luni, 21 iunie 2021

Ajungând la Castelul Crăiței

Moto: Stea care sub carul cel mare abia licărești

                         nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești ?

                         De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,

                         n-aruncă nimenea după tine cu piatra ?

                                                           Lucian Blaga

 

Am plecat într-o după amiază, târziu, cât ne permitea lucrul în șantier. La Curtea de Argeș, ne-am oprit cât să-l luăm pe Grig. Eram în formație completă. Până la cabana Plaiul Foii aveam cale liberă. Am ajuns pe întuneric în fața cabanei de la poalele Pietrii Craiului. Ultimele ajustări și pregătiri de ascensiune, le-am făcut repede. Rucsacii în spate și ascensiunea a început. Am traversat șoseaua și n-am avântat pe plaiul străjuit de păduri de brad. Era întuneric deplin și din bârlogurile lor, mistreții începuseră lucrul nocturn. Nu-i vedeam, doar că grohăiturile lor se făceau auzite de o parte și cealaltă a poienii. Mergeam repede, fără să scoatem o vorbă, să nu le scornim cine știe ce gânduri războinice. La Izvorul lui Orlovschi, ne-am oprit să luăm apa care sus avea să ne lipsească. Am depășit treapta stâncoasă de la intrarea în traseu și am pătruns pe clinul accentuat al pădurii de brad. La Adăpătoarea Caprelor am zăbovit. Izvorul era secat de mult, dar așteptam ca din adâncul pădurii să ajungă până la noi răgetul vreunui cerb, aflat la vremea rutului. Am pornit din nou, mai agățându-ne de câte o cracă, mai proptindu-ne în câte o rădăcină aflată la vedere și urcând din greu panta mare prin pădure, am ajuns la Cabana Ascunsă, unde aveam să ne petrecem noaptea. Nu prea aveam ce ne aranja culcușurile, decât din ce găsisem acolo. Ceva paie cam vechi, ceva cetină și nu ne-a rămas decât să ne vârâm în sacii de dormit. Cum era și Grig cu noi, al cărui sforăit era unul vestit, ne-am așteptat la o noapte cu arpegii nocturne.

Dimineața am pornit să parcurgem programul pe care ni-l făcuse Mircea Florian, de departe cel mai bun cunoscător al Pietrei Craiului și nu numai dintre noi.

Am coborât treptele scării din trepte de fier, care ne-a condus la firul Padinei lui Călineț. Am mers puțin pe grohotișul văii, după care am luat-o la stânga. Intrasem pe traseul Crestei Frumoase. A fost o cățărare splendidă și doar într-un loc, Piatra ne-a pus la încercare. Era o strecurătoare în perete, una care-ți măsura diametrul corpului. Într-un fel era încercarea muntelui, să vadă dacă îți dă voie să treci mai departe. Am ajuns la capătul cățărării și ne-am așezat pe grămada de stâncării a locului. Nu numai să ne odihnim, dar să ascultăm conversația, altfel laconică, ce venea din peretele de sub noi, din alt horn decât cel pe care urcasem. De acolo, din genunea pietrei, a ieșit Dinu Mititeanu, senin, un pic obosit, și ale cărui cuvinte, păreau ale unuia care de abia de se despărțise de cei pe care îi întâlnise.      

Fiecare și-a văzut de drum mai departe și în ce ne privește, am poposit mai întâi pe prispa înierbată a Brâului cu Flori. Atât de bine ne-am simțit în așternutul de iarbă proaspătă și moale de parcă nici de aici nu ne-am mai fi desprins. Apoi ne-am îndreptat către coborârea pe Hornul Închis. Am coborât mai întâi pe pajiștea de iarbă de pe clinul muntelui. Poate că oi fi fost obosit, poate că poiana o fi avut un clin cam pronunțat, dar sigur e, că am simțit cum încep să-mi tremure picioarele. Începuse "mașina de scris !". De abia de am avut timp să-mi strig tovarășul din urmă: "Grig ! aruncă coarda". Episodul s-a terminat cu bine și noi am coborât în Brâul Ciorânga și am ajuns teferi la Cabana Ascunsă.

