Moto: Pe tâmpla întâmplărilor noastre
Se scurge o ploaie de astre
Si nici nu e vremea sa numeri
Cat cer ti se-aseaza pe umeri.
George Tarnea
Si nici nu e vremea sa numeri
Cat cer ti se-aseaza pe umeri.
George Tarnea
Cerul era negru ca smoala când am plecat spre autogară. Pe faleza doar cu
câte un felinar ici-colo, întunericul era la el acasă. La
autogara cu lumini palide și oameni alergând dezordonat, nici nu am apucat să
ne dezmeticim bine și autobuzul nostru a și sosit. Eram bine cunoscuți în cutia asta alergătore, care
de atâtea ori ne dusese spre cărări montane, începute de la marginea șoselei.
La stația OMV din cale, ne-am început plimbarea către înălțimile Coziei.
Peste baraj am trecut zgâlțâiți zdravăn de vântul la care parcă nici nu așteptam. Am trecut repede peste apa
Oltului, cu urechea ațintită la vuietul înălțimilor și la tivitura alburie de
peste crestele întunecate, către care ne îndreptam. Căpătasem semn, că zorile
nu erau depărtate. De pe șosea, cam în dreptul rămășițelor castrului roman
Arutela, am apucat-o pe drumeagul de sub poiana
Nucețelului.
O bucată de drum, frontalele noastre ne-au fost de ajutor, dar când aproape ocolisem poiana, peste noi a năvălit ziua. Pe drumeagul de mai departe, am trecut pe lângă băncuța bătrână care deabia de se mai ținea în vreo două cuie. Odihna pe care ne-o doream am amânat-o până la Troița de la răscruce. Acolo ne-am sorbit cafeaua caldă și din traistă ne-am scos ceva merinde. Acolo ne-am conversat pe mobil, cu cei de la cabana către care ne îndreptam și de la ei am aflat că sus bătea vântul tare și vuietul pădurii pe care-l auzeam, tocmai de acolo venea.
Pe nesimțite, pe lângă noi, nebăgate în seamă, s-au furișat aproape, umbrele unui măgăruș, încărcat cu ceva samare și în urma lui un călugăr, cu rasă cam roasă de vremuri și parcă și cam lucioasă, de multele care trecuseră peste ea. Se duceau spre mânăstirea Stânișoarei cu laptele strâns în dimineața aceea de la văcăria din Nucețel.
O bucată de drum, frontalele noastre ne-au fost de ajutor, dar când aproape ocolisem poiana, peste noi a năvălit ziua. Pe drumeagul de mai departe, am trecut pe lângă băncuța bătrână care deabia de se mai ținea în vreo două cuie. Odihna pe care ne-o doream am amânat-o până la Troița de la răscruce. Acolo ne-am sorbit cafeaua caldă și din traistă ne-am scos ceva merinde. Acolo ne-am conversat pe mobil, cu cei de la cabana către care ne îndreptam și de la ei am aflat că sus bătea vântul tare și vuietul pădurii pe care-l auzeam, tocmai de acolo venea.
Pe nesimțite, pe lângă noi, nebăgate în seamă, s-au furișat aproape, umbrele unui măgăruș, încărcat cu ceva samare și în urma lui un călugăr, cu rasă cam roasă de vremuri și parcă și cam lucioasă, de multele care trecuseră peste ea. Se duceau spre mânăstirea Stânișoarei cu laptele strâns în dimineața aceea de la văcăria din Nucețel.
Din locul încă neumblat în dimineața asta însorită, cu umbrele prelungi ale
fagilor aruncate peste pădure, nu ne mai rămăsese decât să ne urmăm calea pe
potecile Coziei.
Am părăsit curând drumul mânăstirii
Stânișorei și ne-am abătut pe poteca de sub muchia Scorțarului. În umărul acesteia,
în loc însorit, am privit din nou primele țancuri ale Pietrelor Roșii. Am
coborât printre stânci și pietre mișcătoare, până la hornul din ai cărui pereți
se desprinseseră stâncile enorme din
cale .
La izvorul bătrân al locurilor, La Troc, am băut un pahar de apă, venită din adâncul pământului.
Și iar am pornit pe cărări urcătoare, până am ajuns la locul cu priveliști către Pietrele Roșii, acolo unde marginea stâncoasă a muntelui, îți oferă baldachinul comod din marginea genunii. O Piatră Rea, ne scoate repede în strunga îngustă în care ca întotdeauna ne luăm pauza binemeritată. Mai departe un coborâș scurt ne duce la albia pârâului Turneanu, când zglobiu prin albia întortocheată, când dispărut în adâncul pământului. Firul lui, cu maluri acoperite de frunzele aruncate aici tocmai din crestele înalte, prin care ne afundăm până la genunchi, risipesc în zarea cristalină muzica toamnei care le-a gonit până aici. La căușul cu apă vie de sub pietre, nevăzute, s-au împreunat pâraiele venite pe sub pământ la vreme de iarnă.
La izvorul bătrân al locurilor, La Troc, am băut un pahar de apă, venită din adâncul pământului.
