Desculți de la Sfântu Gheorghe la Sulina

 

Motto: “Acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare…” (Jean Bart).

 

Aproape un an, ne-am dorit o călătorie mai puţin obişnuită pentru noi. Am visat să mergem cât mai mult pe o plajă pustie din România, cea dintre Sfântu Gheorghe şi Sulina. O plajă unde nu există mai nimic construit de om, dar există o margine de deltă, care vibrează toată de viaţă şi armonie.

Am ales Murighiol ca punct de plecare pentru că varianta firească de a călători cu barca, din Tulcea spre Sfântu Gheorghe, nu oferea prea multe posibilităţi de transport. Dar Murighiol era deja un loc cunoscut, aşa că ne-a fost bine. Călătoria pe apă a durat o oră. Satul de vacanţă era parcă şi mai frumos decât îl ştiam pentru că acum îl descopeream şi în luna mai, când totul este verde intens şi liniştit.

Bineînţeles că cel mai aşteptat moment a fost prima gură de cafea caldă din termos, trântiţi pe plajă, cu ochii în valurile mării dar şi cu gândul la ceea ce vom trăi în orele următoare. Şi am putea spune că a fost pe măsură aşteptărilor. Aproape oricine simte cât este de emoţionantă reîntâlnirea cu marea după o iarnă sau, cine ştie, poate chiar mai multe. O ultimă gură de cafea, un ultim biscuite şi am pornit desculţi în descoperirea celor 35 km pe care îi aveam în față până la Sulina. Era aproape ora 11.

Plaja este supravegheată de Poliţia de Frontiera cu care ne-am întâlnit şi noi de mai multe ori şi, chiar am primit oferta de a face drumul cu maşina. Dar nici vorbă de aşa ceva! A fost o alegere bună direcția de mers de la sud spre nord ca să avem mereu soarele în spate. Am primit şi ceva ameninţări cu ploaia, dar am scăpat doar cu câteva picături. Apoi, norii s-au risipit pe cer care încotro şi noi am avut o zi minunată, cu pescăruşi de toate felurile, cormorani, pelicani, lebede, rațe şi câtă mare încape în priviri.

Singura clădire pe care am întâlnit-o a fost o casă părăsită şi în paragină, probabil un fost post de grăniceri, cu un rest de debarcader în faţă. Şi acesta este punctul care marchează un pic peste o treime din distanţa pe care o aveam de parcurs. Şi tot până aici, este cea mai frumoasă parte a traseului pentru că vegetaţia mai înaltă ajunge aproape de plajă, sub formă de grinduri cu nume care de care mai interesante: al Iepurilor, Cerbului, Cazacului, Babelor, Mocanilor, Morilor etc. Movilele Paraipan sunt nişte ridicături de nisip acoperite de arbuşti şi vegetaţie pitică şi de pe care poţi admira într-o parte valurile mării şi în cealaltă pădurea din grinduri.

Timpul trece aici lent şi în afară de vreun copac, un vapor departe în larg, un stol de păsări sau câteva văcuţe şi viței, nu se întâmplă mare lucru. Ceea ce nu este rău deloc, ba chiar plăcut, lansându-te într-o stare de visare şi poate chiar introspecţie.

Cu alţi oameni în afară de cei doi poliţişti nu ne-am întâlnit până la Sulina. În schimb, am întâlnit în bucată aceasta de lume, cirezi de vaci, despre care citisem şi ştiam că pot pune probleme prin prezența taurilor. Prima dată, am putut să ocolim cireada mergând printre plantele cu spini de pe movilele de nisip. Apoi, nu departe, un taur negru cu privire mirată dar şi fioroasă stătea hotărât în mijlocul plajei “forţându-ne” să ne înarmăm cu nişte bâte găsite pe plajă, în speranţa că îl vom ţine departe dacă ar fi avut gânduri războinice. Dilema noastră era pe unde să îl ocolim: tufele nu ne-ar fi oferit protecţie, iar prin apa mării am fi îngheţat. Se pare că Universul a avut grijă de noi şi l-a mânat pe taur din calea noastră. A treia oară însă, unul din ei a apărut mugind furios dintre arbuştii ce străjuiesc țărmul şi ne-a urmărit de la distanţă preţ de vreo doi kilometri, urlând din când în când ca un bezmetic şi aruncând cu copitele nisip în toate părţile, deşi noi chiar ştiam foarte bine cine este cel mai puternic.