Cu Mircea Florian, în zilele apropriate de începutul de viață al "Castelului Crăiței", am mai bătut seninările Pietrii și în alte împrejurări. Într-una din acestea am urcat Padina Lăncii, am depășit săritoarea din cale și am intrat pe Brâul de Mijloc. La grota "La Urcior", am sorbit din apa adunată din picătura tavanului grotei în cutiuțele în care se adunau lacrimile Pietrii. Apoi ne-am desprins din clipa de răgaz pe care ne-o oferisem și am coborât pe înlănțuirea de hornuri și prispe, prin care Mircea Florian, ne-a condus la refugiul de la Castelul Crăiței. La vremea aceea, căbănuța de abia deschidea ochii pe seninările Pietrii. Avea înăuntrul ei lavițe suprapuse cât să încapă cel mult patru oameni. Pe masa de sub fereastră și pe polița de deasupra ei, găseai ceva din merindele care prisosiseră celor care-i trecuseră pragul. Afară era un loc de făcut foc, așezat în așa fel încât cei de la refugiul de mai jos, de la Șpirlea, să nu-l poată vedea. De aveai nevoie de apă, pe o potecă din spatele căbănuței, traversai o muchie, mergeai pe o brână și când în față aveai doar peretele muntelui, găseai un căuș bine sclivisit de cei amintiți, cu țevușcă de prea-plin, de la care mereu găseai apă cât să umpli o sticlă de un litru și în bazinul de deasupra mai aveai încă unul. Și mai avea ceva căbănuța, util omului, alcătuit din trunchiuri de brad existente de care te țineai zdravăn, atunci când trebuia. Și dacă aș adăuga pe acei tovarăși de drumeție care căraseră cu spatele materialele necesare și cât ridicaseră refugiul dormiseră sub cerul liber, altceva nu mai trebuie să adaug dragostei de munte.

Am avut o noapte liniștită și a doua zi, alături de alt personaj, din cei ce ridicaseră "Crăița" -- Gelu Stoica, cel care de la locul său de munte adusese ochiul de fereastră, de la vreun avion care nu apucase să fie încă montat acolo unde ar fi fost destinat -, am pornit într-o tură printr-unul din hornurile Pietrii, aflat prin apropiere. Apoi prin locurile de abia însăilate, am coborât la mașina care ne aștepta de când o părăsisem în fața cabanei de la Plaiul Foii.

Plecam din Piatra Craiului cu dorul locurilor pe care cei câțiva entuziaști, parcă nu vreau să se despartă de muntele lor iubit.

 

Dinu Boghez            

marți, 15 iunie 2021

Umerii Pietrii Craiului

 

Moto: Eu nu-mi am inima în cap,

             nici creieri n-am în inimă.

             Sunt beat de lume și-s păgân !

                                 Lucian Blaga

               

Plănuisem cu Grig, o ascensiune poate un pic aventuroasă: pe Umerii Pietrii Craiului. Îi văzusem de jos, de câte ori trecusem pe sub abruptul magnific al Pietrii. De data asta chiar ne pregătisem de urcuș. În afara celor scrise de autori cunoscuți care-i descifraseră ascunzișurile, mai obținusem oarecari informații de la un personaj cunoscut la vremea aceea, care-i pătrunsese misterele. Mă gândesc un pic nostalgic, la vremurile acelea depărtate, cele de prin anii 70-72, când cunoscători al locurilor erau puțini și informațiile erau rare și prețioase. Iată-ne așadar, cei doi temerari, Grig și subsemnatul, în pragul unei dimineți, la baza pereților pe care escaladându-i, aveam să parcurgem înălțimea Umerilor.

Am intrat în traseu, depășind un prag peste care atârnau crengi de jneapăn. Mai ajutându-ne unul pe celălalt, mai agățându-ne de crăcile de jneapăn, am intrat în traseul alpin. A urmat escaladarea traseului, care avea și locuri nu tocmai ușor de trecut. Eram echipați, cum se putea prin anul acela, nu prea depărtat de cel din 1975. Urcam mereu, ajutându-ne și așteptându-ne unul pe celălalt atunci când trebuia. Am uitat să spun că vremea ne era potrivnică, ba chiar ne așteptam și la ceva picuri de ploaie, sperând că dacă aveam de întâmpinat așa ceva, tura tot aveam să o ducem la bun sfârșit. Pe deasupra mai era și o ceață de nu vedeai la doi pași. De undeva din poteca ce înconjura muntele pe traseul turistic și pe care noi o părăsisem, a ajuns până la noi, zvon de glas șugubăț, care ne-a urat: ,, ține-te de pălărie! “. Dar noi tot am mers înainte, încercând să găsim repere din cele pe care ni le amintise domnul amintit mai sus, Lupescu, din București. Dar cum să identifici locurile, când de jur împrejurul nostru, era doar ceață deasă!. Am urcat mereu. Când abătându-ne pe stânga sau pe dreapta muchiei, într-o cățărare continuă. Aveam la noi descrierea lui Ionescu-Dunăreanu, dar cum să identifici locurile când noi de abia de vedeam la câțiva pași înaintea noastră. Când ne abăteam din linia crestei aveam de urcat hornuri mai scurte ori mai lungi, abordabile totuși, pe care le-am urmărit cu sfințenie și care ne-au scos la liman din clenciurile traseului. S-a potolit urcușul și am ajuns într-un fel de poiană în mijlocul unei mări de stâncării, din care una dintre ele, trona măreață în mijlocul acestui loc poienit și cu alte stâncării. Era ca un fel de acoperiș de casă în mijlocul muntelui. Am știut că acolo sfârșise cea mai dificilă porțiune a traseului. De aici încolo trebuia să aflăm locul prin care ajungeam în creastă. Se profila în perete urma întunecată a unui horn. Pe acolo ne-am închipuit că vom ieși în creastă. Așa s-a întâmplat. Hornul era aproape vertical dar avea prize multe, care ne-au ajutat să ieșim în creastă aproape cu ușurință. Sus cerul s-a mai limpezit și noi aveam cale liberă pe creasta pe care de altfel amândoi o cunoșteam. Ne-am aranjat materialul alpin cu care urcasem și ne-am urmat drumul pe creasta sudică. Ne-am întâlnit curând cu călători cunoscuți, din cei cu care eram chiar colegi de trust. Ni se încrucișaseră drumurile și ne-am urat fiecare o zi frumoasă. Am parcurs drumul de creastă cu avatarurile lui și am ajuns la hornul prin care trebuia să coborâm în Poiana Ascunsă. Am străbătut despicătura muntelui și îngrămădeala de stânci de la sfârșitul acestuia și am poposit la izvorul din poiană pe care-l știam din alte împrejurări. De coborât, am coborât pe hornul Padinei Lăncii și mai apoi am ajuns pe poteca de pe Brâul de Mijloc, acolo de unde plecasem dimineața, de  la cabana Plaiul Foii, de pe malul Bârsei și de acolo spre casă. Am mai făcut un popas în Șaua Tămașului, acolo unde ne așteptau corturile în care ne petrecusem noaptea dinaintea urcușului. Am strâns corturile și am coborât în drumul de pe valea Bârsei, până în fața cabanei Plaiul Foii, de unde ne-am urcat în mașina care ne aducea din nou acasă.