Și iar am pornit pe cărări urcătoare, până am ajuns la locul cu priveliști către Pietrele Roșii, acolo unde marginea stâncoasă a muntelui, îți oferă baldachinul comod din marginea genunii. O Piatră Rea, ne scoate repede în strunga îngustă în care ca întotdeauna ne luăm pauza binemeritată. Mai departe un coborâș scurt ne duce la albia pârâului Turneanu, când zglobiu prin albia întortocheată, când dispărut în adâncul pământului. Firul lui, cu maluri acoperite de frunzele aruncate aici tocmai din crestele înalte, prin care ne afundăm până la genunchi, risipesc în zarea cristalină muzica toamnei care le-a gonit până aici. La căușul cu apă vie de sub pietre, nevăzute, s-au împreunat pâraiele venite pe sub pământ la vreme de iarnă.
Mai departe a început urcușul greu și lung, până în șaua Turneanului.
Pământos, cu șarpele potecii strecurat printre fagi, uneori și din cei doborâți, pardosită adeseori cu pământ noroit și alunecos, nu-mi făcea niciodată plăcere să umblu prin locurile acestea. Doar când ajungeam sus, în Șaua Turneanului, la căsuța pricăjită de acolo, adeseori îmbrățișată de lumina soarelui, îngemănat cu albastrul cerului, mă bucuram din nou de frumusețea muntelui.
Pământos, cu șarpele potecii strecurat printre fagi, uneori și din cei doborâți, pardosită adeseori cu pământ noroit și alunecos, nu-mi făcea niciodată plăcere să umblu prin locurile acestea. Doar când ajungeam sus, în Șaua Turneanului, la căsuța pricăjită de acolo, adeseori îmbrățișată de lumina soarelui, îngemănat cu albastrul cerului, mă bucuram din nou de frumusețea muntelui.
Scurtă vreme ne-am odihnit, am mai luat o înghițitură de cafea și din nou
am plecat la drum. Vântul bătea năpraznic, așa cum ne promisese Anișoara –
cabaniera – încă de când eram pe la poalele Coziei. Zăpada începuse să acopere
poteca și parcă începusem să simțim greul înălțimilor. La colonia mestecenilor,
am ajuns repede. Bătrânul patriarh dintre aceștia, se sfârșise de mult printre urmași și ceva mai sus, aceștia
încinseseră hora cea mare. Când am ajuns pe promontoriul stâncos, cu priveliști
către marile înălțimi ale zărilor, vântul căzuse cu desăvârșire. Crăcile
fagilor se liniștiseră din dănțuială. Soarele stăpânea cerul fără pic de nori
și razele sale blajine, încălziseră muntele. Doar zăpada începuse să acopere
muntele, pe ici pe colo ochit, de părea că așteptăm primăvara și te cuprindea
mirarea că brândușele încă nu apăruseră.
Curând a apărut rariștea brazilor și ceva mai departe și aleea dintre ei.
Am pregetat să urmăm poteca ce trecea peste ultima și cea mai riscantă la vreme
de iarnă, dintre Pietrele Rele ale Coziei. Am luat-o în sus, peste creasta Vamvurei,
acolo unde soarele răzbise zăpada cea mare. Era mai anevoioasă poteca, dar mai
ușor de parcurs și pe deasupra cu imagini
deosebite către apropiatele stâncării ale Ciuhei Mari, uneori cu capre negre și
mai ales spre cele înalte ale Făgărașilor. Înălțimile domoale ale Lotrului își
întindeau alene culmile înzăpezite și valea Oltului părea atât de aproape, de
să pui mâna pe ea.
La cabană am ajuns după ce am străbătut calea dintre brazii cei bătrâni,
după care am coborât la casa primitoare. Eram primii călători din ziua aceea și
după noi s-au strâns în jurul meselor, cei veniți din zările Coziei. Unii de pe
meleagurile stâncoase ale Frunții Oii, alții dinspre Stânișoara și mai spre
seară, cei de pe Valea Gardului. În cabana era voie bună, tinerească și la mese
se întretăiau aventurile zilei care tocmai trecuse.
Ziua cealaltă a pornit în zori. Când am plecat, zăpada cam scârțâia sub
picioare. Soarele însă a dat colțul
peste Ciuha Mică și plaiul alb al muntelui a prins viață. Oarecari păsări
gureșe au înveselit plaiul iernatec și ziua asta aproape de primăvară în toiul
iernii, stătea să ne amăgească.
Am coborât repede, pe același drum
și locurile s-au depănat pe coastele însorite, fără să le simțim.
Doar când am ajuns pe drumul Stânișoarei, la băncuța din coastă, pe lângă trunchiul de cireș, am apucat pe poteca aproape nevăzută ce ne-a scos repede în valea Păușii.
La capătul acesteia am poposit la birtul din cale să ne sorbim licoarea obișnuită și să ne socotim ce cale să alegem la întoarcerea spre casă. Am ajuns până la urmă în Căciulata, care ne-a întâmpinat cu soare dințos și frig cât nu îndurasem pe creste și doar autobuzul ne-a mai încălzit un pic până am ajuns acasă.
Doar când am ajuns pe drumul Stânișoarei, la băncuța din coastă, pe lângă trunchiul de cireș, am apucat pe poteca aproape nevăzută ce ne-a scos repede în valea Păușii.
La capătul acesteia am poposit la birtul din cale să ne sorbim licoarea obișnuită și să ne socotim ce cale să alegem la întoarcerea spre casă. Am ajuns până la urmă în Căciulata, care ne-a întâmpinat cu soare dințos și frig cât nu îndurasem pe creste și doar autobuzul ne-a mai încălzit un pic până am ajuns acasă.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
21-22.12.2013