Cândva, o trecere dintre ani

 

Poate că anul ce va veni va fi mai bun și poate că și noi vom fi mai buni, nu doar anul. Am căpătat un mare dar de la tatăl meu, acela de-a iubi munții. Am decupat din textele lui, o mică poveste despre un revelion petrecut acum 55 ani, la cabana Cozia.

"Învăţat de acum cu iarna pe Cozia, mi-a venit idea de a petrece anul nou la cabană. Şi pe atunci nu era ca acum, drum pentru maşini, oameni şi, mai ales, pentru adus alimente la cabană! Totul era să găsesc amatori şi să conving ONT-ul, for conducător, să organizeze aşa ceva. Şi le-am găsit pe amândouă. Ne-am adunat 27 de oameni, adică atâţia câte locuri avea cabana. Când am plecat spre Cozia, la oraş era vreme umedă şi oarecum caldă, dar pe măsură ce urcam, apărea zăpada şi drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Unii, printre care şi eu, ne luasem schiurile, chiar dacă sus nu prea era pârtie şi în ce mă priveşte habar nu aveam să schiez. Grupul era unul heterogen, cu destui neobişnuiţi cu muntele, dar printre ei erau şi din cei cu experienţă montană. Printre cei de atunci nu pot să nu amintesc de Sofi, Toni și Vlad Popescu, iar ceilalţi o să mă scuze că nu-i amintesc, nereprezentând tot atâta importanţă pentru mine. Totul a decurs fără probleme până sub Bulz. Acolo zăpada mare şi neobişnuinţa multora cu drumurile de iarnă pe munte, a început să ne producă întârzieri. În ce mă priveşte eram răcit zdravăn şi cred că aveam şi ceva febră, dar dorinţa de a-mi petrece sfârşitul de an pe munte era mai presus de neajunsul fizic. Oricum i-am tras după mine, greu, dar cu fiecare pas eram mai aproape de cabană. Când am ajuns la Piatra Aniversării – aşa se numea pe atunci locul amenajat cu băncuţă, de cum ieşeai din zona cu cablu a potecii – ne-a întâmpinat nea Petrică Văcaru, paznicul de la cabană. Vesel nevoie mare că o bucată de vreme la cabană o să fie hărmălaia de care ducea atâta lipsă. Când nea Petrică s-a amestecat printre noi, s-a oferit să ne ajute la bagaje. Dar ce putea el duce din bagajele atâtor obosiţi. M-a ales doar pe mine şi mi-a luat schiurile. Mi-a spus după aceea că eram galben la faţă şi l-am crezut, pentru că ajuns sus, am constatat că aveam febră. Ne-am aranjat în camerele încălzite ca lumea şi cred că ne-am simţit bine cu toţii. Petrecerea s-a ţinut lanţ, fără excese şi întâmplările nu au fost diferite de altele la fel. Pe atunci cabana nu avea decât lămpi cu gaz, iar în faţa ei era doar o poiană frumoasă – şi vara mai găseai pe ea genţiene gingaşe -, atunci acoperită de zăpadă. Parcarea de acum s-a construit câţiva ani mai târziu. Am schiat în poiana din faţa cabanei. În ce mă priveşte am fost mai mult pe jos. Într-un brad, în zorii uneia din zile, a apărut o pisică sălbatică. Pe atunci natura era aici aşa cum o lăsase Dumnezeu, nu ca acum, modelată de om şi mai niciodată fericit. În cabană serile au decurs liniştit. Cel mult cu câte un dans mai zvăpăiat. Într-unul din ele, Marianei Laza i-au crăpat pantalonii, cam strâmţi pe ea şi ce puteam face decât să ne prăpădim de râs. A fost o atmosferă mai mult decât plăcută, care cred că multora le-a lăsat amintiri plăcute. Fusese acesta primul an nou organizat la cabana Cozia. De atunci altele au urmat, mai modernizate, cu lumină electrică, alimente aduse cu maşina, nu ca atunci, cărate cu spatele de un şirag de oameni înşiraţi pe munte. Dar cine ştie, poate acesta de atunci, o fi fost şi cel mai plăcut."

Dinu Boghez

Grădina Zânelor în decembrie

 

Motto:

Oamenii mari cred în zâne.

 