O întâmplare poate mai anonimă, ne-a dus din nou în fața cabanei de mai sus. Eram cu un grup mai numeros și cu toții am urcat la refugiul din Șaua Tămașului. Eram primii veniți. Nu peste multă vreme au început să urce și alții. Mai întâi doar un băiat stingher. A urmat și grupul acestuia însoțiți de o singură fată. Un fel de vivandieră. Era vădit că nu se așteptaseră să găsească la refugiu și alți oameni. Au făcut focul și s-au pus pe băut. Au aflat de unde suntem și cum Brașovul și Râmnicu Vâlcea aveau în campionatul de footbal câte o echipă amărâtă, s-au pus pe cancanuri stârnite de băutură, gândind că poate-poate, noi cei din Vâlcea vom răspunde provocării și atunci ne-or arăta ei nouă. Nu s-a întâmplat așa și noi ne-am văzut de treabă. Ne-am culcat, unii jos în cabană și alții în podul aflat cu ventilație naturală. S-au suit în pod și dintre brașovenii care între timp erau beți morți și care au căzut răpuși de băutură. Toată ventilația naturală a podului nu a potolit mirosul de nesuportat de băutură al celor care veniseră să doarmă aproape de noi. Dimineața ne-am trezit devreme, aveam încă drum lung de făcut și la plecare am făcut atâta gălăgie încât ar fi trebuit să sculăm și morții, dar bețivii erau atât de turmentați încât nimic n-a putut să-i trezească. Am plecat către ,,Umeri“,  dar ziua a fost stricată de incidentul cu bețivii veniți pe munte doar pentru băutură. 