Un fapt trist, care te face să te simţi neputincios şi în deznădejde, a fost să vedem mai mereu gunoaie de toate felurile pe plajă. Şi nu sunt aduse direct de oameni, căci aceştia ajung în număr mic pe aici, sunt gunoaie aduse de Dunăre, apoi de mare. Am avut surpriză neplăcută să găsim chiar şi un frigider…

Acasă, pe hartă, studiasem plaja de zeci de ori şi văzusem că vom întâlni multe lacuri şi canale. Ba într-un punct, unul din ele se varsă în mare şi auzisem că aici vom intra în apă până la genunchi. Nu a fost aşa şi destule lacuri erau scăzute sau chiar secate în ciuda lunii lui florar. Lacul lui Matei era, în schimb, plin de păsări. Am găsit pe plajă câţiva delfini naufragiaţi, parţial devoraţi de pescăruşi sau de alte vietăţi ale locului. Conflictul din vecini i-a transformat şi pe ei în victime. Pe măsură ce ne-am apropiat de Sulina, orizontul mării a devenit plin de vapoare care veneau dinspre sau se duceau înspre canalul Bâstroe.

Seara, un pic după ora 19, am ajuns la pensiune, una cu un nume deosebit şi un interior pe măsură: Bibanul Literat. Am avut parte de o supă crema delicioasă, de o conversaţie plăcută cu gazda şi prezenţa prietenoasă a patrupedelor din grădină. Şi cum am fost singurii oaspeţi din seara aceea, ne-am bucurat de linişte şi un somn adânc, rareori tulburat de schelălăiturile şacalilor cu care locuitorii deltei sunt obişnuiţi de mult timp.

A doua zi am vizitat un pic oraşul Sulina deşi efectele celor 35 de kilometri de mers pe plajă, se simţeau din plin. Drumul de la malul mării către centru trece pe lângă Cimitirul Maritim din Sulina. Nu ne-am pus în minte să-i călcăm pragul când am trecut obosiţi prima dată pe lângă el. Cu toate acestea, gazda noastră ne-a sfătuit să o facem. Nu ne-a părut rău. Un loc plin de poveşti cu piraţi, prinţese şi ofiţeri străini căzuţi la datorie pe meleagurile noastre. Ca vizita să fie una cât mai plăcută, o localnică ne-a oferit cu mărinimie plăcinte calde, pomană pentru o rudă înmormântată acolo. Aşa că am stat pe îndelete să urmărim monumentele funerare, multe dintre ele cu totul deosebite şi chiar frumoase. Ulterior, am citit despre Cimitirul Multietnic că a fost construit în 1886 şi că pe atunci era chiar la malul Mării Negre. Azi din cimitir până pe plajă faci cam 2 km. În centrul oraşului se află Catedrala Sfântul Alexandru şi Sfântul Nicolae cladită în cinstea eliberării Dobrogei de sub stăpânirea turcilor. Faleza oraşului este în forfotă, turişti, terase, ambarcaţiuni care vin şi pleacă. Dar imediat cum ieşi de pe Strada 1, se lăsă liniştea şi oraşul pare aproape nelocuit. Are case deosebite, unele care plâng să fie locuite şi îngrijite că odinioară.

A fost o călătorie doar de final de săptămână şi orele plăcute s-au scurs cu repeziciune. Dar am îndrăgit tare mult acest oraş, iar farmecul lui aparte ne va chema de multe ori acolo.

 

Floriana Boghez

Ciprian Șancu

27 mai 2022

Culmea Babei şi o zi fără cusur

 

Motto:

“De unde vii, din care ger

și ce spinare te-a gonit,

de cazi atât de greu și mare

în casa mea de infinit.”

