au povestit cu entuziasm nedisimulat, despre un loc de minune, descoperit de curând, undeva în munţii Căpăţânii. De aici şi până a stabili amănuntele unei plimbări prin locurile acelea, nu a fost decât un pas. Dar pasul ăsta trebuia socotit bine. In primul rând, la vremea asta înfiptă în cea a iernii apropiate, când lumina zilei era cam scurtă. Apoi drumul, care era cam lung până la la locul ăsta pierdut în imensitatea plaiurilor nesfârşite ale munţilor Căpăţânii. Orele care ne trebuiau să ajungem până acolo, nu erau puţine şi tărhatul de dus în spate, pentru cele trei zile. cât aveam noi în minte să ni le petrecem prin locurile acelea, nici el nu era prea uşor. Ne trebuia neapărat o maşină, dintre cele de teren şi mai ales omul care să accepte să-şi ducă ducipalul, pe drumurile astea, cam noroite la vremea asta tomnatecă. Era o cale mai scurtă, cea care urmărea valea Cheii şi după ce trecea prin tunelul de sub Stogşoare, trebuia să urce vârtos către Şaua Hădărăului şi pe vremea asta cam plângăcioasă putea să fie aproape imposibil. Aşa că am ales calea mai lungă, dar parcă mai accesibilă, cea care urma drumul Horezului, trecea de mânăstire şi urca pe Valea Lungă, spre vârful lui Roman.
La plecare, ne-am îmbarcat cu toţii într-o maşină puternică, cum trebuia uneia care avea drum lung şi greu de făcut. Unii au încăput confortabil, pe băncile de pe pernele maşinii. Alţii, mai de mâna doua să zic, în lada maşinii, cam înghesuiţi şi cu rucsacurile tuturor, aşezate cam peste ei. Cam aşa am pornit în drumul către Horezu. N-ar fi fost lung drumul, dar pentru cei din spate, a fost un adevărat chin. Aşa înghesuiţi şi doar cu privelişti cam de-a ’n daratelea, am trecut de mânăstirea Hurezului, de colonia dezmoşteniţilor de după aceasta şi am început să urcăm pe drumul Văii Lungi. Cunoscusem valea cu ani mulţi în urmă, pe când urcasem către înălţimile Căpăţânii pentru prima oară, prin anii ‚’67 – ’68. Pe atunci locurile doar ce fuseseră golite de mândreţea de pădure şi lăstărite de curând. Atunci descoperisem cantonul de la Vârful lui Roman şi mai departe şi pe cel de la Pietrile Roşii. Acum drumul urca prin pădure tânără şi trunchiurile fagilor înălţaţi binişor şi în zilelele cele din urmă ale toamnei, dezgoliţi de frunze. Drumul fusese de curând modernizat, ba chiar avusese pe el şi o îmbrăcăminte de asfalt, dusă cam cât mergea acesta în lungul văii, dar din el, rămăsese doar amintirea. Aşa cum mergeam noi, cu cu ochii îndreptaţi spre locurile din spatele maşinii, am zărit poiana Obâşiei, mai apoi locul vechii cabane forestiere de la Bolca şi de acolo mai departe am simţit cum urcăm din greu. Ne îndreptam către plaiul Romanului. Peste tot erau drumuri care răscoliseră pământul, îndreptate cu rost ori fără rost, către casele de vacanţă nou croite.
La un moment dat, maşina a luat-o pe un drum lateral, coborâtor şi când însfârşit s-a oprit, am constatat că ajunsesem lângă noua mănăstire ce se construia pe meleaguile acestea. Biserica nu era prea mare, dar chiliile care o înconjurau, erau parcă mai numeroase decât cele ale călugărilor care ar fi încăput în ea la vreme de slujbă. Probabil la anu’, tot cam la vremea asta, mânăstirea va fi gata.