Ultima dintre ascensiunile mele pe ,,Umeri“, a fost în toamna anului 1979. Împreună cu Chissy, ba parcă mai mult ea, am plecat cu o mașină a ONT-ului, într-o excursie în Piatra Craiului, către faimoșii săi Umeri. Nu se adunaseră câți să ocupe în întregime capacitatea microbuzului, dar știu că pe ultimii amatori de o astfel de excursie, i-am luat aproape de pe stradă. Liota asta cam adunată de pe stradă, nu-mi prea era pe plac, dar până la urmă a fost bine că am izbutit să acoperim costul microbuzului. Drumul a fost unul plăcut, chiar dacă un pic cam multă gălăgie. Până la urmă din drumul de pe malul Dâmboviței, am ajuns în drumul care ducea către cabana Garofița, doar că la începutul drumului, am găsit bariera din acele locuri lăsată și cu lacăt de închidere. Unul dintre noi a urcat drumul până la cabană și s-a întors cu cabanierul și cheile lacătului. Era întuneric de-a binelea când am ajuns la cabană. Seara nu a avut lucruri deosebite și oboseala drumului ne-a cufundat într-un somn zdravăn. Am plecat cât de devreme am putut. Ba pe lângă grupul cu care venisem, s-a mai aciuiat un tinerel aflat la cabană. Am ajuns în Șaua Tămășelului, apoi lângă peretele de la baza Umerilor. Am izbutit să-i urcăm pe toți deasupra primei săritori și am început ascensiunea. Am mers o bucată de drum până când am văzut pe una din coechipiere care urca muntele cam în patru labe. ,,Dar de ce mergeți așa doamnă?. Așa pot merge eu mai bine!. Bine dar așa ne prinde noaptea urcând, așa că mai bine vă leg în coardă și vă duc așa până sus!. Doar ce-am terminat convorbirea și i-am văzut bărbatul, care spunea mai înainte cât de bine urca el. Acum urca în genunchi. Am dezlegat coarda de pe mijlocul meu și cu capătul astfel liber, l-am legat și pe el. Mi-am trecut coarda peste gât și am început să urc. Desigur în ritmul meu. Asta a stârnit urletele și de-a binelea înjurăturile soției, dar le-am replicat că oricât ar înjura, eu tot ajung cu ei sus. Când am sfârșit ultimul horn și am ajuns în creastă, i-am dezlegat pe amândoi și i-am încredințat cui vrea să-i ia de atunci încolo. Am mers cu toții pe creastă, am coborât hornul care trebuia coborât și am ajuns în Poiana Închisă. Până la începutul Marelui Grohotiș am mers oarecum grupați, dar după aceea cinci dintre noi ne-am desprins și am luat-o la goană mai întâi prin grohotișul mișcător și mai apoi prin pădure. Am ajuns repede în vale, lângă cabană, unde am început așteptarea. Cei pe care îi așteptam, doar fusesem împreună când ne începusem coborârea, am ajuns la cabană, încă pe lumină și câtăva vreme am fost liniștiți, dar când s-a lăsat întunericul a început îngrijorarea. O vreme am strigat oarecum liniștiți, apoi am început să-i strig mai necivilizat, de teama nopții care se tot lăsa și a drumului lung pe care-l aveam de făcut până acasă. În sfârșit au ajuns și am pornit repede la drum. În microbuz se lăsase liniștea. Pe unul din cei întârziați, l-am întrebat dacă nu-mi auzise strigătele și mi-a confirmat că le auziseră pe toate!. Altfel, în microbuz se așternuse liniștea și nimeni n-a mai vorbit deloc până la Vâlcea. Asta a fost ultima mea ieșire în Umerii Pietrii Craiului!. Și mi-a fost învățătură de minte, pentru că de atunci, n-am mai urcat în Piatra Craiului, decât cu cei, care mai fuseseră pe astfel de trasee.               

 

Dinu Boghez 

 

marți, 25 mai 2021

Iezerul din Căldarea Purului

 Moto: Puteți auzi tăcerea pădurii ?

            Ascult-o, ascult-o,

            dar bagă de seamă,

            de vrei – ascultând-o -să și poți s-o auzi.

                             Romulus Vulpescu

 

    Era într-o zi de început de vară, călduroasă încă din zori. Peste drumurile asfaltate de pe valea Oltului și mai apoi a Lotrului, parcă soarele nu dogorea prea tare. De la Gura Latoriței, drumul strâns între munți și pârâul zglobiu al Latoriței, mai potolise zăpușeala zilei de vară. Dar doar când drumul s-a strâns între munții văii Latoriței, locurile au căpătat răcoarea muntelui. Am trecut pe lângă stupina din poiana de pe malurile Latoriței, cu geamurile mașinii închise, de frica zburătoarelor înțepătoare, care-și aveau lăcașurile prin apropiere, unde-și depuneau mierea. Mai apoi am depășit locurile de la Borogeana Răgăliei. Erau acolo case de pădurari, care adăposteau vremelnic oamenii pădurii și ceva mai jos, acolo unde fusese ridicat zid înalt, să stăvilească malul muntelui, să facă loc drumului și peste acesta apele pâraielor Borogeana și Răgăliei, săreau nestăvilite, stropindu-te zdravăn de fiecare dată când treceai pe jos prin apropiere. A fost într-o zi de iarnă, când am ajuns acolo, mai către începuturile peregrinărilor mele prin aceste locuri, pe zăpadă încă neatinsă de picior de om. Întunericul coborât peste munții luminați de dărnicia unei luni pline, ne-a dat bucuria zburdălniciilor peste zăpada neîncepută, cu sclipicii poveștilor ce de abia își începeau șirul acestora. Au fost acestea amintiri de neșters, pe care poate am să am timp să le depăn vreodată.

    Acum însă ne grăbeam, căci mai aveam încă drum lung de făcut. Am depășit Casa Petrimanu și puțin mai departe am început să urcăm serpentinele drumului, care avea să ne scoată în Curmătura Oltețului. Aici se despărțeau și se îmbrățișau munții, cei ai Parângului și cei ai Căpățânii.