Ștefan Radof

 

              Povestea “Călătorului în ţara minunilor” a început în decembrie 2008, când la una din răscrucile vieţii, am căpătat un pic de timp de aşteptare şi mi-a venit ideea să fac ceva astfel încât minunatele descrieri despre munţi, întâmplări şi prietenii ale tatălui meu să ajungă undeva unde ar putea fi citite mai cu uşurinţă. Apoi, jurnalele au curs firesc unul după celălalt, ani la rând, deşi doar o mică parte au poposit aici. Restul aşteaptă cuminţi acasă să fie redescoperite. Şi “ar fi păcat…” să nu se întâmple aşa. Dorinţa de a scrie o am rareori, îmi place mai mult să citesc ce povestesc alţii. Şi dacă am ajuns să iubesc munţii şi să cunosc câte ceva despre ei şi despre locurile lor fermecate si fermecătoare, toate au venit de la tatăl meu şi s-au întrupat în cel mai frumos cadou al vieţii. A durat peste un an până am găsit momentul potrivit şi am îndrăznit să decid să continui peripeţiile călătorului prin ţara minunilor, dar şi până am trăit plimbarea care să mă stârnească să o povestesc. Dar a apărut o zi de iarnă cu de toate, în luna lui septembrie, în cel mai grozav masiv muntos pentru mine, Făgăraş.

Drumul forestier de pe Valea Dejanilor, cu tăieri active multe, arăta mai rău că anul trecut. Nu am mai urcat cu maşina până în poiana mare de deasupra serpentinelor (poiană care sigur are un nume pe care eu însă nu am reuşit să-l aflu), ci am lăsat-o puţin mai jos. Cabana Radului era pustie şi închisă aşa cum am întâlnit-o de fiecare dată. De aici, în două ore de mers lejer eşti în creasta principală.

În 2 octombrie 2021, în cea mai frumoasă zi a anului trecut, am plantat împreună în căldarea Dejanilor, la limita de sus a pădurii de molid, un zâmbru mititel. L-am aşezat cu grijă sub crengile protectoare ale unui jneapăn. Am dibuit un pic până să îl regăsim acum, sub un strat proaspăt şi destul de gros de omăt, dar tare ne-am bucurat când am dat cu ochii de el. “E viu, e viu!”, mi-a strigat Ciprian. A supravieţuit iernii trecute. La anul, îi vom aduce un frăţior.

În căldarea Dejanilor, după ce am depăşit şi ultimii jnepeni, ceaţa a început să se risipească şi să lase în loc priveliştilor minunate către crestele albe. Izvorul de sub curmătură nu îngheţase şi am putut să ne refacem provizia de apă.

Sus în Curmătura Brătilei, ne-a întâmpinat un soare arzător de nu puteai să priveşti nicăieri fără ochelari. Refugiul era cum îl ştiam, modest, cu tot felul de stricăciuni cauzate mai ales de cei care trec pe aici, aşa că nu l-am mai vizitat şi la interior. Ne-am depărtat de banda roşie şi am urcat spre Vf. Brătilei. Prin valuri de ceaţă, am admirat Iezerul cu muchia Mezea-Oticu şi Ludișorul, cu amintirile lor. Abia am apucat să zărim ținta zilei, Berevoescu Mare, că iar s-a pus ceaţa şi prin ea soarele parcă ardea şi cu mai multă forţă. O ceață de s-o tai cu cuţitul şi care oricum fura orice poftă de înaintare. La un moment dat, am făcut pauza de prânz. Nu mai ţin minte ce am mâncat în afară de cozonac.

Apoi am plecat mai departe, spunându-ne că dacă ceața nu se dă în lături într-un sfert de oră facem cale întoarsă. Şi s-a înduplecat. Când ne-am desprins de banda roşie şi am început urcuşul spre vârf, Făgăraşul s-a lăsat văzut. Bătea un vânt vioi şi am mai pus câte o haină pe noi. Am zărit vechiul şi noul refugiu Berevoescu şi parcă, la un moment dat, şi pe cel din Scoarţa. Şi multe creste până dincolo de Dara. Pe vârf am petrecut doar câteva minute. Nu am reuşit să vedem nimic spre Comisu, doar peretele estic al Berevoescului.

