Poate că anul
ce va veni va fi mai bun și poate că și noi vom fi mai buni, nu doar anul. Am căpătat
un mare dar de la tatăl meu, acela de-a iubi munții. Am decupat din textele
lui, o mică poveste despre un revelion petrecut acum 55 ani, la cabana Cozia.
"Învăţat de
acum cu iarna pe Cozia, mi-a venit idea de a petrece anul nou la cabană. Şi pe
atunci nu era ca acum, drum pentru maşini, oameni şi, mai ales, pentru adus
alimente la cabană! Totul era să găsesc amatori şi să conving ONT-ul, for
conducător, să organizeze aşa ceva. Şi le-am găsit pe amândouă. Ne-am adunat 27
de oameni, adică atâţia câte locuri avea cabana. Când am plecat spre Cozia, la
oraş era vreme umedă şi oarecum caldă, dar pe măsură ce urcam, apărea zăpada şi
drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Unii, printre care şi eu, ne luasem
schiurile, chiar dacă sus nu prea era pârtie şi în ce mă priveşte habar nu
aveam să schiez. Grupul era unul heterogen, cu destui neobişnuiţi cu muntele,
dar printre ei erau şi din cei cu experienţă montană. Printre cei de atunci nu
pot să nu amintesc de Sofi, Toni și Vlad Popescu, iar ceilalţi o să mă scuze că
nu-i amintesc, nereprezentând tot atâta importanţă pentru mine. Totul a decurs
fără probleme până sub Bulz. Acolo zăpada mare şi neobişnuinţa multora cu
drumurile de iarnă pe munte, a început să ne producă întârzieri. În ce mă priveşte
eram răcit zdravăn şi cred că aveam şi ceva febră, dar dorinţa de a-mi petrece
sfârşitul de an pe munte era mai presus de neajunsul fizic. Oricum i-am tras
după mine, greu, dar cu fiecare pas eram mai aproape de cabană. Când am ajuns
la Piatra Aniversării – aşa se numea pe atunci locul amenajat cu băncuţă, de
cum ieşeai din zona cu cablu a potecii – ne-a întâmpinat nea Petrică Văcaru,
paznicul de la cabană. Vesel nevoie mare că o bucată de vreme la cabană o să
fie hărmălaia de care ducea atâta lipsă. Când nea Petrică s-a amestecat printre
noi, s-a oferit să ne ajute la bagaje. Dar ce putea el duce din bagajele atâtor
obosiţi. M-a ales doar pe mine şi mi-a luat schiurile. Mi-a spus după aceea că
eram galben la faţă şi l-am crezut, pentru că ajuns sus, am constatat că aveam
febră. Ne-am aranjat în camerele încălzite ca lumea şi cred că ne-am simţit
bine cu toţii. Petrecerea s-a ţinut lanţ, fără excese şi întâmplările nu au
fost diferite de altele la fel. Pe atunci cabana nu avea decât lămpi cu gaz,
iar în faţa ei era doar o poiană frumoasă – şi vara mai găseai pe ea genţiene
gingaşe -, atunci acoperită de zăpadă. Parcarea de acum s-a construit câţiva
ani mai târziu. Am schiat în poiana din faţa cabanei. În ce mă priveşte am fost
mai mult pe jos. Într-un brad, în zorii uneia din zile, a apărut o pisică
sălbatică. Pe atunci natura era aici aşa cum o lăsase Dumnezeu, nu ca acum,
modelată de om şi mai niciodată fericit. În cabană serile au decurs liniştit.
Cel mult cu câte un dans mai zvăpăiat. Într-unul din ele, Marianei Laza i-au
crăpat pantalonii, cam strâmţi pe ea şi ce puteam face decât să ne prăpădim de
râs. A fost o atmosferă mai mult decât plăcută, care cred că multora le-a lăsat
amintiri plăcute. Fusese acesta primul an nou organizat la cabana Cozia. De
atunci altele au urmat, mai modernizate, cu lumină electrică, alimente aduse cu
maşina, nu ca atunci, cărate cu spatele de un şirag de oameni înşiraţi pe
munte. Dar cine ştie, poate acesta de atunci, o fi fost şi cel mai plăcut."
Dinu Boghez