    Am început urcușul, pe muchia muntelui. Într-un cot al potecii care ducea pe creasta muntelui, se desprindea la dreapta o potecă. Am urmat-o și curând am ajuns între brazi. La capătul acestui pâlc, am ajuns într-un ochi de poiană, acoperit de zăpada încă persistentă. Brazii mărgineau ochiul de poiană, înfrățindu-se cu abruptul muntelui. Din albul zăpezii răsăreau fire de brândușe. Am pășit pe întinderea albă presărată cu flori. Fiecare pas era o călcătură moale și bocancul se afunda puțin. Eram pe întinderea unui fost iezer, acum colmatat. Puțină vreme am străbătut întinderea de zăpadă presărată cu brândușe. Eram pe întinderea unui fost lac alpin. Când l-am străbătut până la capăt, din înaltul muntelui se prăvălea torentul unei cascade. Era șuvoiul care alimenta fostul iezer, pe întinderea căruia pășisem până atunci. Vremurile trecute peste  iezerul de odinioară, colmataseră oglinda acestuia și mai rămăsese doar întinderea acoperită de zăpadă, cu flori de brândușe proaspete. Peste oglinda de apă bine ascunsă în pădure, timpul adusese aici fire de pământ, peste alte grăunțe de același fel și acum din cele poposite aici, răsăriseră la sfârșit de primăvară, firele firave de brândușe. Apa năvalnică a torentului, în amonte de fostul lac alpin, se arunca cu zgomot mare, peste stâncile din cale formând cascade vorbitoare despre trecutele vremuri de peste ani. Când ajungea la fața iezerului ascuns, peste locurile acestea parcă se așternea liniștea pădurii. 

    Era pe lângă firul torentului, poteca ce urca la colonia părăsită a stânelor de odinioară. Până acolo am urcat din greu. Pe muchia muntelui erau risipite casele vechii așezări pastorale. Acum erau părăsite din cine știe ce motiv. Mult n-am zăbovit aici. Mai aveam mult de urcat până a ne întâlni cu grupul de care ne despărțisem. Sus, pe vârful Purului, la peste 2000m, ne-am întâlnit cu cei de care ne despărțisem mai jos. Eram aici la primele vârfuri mari ale Parângului. Am stat și noi puțin pe pajiștea vârfului, privind cu ochi nesătui șiragurile de munți care ne stăteau în preajmă. Apoi cu satisfacția locurilor nou văzute, am coborât la mașina care ne aștepta în Curmătura Oltețului.


Dinu Boghez

luni, 24 mai 2021

Voi umple o carte cu pene colorate

 Moto: A fost o vreme cînd

                            Închideam ochii direct spre vise.

                                   Marin Sorescu

 

I-am propus doctorului Iliescu, să facem o incursiune în Piatra Craiului. Mai fusesem odată, împreună și zilele acelea fuseseră unele frumoase. Acum, în afara celor doi parteneri, se mai adăugase și fiul său.

Am plecat într-o sâmbăta către ora prânzului. Aveam timp destul să ajungem pe lumină la Garofița Pietrii Craiului. Pe un timp bun prin locurile minunate de peste muncele, am ajuns la Garofița încă pe lumină multă. Ne-am parcat mașina și am început urcușul către șaua Tămașelului, acolo unde voiam să ne întindem corturile. Am început să urcăm, doar că în scurtă vreme, mi s-a declanșat o criză de astm. Aveam la mine tot ce trebuia ca să-mi stăpânesc criza, dar după un asemenea eveniment, mersul meu nu mai izbutea să fie ca al unuia sănătos. Doctorul Iliescu îmi cunoștea bine stările nefericite, din care iată, făcusem acum una pe munte. Era de altfel medicul meu curant și știa bine ce este de făcut. Parcă mă simt tentat să amintesc o întâmplare medicală, petrecută în cabinetul doctorului cu care urcam acum. Așteptam să intru în cabinetul celui cu care eram acum. Dar chiar atunci s-a declanșat o criză de astm, violentă. Doctorul nu m-a trimis în spital, cum poate i-ar fi fost la îndemână. Nu, a anunțat afară celor care așteptau că în cabinet are un caz grav și nu mai poate primi pe nimeni în ziua aceea. S-a chinuit cu mine vreme îndelungată, poate 5-6 ore, mi-a făcut atâtea injecții cât a trebuit să-mi revin. În târziul după amiezii, când pe culoare nu mai rămăsese decât femeia de serviciu, mi-am revenit și am plecat acasă împreună. Atunci i-am spus doctorului, că nu mai cred că voi mai urca pe munte niciodată. A venit răspunsul prompt: "ba, o să mai urcăm pe munți împreună, o să vedeți!!". Și a avut dreptate, eram acum împreună și urcam în Piatra Craiului.      