Nu la mult timp după ce am revenit la marcajul de creastă, banda roşie, ne-am întâlnit cu nişte urme cu care nu ne întâlnisem la venire. Urcaseră dintr-o căldare sudică şi coborâseră într-una nordică. Şi da, erau enorme. Şi nu, nu erau de bocanc. Cine s-ar fi gândit că pe ceața aceea, înafară de noi, ditamai ursul se plimbă şi dumnealui pe creasta Făgăraşului?! Poate chiar adulmecase miros de cozonac.

Culmea Babei am dibuit-o uşor acum că era senin. Imediat după intrarea pe ea, am constatat că aveam şi marcaj. O bandă albastră, nou-nouţă. Ne-a ajutat şi ne-a dat încredere în porţiunile unde ne-a cuprins ceaţa. Iar în momentele fără ceaţă, ne-am bucurat de fenomenul “gloria”. Apusul l-am prins pe muchie, la o cină scurtă cu boabe de struguri şi muchii nordice aurii. A fost şi ultimul moment de cer cât de cât senin din seara aceea.

Apoi, prin ceaţa ca dintr-o poveste, am zărit pe dreapta resturile unei stâne cu tot cu ţarcurile ei, iar pe stânga două bălți mari cu vegetaţie înalta în jurul lor. Undeva, mult în spate, mi s-a părut că aş vedea patru capre negre.

Când am ajuns aproape de răscrucea marcajelor, am auzit un urlet înfiorător, care se tot repeta, nu foarte aproape, dar nici atât de departe pe cât ne-am fi dorit. Dintr-odată zona mi s-a părut atât de sălbatică de parcă mă simţeam spectatorul unui film documentar, ceea ce şi eram... Era evident că doar la kilometrii buni de aici mai puteau fi oameni (poate doar la cabana Radului, deşi drumul pe mai departe ne-a arătat că nici acolo nu erau), în rest doar animalele pădurii la ceas de înserare şi zgomotele doar de la ele puteau veni. Ciprian a găsit primele urme de cerb. Deci, nu era urs… Şi era vremea boncănitului. În zilele obişnuite, traversez şi la dus şi la întors două intersecţii mari, pline mereu de maşini, zgomote şi răutatea oamenilor. E ciudat cum acest peisaj a ajuns să reprezinte normalitatea în locul celui în care eşti înconjurat de linişte şi natură cu toate misterele şi minunăţiile ei.

              Mai departe, am continuat coborârea pe o potecă marcată cu punct roşu care ne-a scos în valea Dejanilor printr-o frumoasă pădure de molid, vorbind despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența din munți. Poteca a avut bâjbâielile ei, cu un punct roşu care într-o poiană apuca în mai multe direcţii, dar ne-am împăcat bine cu ea şi am ajuns jos la o punte de lemn care ne-a trecut apa şi am nimerit pe drumul forestier, la marginea de jos a poienii mari de sub cabana Radului. La maşină am ajuns după zece minute când tocmai se lăsa întunericul. Până în satul de vacanţă nu ne-am mai întâlnit decât cu un cabinet de muncitori forestieri, unde era lumină şi o maşină care căra lemne. La mănăstire nu am mai oprit nici de data aceasta. Pe drum, lângă două cafele fierbinţi ne-am gândit că poate fusese cea mai timpurie zi de iarnă veritabilă de până acum.

 

Floriana Boghez

24 septembrie 2022

 

 

Am închis ochii spre vise

 

                           Drum lin spre creste, dragul nostru!

                                               Familia

Vâlcelul cu Fereastră

 Moto: Astăzi inima timpului

            Își măsoară c-un suspin popasul.

                               Lucian Blaga

 

Trebuia odată să-mi încep periplul prin zonele de abrupt ale Pietrii Craiului. Trebuia doar să-mi aleg unul dintre ele, mai pe puterile mele și mai ales pe măsura cunoștințelor alpine, mai mult citite prin cărți și articole, decât cele aflate de pe cărări de munte. 