Când am pornit din nou la drum, am presupus că ne vom îndrepta spre creasta muntelui. N-a fost aşa, pentrucă aveam să mai facem un popas. ,,la ferma animalelor ‘’. Sigur, locul ăsta neobişnuit pentru zona alpină, a fost cercetat. Erau acolo felurite specii de găini, cocoşi şi curcani, unele de pe la noi, altele mai exotice. Mai erau câteva specii de porumbei. Erau şi păuni. Apoi oi şi ţapi ori berbeci camerunezi, o familie de porci vietnamezi şi ce-or mai fi fost pe acolo. După pauza asta neobişnuită, am urcat din nou la drumul de sub vârful lui Roman. Când am început să coborâm către şaua de unde altă dată zăream cantonul Piatra Roşie, drumul era binişor acoperit de zăpadă. mai departe am urcat din greu pe urmele altor temerari, tot motorizaţi. Când am ajuns în creasta munţilor, la cota 1890m, eram în Şaua Pitrelor Roşii. Ne-am oprit o clipă. Ne-am dat jos din maşină şi prin ceaţa deasă, cei din faţă, care până atunci stătuseră pe scaune confortabile, m-au rugat să le dau ceva repere în drumul pe mai departe. În faţă drumul se vedea bine conturat, dar urme proaspete de maşimă, nici gând. Ceaţa nu ne oferea cine ştie ce vizibilitate. Am mai urcat, am mai coborât şi cănd într-o şa am zărit deasupra muntelui o perdea de brazi cunoscută, am ştiut că am trecut de vârful Cocora – 1899m. Am mai urcat o coastă şi am trecut şi de vârful Văleanu – 1847m. Din apopierea acestuia, cobora o părere de drum pământos,care ajungea la vechea cabană militară. Oare ce s-o fi mai ales de ea ?. Curând am trecut printr-o umbră de şes montan, punctată cu brazi rari. Lângă unul dintre ei, mă odihnisem cu ani în urmă, într-un periplu lung, pe când străbăteam ultima oară, întreaga creastă a munţilor Căpăţânii. Eram singur şi tocmai plecasem de la stâna din Curmătura Rodeanului. Atunci era mult soare, acum vremea era pâcloasă şi parcă un pic tristă. Apoi drumul a urmat vechea potecă străjuită de brazi şi curând am ajuns într-alt loc poienit, cel al Curmăturii Zănoaga. Ultima oară treecusem pe aici, pe când urcasem de la Mânăstirea Bistriţa, dar şi de atunci trecuseră ani nu glumă. Apoi drumul s-a strecurat printre brazi aproape pitici, cei din spatele vârfului Zmeurătului - 1938m. Şi toate astea le vedeam prin ferestruica din spatele maşinii şi parcă mersul ăsta de-a ’n daratelea îmi aducea aminte de zilele tinereţii, a celor care nu se mai întorc niciodată. Ceaţa a cuprins din nou muntele. Ştiam  că urcuşul către Ionaşcu – 1979m - e scurt şi aproape de nebăgat în seamă. A urmat coborâşul prelung dinaintea vârfului înalt al Priotei - 1954m –şi pe sub coasta lui era croit drum nou. Sub vârfu Gera – 1885m -, am auzit vorbele tari, monosilabice şi entuziasmate, ale celor din faţă: uite-o. Şi am ştiut că până la Şura de sub vârful Căprăreasa – 1799m -, nu mai aveam mult de mers. Era locul pe care-l căutam, în care aveam să ne petrecem zilele care urmau. Nu a mai durat mult până când maşina a coborât puţin, a făcut ceva manevre, să-i vină bine când va trebui să ne părăsească şi s-a oprit. Era timpul şi locul în care ne-am dat jos din încâlceala ruscacilor îngrămădiţi peste picioarele noastre. Ţinându-ne de şale şi încercând să ne dezmorţim picioarele, am coborât şi pe plai, sub vârful Căprăreasa învăluit în ceaţă, ne-am îndreptat către locul care avea să ne fie adăpost, zilelor ce urma să ni le petrecem în munţii Căpăţânii.
Am ajuns repede la Şura lui Georgică, cum aveam să aflăm că se numeşte, lăcaşul ăsta ridicat în coasta muntelui. 