Am ajuns în Șaua Tămășelului, mai pe înserat, acolo unde aveam de gând să ne întindem corturile. Până acolo urcasem poate mai încet de cum am fi vrut dar ajunsesem. Greutatea din spate îmi fusese luată. Doctorul îmi luase cortul, fiul său rucsacul – al lui în spate și al meu în față -, iar eu îmi purtam pașii, doar cu mine însumi.

Dimineața m-am trezit de parcă nu pățisem nimic. Ne-am pregătit rucsacii pentru tura din ziua aceea. Cortul și sacii de dormit i-am lăsat în cort, sperând că nimeni nu ni-i va lua. Sigur ne-am refăcut rezerva de apă. Poate la izvorul de sub creastă, dar sigur nu am suferit din lipsa de apă. Apoi ne-am întins la drum. Mai întâi pe poteca de sub abrupt, pe Brâul de Mijloc. Asta până am ajuns la firul Padinei Lăncii. Pe acolo vream să mergem. Nu eram prima oară prin locurile acelea. Știam săritorile, una mai cu precădere, la care mai de mult ajunsesem cu Grig și frânghia lui de rufe luată de acasă. Atunci ajunsesem în fața săritorii, fără să știm cum pășim mai departe. Dar avusesem noroc cu doi cunoscători, care un timp au așteptat ca noi să urcăm. Când au văzut că noi nu aveam habar de locurile pe care trebuia să le depășim, ne-au rugat să-i lăsăm pe ei să treacă. Din doi pași au fost deasupra săritorii. Acum știam cum să depășim acest prim obstacol mai dificil. Mai departe am trecut o porțiune spălată, pe care a trebuit să fim mai atenți. După care am pătruns pe poteca Brâului de Mijloc. Belșug de jnepeni, urcușuri și coborâșuri, o bogăție de flori și undeva în lungul potecii, la un loc ceva mai larg, o piatră cu însemnele "loc de cort". Pentru Dinu Mititeanu, hoinar de când se știa prin Piatra Craiului, cuvintele astea probabil aveau întotdeauna amintiri de neșters. Poteca era ca întotdeauna încântătoare și știam că așa ar fi fost în continuare, dar noi ne-am oprit la Grota cu Urcior. Acolo unde din tavanul acesteia cădeau picături de apă, una câte una, fiecare din ele alimentând câte o cutiuță de conservă în care acestea se adunau. Și așa turiștii însetați, găseau aici câte o gură de apă vie!.            

Drumul nostru pe Brâul de Mijloc luase sfârșit. Nu ne mai rămăsese decât să coborâm prin locurile prin care se făcuse o potecuță. Sigur abruptă și doar într-un singur loc, pe o spălătură, ceva mai delicată. Când am sfârșit coborârea pe stâncăriile locului, am ajuns într-o potecă bine bătută și curând și la refugiul Crăiței, ctitoria lui Mircea Florian, la care tot dânsul mă adusese acolo prima oară. Acum doar doream să trecem pe acolo și oricum n-am fi putut rămâne, pentru că veniseră alții mai dinainte și cabana nu avea decât patru locuri. Noi am coborât până am prins poteca Brâului de Jos, sigur mai comodă decât a celui de Mijloc. Pe poteca acestuia am ajuns în locurile de sub Șaua Tămășelului, acolo unde se găsea izvorul la care coboram mereu când ajungeam pe creasta de sub Umerii Pietrii Craiului. Ne-am luat de acolo apă cât să ne ajungă până a doua zi, când am coborât la cabana Garofiței din Valea Dragoslăvenilor. Cred că și pe atunci mai era cabanier Bălan cu câinii lui ciobănești albi și frumoși, cu care multă vreme ne-am tot conversat, fie direct, fie mai târziu doar prin telefon. Sfârșisem atunci una din cele mai reușite excursii prin abruptul Pietrii Craiului.

 

Dinu Boghez  /  1976    

joi, 8 aprilie 2021

Întâmplări prin Cheile Builei

 Moto: Să-l scutur ușor de un umăr

             Șuvițele albe să-i număr

             Cartea cu zgomot s-o-închid

             Sau poate să-l las adormit.

                        Ana Blandiana

 

    A fost o dată prima mea ieșire în Buila. Era într-o duminică de la începutul lunii iunie. Am plecat cu autobuzul de ora 5 dimineața, altul mai matinal nu exista. Am ajuns la Olănești și am început periplul meu montan pe la izvoarele 24. Când le-am depășit, am avut de urcat din greu până ce am intrat printre casele cătunului Tisa. Către sfârșitul acestuia, am întâlnit pe o ridicătură de pământ, bisericuța locului. Era una micuță, cum era și cătunul. Nu avea cine știe ce veleități arhitecturale, poate nici cele de longevitate, dar fotografiată în contre-jour, avea un farmec pe care nu l-am uitat toată viața. Ceva mai încolo am întâlnit un bătrân al satului. Poate nu era cel mai bătrân, dar cunoștea locurile. Pe el l-am întrebat cum ajung la casele din Chei – la vremea aceea erau mai multe, din cele rămase de la vechea exploatare forestieră italiană. Mi-a explicat omul pe îndelete și se vedea că este cunoscător al locurilor. Mi-a mai adăugat ,, ăsta e drumul până la cabanele italiene din Chei, mai departe oi vedea dumneata cum te descurci “. Și am plecat mai departe. 