Așa m-am hotărât să aleg dintr-un început, traseul din Vâlcelul cu Fereastră. M-au întovărășit doi din bunii mei prieteni de odinioară. Toni și Grig, cel care aducea cu sine și mijlocul alpin de care sigur aveam nevoie. O biată frânghie de rufe, care poate își terminase stadiul de viață pentru care folosise ani îndelungați. După atâtea rufe la uscat pe care le susținuse, acum îi venise rândul să agațe de ea și vreo câțiva oameni. Și până ai veni timpul șă-și deșire vreo două toroane chiar în timpul unei ascensiuni, avea să mai treacă ceva timp. 

Am ajuns cu bine din drumul prăfos de pe valea Bârsei și am parcat mașina în fața cabanei de la Plaiul Foii. Ne-am schimbat repede echipamentul și am pornit către Poiana lui Orlovschi. Aveam în față abruptul Pietrii Craiului, extrem de generos, într-o zi hărăzită nouă cu cer senin. Am poposit atunci, nu prea mult, cât să ne ajungă timpul până la vechea Cabană Ascunsă, pe care mai trebuia să o și nimerim. De la poiana amintită a început urcușul din acea zi. Până la abruptul pe care trebuia să-l învingem n-a mai fost mult. Trebuia să învingem treapta stâncoasă, verticală, de care trebuia să trecem chiar de la începutul turei. Am depășit-o, mai mult cu ajutorul lui Grig, care iată își scotea la iveală calitățile de cățărător. Apoi poteca a rămas doar cu zonele prin pădurea de brad, care ne scoteau din încurcătura pantei cam abrupte. Cu rădăcinile scoase în cale, cu treptele pământoase pe care mai și alunecam, am ajuns pe prispa muntelui pe care era aninat refugiul de la Cabana Ascunsă. Până în apropierea ei, nu ne-am gândit o clipă că acolo ar mai fi urcat și alți turiști și locurile puține nu ne-ar mai fi primit și pe noi.      

Dar odată ajunși la refugiu ne-am bucurat că l-am găsit liber. Până seara am trecut muchia muntelui ca să identificăm locul prin care aveam să urcăm a doua zi. A trecut noaptea, chiar dacă bine cunoscutul sforăit al lui Grig, a trebuit uneori să-l mai potolim.

Am plecat în tura propusă, cea de pe Vâlcelul cu Fereastră cât mai de dimineață. Am urcat creasta din spatele Cabanei Ascunse și am prins hățașul Brâului care venea tocmai dinspre Crăpătura Pietrii Craiului. Intrasem pe poteca Brâului Ciorânga. Aproape imediat am ajuns la Gura Vâlcelului cu Fereastră. A fost un urcuș frumos și ușor cum trebuia să fie unul de gr. 1A, cum ne era prezentat în cartea lui Dunăreanu. Nici măcar nu a trebuit să întindem frânghia de rufe adusă de Grig. O bucată de vreme urcușul s-a desfășurat prin râul de grohotiș, pe care îl întâlnisem de atâtea ori prin Piatră, de câte ori ieșeam din potecile bine umblate. Spălătura dintre jnepeni, un pic surplombată dinaintea ogivei pe care o vedeam înaintea noastră, nu ne-a pus probleme. Ca și peticul de ramonaj din cale, așezat acolo ca să știm bine că aveam de a face cu abrupturi din cele mai semețe. Am ajuns cu bine sub marea boltă a Vâlcelului. Ne-a încântat isprava și ne-am bucurat de ea. Mai departe, pe sub ea am ajuns în poiana de sub creasta Pietrii Craiului la îmbinarea cu Vâlcelul cu Smirdar. Ajunsesem în locul denumit La Amvon. 