I-am deshis uşa cu cheia pe care o căpătasem încă din vale şi iată-ne în această rotondă, cu ferestre de jur împrejur, ca să ne săturăm de văzut munţii înalţi care ne înconjurau. Avea înăuntru cele trebuincioase traiului, o sobă cu plită şi grămada de lemne afară, cu care să încropim oarece căldură. De jur împrejur erau mese şi lângă ele bănci – cam înguste -, pe care am avut cum ne odihni. Ne-am gospodărit cum se cuvine, am stropit cu un pic de licoare, fiartă bine, cu aromă de prună, locul minunat în care ajunsesem şi ne-am despărţit de cărăuşul nostru, care ne-a urat „ să ne-ajute Dumnezeu ”. Într-un târziu, când peste munte stătea să coboare întunericul, pe drumul pe care venisem, a trecut o maşină, atât de asemănătoare cu cea cu care venisem, de-am crezut o clipă că drumul pe care acesta coborâse era impracticabil şi fusese nevoit să se înroarcă. Seara a coborât repede peste munte şi când ne-am culcat pe băncile pe care ni le alesesem fiecare, am avut peste noapte, timp să ne bucurăm de sclipiciul stelelor aprinse pe tărâmul întunecat al cerului şi ceva mai târziu şi de o ciosvârtă de lună, câtă mai rămăsese din pătrarele ajunse la sfârşit. Ajunşi de cine ştie unde, doi căţelandri ne-au ţinut tovărşie peste noapte şi ne-au tot lătrat după fiecare mirosde jivină care ajungea pe care-l simţeau în adâncul pădurii.
Dimineţa s-a arătat frumoasă, cu cer senin şi soare, care până la urmă s-a arătat de după coasta Căprăresei. Cam alene şi dar cu ceva dor de ducă în noi, am trecut peste muchia Căprăresei, am traversat drumul pe care venisem şi am început să urcăm coasta Gerei. Pe potecă era strat de zăpadă proaspătă, cât să simţim că a început iarna. Soarele şi cerul senin ne-au întovărăşit până ce am ajuns la refugiul din Gera. 

Uşa era închisă, dar priveliştea către creasta Făgăraşilor înzăpeziţi, merita efortul făcut până aici. Mai apoi, la capătul potecii ce trecea pe lângă izvor, s-a ivit în cale Troiţa ridicată aici de călugării de la Pătrunsa.  
Întoarcerea am făcut-o cu cununa munţilor Căpăţânii în faţă, care-şi etala panorama vârfurilor înalte din preajmă. Defilau prin faţa noastră vârfurile Lespezi, Govora, Ionaşcu, Priota,8581, 8582 Gera, Căprăreasa, undeva mai depărtat cel al Zmeurătului, iar peste valea estică, se ridicau cele ale Coziei şi Narăţului. Spectacol de vis în ziua asta însorită. După amiaza a fost una pe măsura zilei, dar către seară au apărut nori alergători pe bolta cerului şi până la urmă ceaţa a îmbrăţişat muntele. La noi focul ardea în sobă şi voia bună umpluse Şura lui Georgică.
Peste noapte s-a dezlănţuit urgia. O ploaie nemiloasă, torenţială, a bătut darabana pe acoperişul şurei. Până la ziuă a avut timpul să se transforme în lapoviţă şi de asta n-am mai scăpat. Când am plecat de la cabana în care ne simţisem atât de bine, afară era ceaţă deasă şi cerul mai cobora peste noi o oarecare burniţă.
Am ajuns la drumul pe care venisem şi am început coborâşul. Curând am ajuns le vechiul drum al Carpatinei, care înconjura muntele şi ajungea în Şaua Hădărăului. Când l-am cunoscut prima oară era înierbat şi umblat doar de ciobanii care coborau spre Olăneşti. Acum drumul fusese oarecum lărgit şi se vedea  că pe el mai umblau din când în când maşini. Pe marginea drumului pădurea părea încă protejată şi câţiva paltini bătrâni înfrumuseţau locurile. La Şaua Hădărului am ajuns repede. Drumul ocolea prin dreapta siluetele blocurilor de beton ale fostei staţii de funicular. Vechea potecă dispăruse şi îi luase locul drumul cel nou, care cobora vertiginos. Au urmat nu mai puţin de optzsprezece srepentine  care ne-au scos repede până în valea Cheii. Acolo am întâlnit poteca ce ducea la cabana din Chei. Noi am urcat până la tunelul de sub Şaua Stogşoarelor, trecând pe lângă impresionantul perete al traseului alpin Brânduşa de Toamnă, din masivul Stogşoarelor. La celălat capăt al tunelului, tovarăşele noastre de drumeţie, ajunse mai repede, au  găsit mijlocul de transport care, sosit după puţină vreme, ne-a adus la civilaziţia părăsită de prea puţine zile. Din satul Cheia unde ajunsesem, ne-a fost uşor să ajungem la casele noastre.
Fusese ultima zi de toamnă, după care peste munte s-a lăsat iarna.





Text şi foto: Dinu Boghez
22-24.11.2013