    Drumul era unul  bine conturat pe creasta munților care de aici începeau să-și facă apariția. Au urmat urcușuri și coborâșuri. Multe și toate aveau pe ele cărare bine conturată. Am întâlnit în cale o troiță, oarecum activă și bine conservată de oamenii care o ridicaseră. Poate nu am să mai am prilejul să spun, dar peste ani, ciobanii unei turme în trecere pe aici au transformat-o în loc de dormit și asta mi s-a părut aproape o blasfemie. Turistic vorbind, cât o mai ține alcătuirea din lemn îmbătrânit, este capătul de sus al potecii care urcă din valea Mânzului și acum are pe ea semn turistic.    

    Mai departe am trecut printr-o poiană mai largă, unde se afla un bordei al pădurarilor. Peste ceva ani, bordeiul a avut importanța lui în popasurile prin aceste locuri și de la o buturugă uitată prin aceste locuri, cu anumite caracteristici,  a fost botezat ,, bătrâna doamnă “.  De aici încolo  și către finalul urcușului poteca a devenit una deosebit de frumoasă. Era urcătore, chiar din greu și sus la șaua dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor, cum aveam să le cunosc mai târziu denumirile, acolo unde se afla o masa cu bănci, aveam să aflu o colonie de tise pe care încă nu le mai văzusem pe munte.

    De aici încolo a început un coborâș repede. Am trecut pe lângă un izvor, pe atunci chiar amenajat și am ajuns repede la firul apei Cheii. Am treversat-o și am ajuns la barăcile vechii exploatări forestiere italiene.     

    De aici încolo nu se mai vedea niciun fir de potecă, ci o mare de urzici. Aproape naiv, am apucat-o pe firul apei, în jos, sperând ca pe acolo, să ajung la vreun drum și mai departe să ies din munte. Ceva drum, cu urcușuri și coborâșuri. A fost unul comestibil, dar a am ajuns într-un loc, în care am coborât la firul apei. Apoi a trebuit să cobor un bolovan uriaș fără prize pe el. Ajuns jos, la firul torentului, am constatat că mai departe n-am pe unde să merg. Atunci am încercat să urc de unde venisem. Dar bolovanul nu avea prize și de câteva ori am alunecat  înapoi. După multe încercări și aproape epuizat,  am izbutit să-l urc. Am ajuns din nou la cabana de unde plecasem. Mi-am venit cu greu în fire și am încercat să străbat lanul de urzici care îmi frânaseră drumul. După ce l-am traversat, am găsit poteca cea bună. Am mers pe ea, cât să mă conving că sunt pe poteca cea bună, după care, epuizat aproape, am căzut lângă trunchiul unui fag bătrân. Mi-am revenit și am plecat mai departe.     

    Am avut de mers mai departe multă vreme, prin zona pietroasă a Builei. Probabil poteca altfel una vizibilă, am pierdut-o și în loc să o caut mai bine, am preferat să urc printre seninările muntelui. Așa am mers multă vreme și oboseala mersului printre stâncării mi-a readus starea de oboseală. Am întâlnit în cale un izvor de la care apa parcă m-a înviorat. Poteca a mai mers multă vreme pe sub munte, până ce a ajuns în poienile Cacovei. Acolo am întâlnit un cioban care îl cunoștea pe nea Mitică, la casa căruia trebuia să ajung în Bărbătești, doar că-i spunea Dumitru și nu Mitică. Mi-a îndrumat coborârea pe care am făcut-o mai mult în fugă de teama nopții care se apropia. La drumul satului am ajuns când încă mai era ceva lumină. Am sorbit din pârâu un pumn de apă și mi-am continuat drumul până la poarta lui nea Mitică. Era ora 21. Sfârșisem un drum uneori brutal, prin locuri necunoscute pe care le strabatusem cu bine. Trecuseră 16 ore pline de emoții, oboseală și spaimă.  