Era poiana cu iarbă tremurătoare în bătaia vântului. Acolo, sub seninările crestei, am zăbovit câtăva vreme, să ne mângâie firele de iarbă bătute de pale de vânt tremurător.  Am coborât prin aceleași locuri doar că eu, ajuns la spălătura amintită, m-am tot foit căutând un loc prin care să-mi înving teama coborâșului. Mai cu încurajările colegilor, mai cu ajutorul frânghiei amintite am izbutit să cobor. Apoi totul a fost o joacă. Când am ajuns la hățașul de pe Brâul Răchiții, cum părea să nu aibă niciun fel de greutăți pe parcurs, am luat-o pe el și am ajuns cu bine la firul Padinei lui Călineț. Am coborât până ne-am întâlnit cu el și l-am urmat până la Scara de Fier, semnificând urcușul, scurt de altfel, pe un perete vertical, ajutându-ne de lanțul din margine și am ajuns cu bine la Cabana Ascunsă pe care o părăsisem dimineața. Nu fusese nimeni pe acolo și bucuria parcurgerii taseului, ne-am putut-o manifesta din plin.

Fusese prima noastră izbândă alpină. Ne-am strâns calabalâcul nocturn, rucsacii și am început coborârea. Un pic de ezitare la coborârea peretelui începutului de traseu pe care-l urcasem cu o zi înainte. O pauză bine venită la Izvorul lui Orlovschi și până la mașina care ne aștepta în fața cabanei de la Plaiul Foii nu ne-am mai oprit.

A urmat drumul spre casă, însoțit de comentariile primei noastre cuceriri a unul traseu alpin, chiar dacă era doar unul de gr. 1B.

 Dinu Boghez - 1972

Lalele

 Moto: "Lumea mare este lumea mică"

Adrian Păunescu

Mi-am dorit demult să mai ajung o dată la Lale şi în preajma vârfului Ineu (Inău), dar munţii Rodnei fiind puţin cam departe de mine, în 12 ani reuşesc să mă bucur de ei a treia oară. Am plecat de la pensiunea din Ciocăneşti şi pe un drum ca’n palmă am ajuns la Gura Lalei, într-o jumătate de oră. Deşi bariera era deschisă, un anunţ mare ne avertiza că drumul forestier este interzis circulaţiei publice şi că intrarea se pedepseşte cu amendă între 5.000 şi 10.000 lei. Partea a doua ne-a convins. În zonă, sunt foarte multe drumuri forestiere şi destule din ele au la început o pancartă roşie cu circulaţia publică interzisă, dar nu şi cu amendă.

Aşa că ne-am pus bocancii şi am urmat drumul forestier aproape 7 km într-o linişte deplină. Am întâlnit doar o turmă mică de mioare, dar cu şase dulăi. Ciobanul ne-a informat că în zona "avem di tati"şi pentru asta are nevoie de mulţi câini. Pe drum, am găsit şi cel mai înalt curpen de pădure pe care l-am admirat până acum, plin de flori şi cocoţat într-un molid uscat până în vârf.

Am ajuns în locul La Vâltoare. Aici am zărit două stâne la distanţă de câteva sute de metri (una părăsită şi alta activă) şi o rulotă. Mai departe, drumul s-a transformat într-o minunată poteca prin pădurea de brazi, aşternută cu muşchi.

 

Aproape de golul alpin, lângă o veche fundaţie, am întâlnit prima minune a zilei. Una falnica, un zâmbru pe care l-am îmbrăţişat amândoi. Ne doream de mult timp să-l întâlnim. Apoi, am tot întâlnit zâmbrii de toate vârstele. Este o zonă cu sute de exemplare. El, Pinus cembra, cu statura lui falnica şi acele moi verzi-albastrui. Auzisem de când eram mică de la tata de zâmbru; nu ştiam exact cum arată dar mi s-a părut a fi un copac cu nume simpatic. Apoi, mare fiind, am văzut într-o zi din maşină, pe un drum prin munţii Cindrel, o pancartă pe care scria “plantaţie de zâmbrii”; de pe drum, păreau a fi nişte pini obişnuiţi, mai ales că erau încă mititei. Până când, într-o zi, am primit cadou de ziua mea un puiet de zâmbru, luat dintr-o pepinieră specializată în conifere, şi m-am îndrăgostit pe loc de el. Este prima dată când întâlnesc zâmbru şi îl recunosc, aici sub Lala Mare.