Cred că au trecut 2-3 ani până m-am hotărât să abordez traseul de pe Puntea Iadului. Eram cu Chissy şi cu Ştefan Iancu. Nu ştiam mai nimic despre traseu, doar că începea din spatele Mânăstirii Stânişoara, pe lângă dependinţele sanitare ale acesteia. Aşa am făcut, urmând hăţaşul bine conturat. Acum pe aici este amenajat un loc de închinăciune – unii spun că ar fi unul de penitenţă, amenajat într-o adâncitură a muntelui. Am depăşit un picior stâncos, coborât din Fruntea Oii şi am ajuns într-un prim vâlcel adânc şi oarecum mai greu de depăşit. De sus, din creastă, curge un râu de grohotiş. Am urcat pe celălalt mal al vâlcelului, apoi a urmat traversarea altuia, care are un oarecare grad de dificultate. Aceasta era Puntea Iadului. Până aici traseul fusese parcurs corect. A urmat traversarea vâlcelului, apoi un urcuş brutal pe o pantă plină de arboret de fag. Am ajuns pe o prispă de piatră, în fond adevărate balcoane, cu spătar şi locuri pentru picioare. Stăteam suspendaţi deasupra unui abrupt. În faţă un uriaş de piatră, desupra căruia tronau pini rotaţi, din aceea pe care nu o dată îi întâlneşti în Cozia. Stânca aceea din faţă, era Grădina Zânelor, unul din locurile îndrăgite ale doctorului Măldărăscu şi care mai întotdeauna îi oferea unul din micile secrete ale sale. A urmat coborârea pe o brână, aparent mult umblată de animale, până în fundul văii, de unde pe lângă peretele stâncos, ne-am urcat mai departe. Dacă am dori să urcăm pe stânca Grădinii Zânelor, din vâlcel, găsim un horn cu multe blocuri de stâncă aruncate în cale. Am depăşit vâlcelul, am ajuns pe o creastă, pe aceea pe care astăzi ştiu că reprezintă întâlnirea cu traseul de pe Fruntea Oii.

Am auzit de când eram mică de la tatăl meu de Grădină Zânelor şi Puntea Iadului. Nu ştiu de ce mi-o imaginam o mică poiană cu iarbă deasă şi mătăsoasă, suspendată undeva deasupra unui hău, adăpostind lalele pestrițe.

Acum, cu schița și textele tatălui meu in rucsac (din care am decupat fragmentul de mai sus) am stat şi am admirat şi descusut zona de la Mănăstirea Stânişoara în sus şi ne-am dat seama că Grădina Zânelor este o culme stâncoasă între alte două, Colţii Foarfecii şi Fruntea Oii, denumiri frumoase... pe măsura imaginii ce o ofera cu mărinimie în fiecare anotimp.

Am ocolit Mănăstirea Stânişoara pe sus, pe lângă un gard electric. Pe jos, pe la grajduri, nu am avut curaj să mergem de teama unor câini mari şi gălăgioşi de pe vremuri (nu am vrut să verificăm dacă mai sunt). Am urcat prin pădure până aproape de stâncă apoi am continuat pe curba de nivel până am întâlnit o balustradă destul de nouă care urcă la o mică grotă care-l aminteşte pe Sfântul Meletie. Am continuat pe curba de nivel până am coborât într-un vâlcel. Apoi, iar am urcat.

Puntea Iadului este un pasaj stâncos al potecii, un pic mai dificil, care străbate un horn ce coboară abrupt din Fruntea Oii. Este şi locul unde am întâlnit singura săgeata scrijelită de Doctorul Măldărascu, cine ştie cu câte zeci de ani în urmă, în coaja unui mesteacăn.

După Puntea Iadului, am urcat o pantă cu fagi nici prea bătrâni, dar nici prea tineri, apoi, am traversat o coamă stâncoasă cu puncte minunate de belvedere care ne-au îmbiat la prânz. După spectacolul scurt dar măreț, de aici, am coborât si apoi iar am urcat printr-o pădure cu fagi, până am început să vedem în stânga culmea stâncoasă cu pini suspendaţi, pe care o căutam: Grădina Zânelor. În partea de jos a muchiei stâncoase începe o pantă cu vegetaţie pe care am urcat până sus unde am găsit vreo patru-cinci pini doborâţi de vânt, de bătrâneţe, poate de trăznete. Şi poate că ei erau pinii răsuciţi descrişi cu atâta patimă de tatăl meu, aici în Grădina Zânelor. Acum sunt alţi pini, dar parcă nu chiar atât de spectaculoşi. Am coborât pe unde venisem. Jos, prin pădure, după ce am mai urcat un pic, am dat de două vâlcele: unul în stânga şi unul în dreapta. L-am ales pe cel din dreapta pentru că părea ceva mai larg şi că ajunge ceva mai sus de unde speram să avem o perpectiva mai amplă asupra zonei. A fost şi nu a fost bine. A fost bine pentru că de aici am nimerit în Fruntea Oii şi am scurtat tura pe măsura unei zile de decembrie. Nu a fost bine pentru că nu am mai coborât în Valea Gardului şi nici nu am mai ajuns în Scocul Ursului…

Cred că până la urma Gradina Zânelor este toată această zonă din Cozia, destul de puţin umblata (din fericire), cu pădure virgină şi animale sălbatice, iar primăvara cu o floră deosebită, rară. Mă bucur că drumul prin aceste locuri nu este unul facil pentru că astfel, încă o perioadă, va mai rămâne aşa cum este ea acum. Nu am întâlnit gunoaie, nu a fost nevoie să suportăm urlete, aşa cum se întâmplă de multe ori pe traseele marcate. Când călcăm prin astfel de locuri fără amprenta omului, locuri ce par aproape preistorice, lăsând la o parte emoţia şi sentimentul unor privilegiaţi ai sorţii, facem tot ce putem să le lăsăm aşa cum le-am găsit. Cum am intrat în Fruntea Oii, am simțit din plin prezența omului. Dar, deocamdată, Grădina Zânelor este a Zânelor.

Dinu Boghez

Floriana Boghez