 

Am traversat râul de mai multe ori şi am urcat la lac, unde am luat prânzul şi am vorbi cu cei de acasă. Pe malul Lalei Mari, ne-am întâlnit cu un tătic şi fiul lui de 5 ani, care veniseră la lac prin Pasul Rotunda. Băieţelul gusta din plin farmecul muntelui şi el a fost a doua minune a zilei. Sub ameninţări de ploaie, am urcat mai departe la Lala Mică, unde nu am întâlnit pe nimeni înafară de o capră neagră solitară.

Am urmărit marcajul până în şa şi apoi am urcat Vf. Inău. Am zărit şi refugiul de sub vârf, la fel de modest cum îl ştiam. Pe vârf, am admirat zările atât cât ne-au lăsat ceţurile (m-am tot chinuit să nimeresc şaua Gărgălău, de unde cândva coborâsem cu tata peste 27 km, fără strop de mâncare la noi) şi ne-am gândit pe unde am putea coborî. Am scos harta. O variantă era cealaltă vale, prin Căldarea Putredă, dar totuşi cea care ne-a surâs a fost varianta mai scurtă de a coborî pe culmea Pleşcuţei, care continua Inăul spre Gura Lalei, unde lăsasem maşina. Coborârea imediată de pe vârf a fost un pic mai antrenantă, cu bolovani mari ce trebuiau săriţi sau ocoliţi, dar s-a domolit repede. Am trecut peste mai multe vârfuleţe domoale, presărate cu rododendron, de pe fiecare sperând să putem vedea toată muchia şi posibilitatea de a ajunge înapoi în valea Lalei. Am mers totuşi pe o potecă firavă pe care am întâlnit şi momâi. De mai multe ori, ne-am petrecut cu o turmă mare de capre negre sfioase; a fost a treia minune a zilei. Pe toată coborârea, Inăul parcă ţinea piept unui nor negru: “Ia uită-te un pic în spate”, “N-are să plouă!”.

 

Vizibilitate aşa cum ne doream, am avut abia pe ultimul vârfuleţ golaş înainte de pădure, unde cu binoclu la ochi, am concluzionat repede că nu putem trece marea de jneapăn. Avem amândoi amintiri mai multe, deloc plăcute, cu jneapăn care te apucă de mâini şi de picioare şi nu-ţi mai da voie să pleci, şi nu vrem nicio şansă să le retrăim fix acum în prag de seară. Aşa că de acolo, am apucat direct pe un fir în jos, printr-o spărtură în jneapăn, fir apărut exact când aveam mai mare nevoie de el. Nu a fost cea mai comodă coborâre, dar culmea a fost ca şi aici am nimerit peste o potecă, poate una mai veche ciobanesca (conservele şi pet-urile nu au lipsit). ). Ne-am gândit un pic la urșii, lupii si râșii de care ne-a povestit ciobanul de dimineață. Jos am dat de urme multe de mitreți şi un pârâiaş cu apă gustoasă. Şi am nimerit exact la Stâna Lala Ciungi, adică acolo unde drumul forestier traversează râul Lala şi se transformă mai departe într-o potecă. Am apucat să vedem că mioarele de dimineaţă, se adunaseră toate la stâna de deasupra, la odihnă. Le-am dorit o noapte liniştită.

După o baie rece la picioare, am apucat iar cei 6.6 km de drum forestier. Pe jos am văzut mai multe urme de maşini, noi ne-am intersectat doar cu una mare ce cobora doi ciobani de la stâna. Ne gândeam totuşi cine are voie să intre cu maşina pe drumul forestier din rezervaţia Bila-Lala? La maşină, Garmin-ul ne-a anunţat de cei 28 km în cele 10 ore jumătate şi ne-a felicitat în felul lui.

Poate că o informaţie utilă ar fi că magazinul şi cabana de la Gura Lalei sunt complet părăsite. În schimb, lângă magazin se poate lăsa maşina în siguranţă, mai departe de carosabil.

Într-o jumătate de oră, am ajuns în Ciocăneşti în pensiunea noastră tradiţională, prin curtea căreia trece un râu chiar pe sub fereastră şi unde am luat cina şi ne-am bucurat de linişte şi cele întâmplate de peste zi, dar mai ales de îngăduinţă muntelui de a ne lăsa să-i cunoaștem tainele și a ne proteja de ploaie.

Floriana Boghez