    Trecuse ceva timp de la primul meu contact cu năbădăile apei Cheii. Vream să-i descopăr misterul. Pentru asta trebuia să-mi alătur prieteni de nădejde și dispuși cât de cât la aventură. I-am găsit repede. Ceani, Grig și Marius Pop, s-au arătat dornici de așa o explorare. Iată-ne într-o zi cam după prânz, când scăpam toți de slujbele pe care le aveam, la punctul de întâlnire fixat, la schitul Iezer. Cu mașina am mai mers câțiva kilometri, până dincolo de ramificația spre Schitul Pahomie și acolo unde se termina drumul am luat-o pe potecă. Am mers pe ea până la locul unde astăzi este podul, după care drumul cel nou începe să urce. Noi am intrat în îngustimea văii printre pereți stâncoși dar înierbați, până am ajuns într-un loc larg unde apa Cheii ieșea dintre pereți înguști și devenea pașnică. Nu știu cine, dar pe stâncile apropiate apei, cineva scrisese numele locului: Sângele lui Dudă și denumirea cealaltă, Iapa cu Brânză. Aici am căutat o ieșire dintre pereții înguști. Versantul stâng era aproape inabordabil. Cel drept, cu strat de pământ instabil ne-a permis să-l urcăm. Cam greu, un pas înainte și doi înapoi, dar am ajuns sus, lângă peretele de stâncă. 

    Am înaintat pe sub coamă până în dreptul unui brad gros. Acolo am ajuns într-o creastă, care ne-a schimbat sensul drumului. Am început să mergem pe muchie. Într-un loc a trebuit să ne abatem pe sub creastă, printr-unul mocirlit. A fost pasajul cel mai greu de parcurs, existând mereu pericolul unei alunecări care nu sfârșea decât în albia râului, aflată în locuri din care doar auzeam zgomotul apei. De aici nu a mai fost mult până ce a trebuit să coborâm un perete de stâncă, pe care însă am găsit trepte pentru picior. A urmat o coborâre în serpentine pe un teren instabil până la firul apei tumultoase. Acolo am găsit leșul unei capre negre căzute de sus. Eram în fața torentului și noi trebuia să-l trecem. Grig, cel mai curajos a trecut torentul, asigurat cu coarda de către noi ceilalți. Apoi am trecut și noi. Mai stropiți cu torentul apei Cheii, dar am trecut. Mai departe am mers când pe un mal când pe celălalt, trecând apa din piatră în piatră. Am ajuns și la bolovanul uriaș care-mi blocase trecerea la prima încercare, pe care de data asta l-am trecut ușor. De aici încolo drumul, destul de anevoios, dar fără pericole, l-am străbătut aproape pe întuneric. Am ajuns la canton unde ne-am găsit locuri de dormit. Apoi ne-am dus la râu și i-am tras o baie pe cinste. Era o seară minunată, în care bonusul naturii ne-a dăruit un joc al licuricilor, pe care nu l-am mai văzut niciodată. 

    A mai fost o împrejurare, nu legată de chei, ci de cabana din amontele lor. Am plecat din oraș cu gânduri mari. Vream să facem creasta Builei iarna. Girg și cu mine, doi excentrici. Pe drumul de dincolo de Olănești, am întâlnit pădurarul cantonului din chei. Ne-a aflat gândurile și ne-a spus unde ține cheia camerei pe care o folosește el. O ținea sub șeușel. Șeușelul ăsta era o poliță la partea superioară a prispei. I-am mulțumit și am plecat mai departe. Când am coborât dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor zăpada iernii în care ne aflam, a început să crească, iar la canton depășea genunchii. Era evident că nu ne vom atingem planul la îndeplinire, de a face creasta Builei. Devenise utopic. Am rămas la canton și am căutat cheia sub șeușel. Am găsit-o. Am făcut un foc strașnic în sobă și acolo am rămas. Peste noapte ne-a fost bine și a doua zi, pe zăpada mare de afară, ne-am întors acasă. Nu ne atinsesem obiectivul, dar avusesem parte de o zi de iarnă ca în povești.

    Oricum, după o viață de om, aflată pe sfârșite, pot spune că am avut un mare noroc să-mi petrec mare parte din ea, în preajma unui munte care și-a arătat întotdeauna alte și alte valențe.


Dinu Boghez

duminică, 21 martie 2021

Ultimele zile de iarnă

 Moto: Țineți cu amândouă mâinile

            Tava fiecărei zile

            Și treceți pe rând

            Prin fața acestui ghișeu.

                         Marin Sorescu

    

Am plecat împreună cu doctorul Iliescu, către vârful lui Roman. Jos în oraș, venise primăvara. Începuse să înverzească pământul și pomii dăduseră în floare.

Împreună cu doctorul Iliescu, vajnic apărător al sănătății subsemnatului și prieten deosebit, am plecat într-un ajun de 1 mai, cu zile libere mai multe puse una lângă alta, către casa de la Vârful lui Roman. Duși, ca mai întotdeauna de nea Mitică și mașina lui zburătoare, obișnuită cu de-ale muntelui, am plecat spre Horezu și mai apoi am intrat pe valea Lungă. Venise primăvara și pe drumul către înălțimi, cel de pe Valea Lungă, am putut merge cu mașina, cât ne-a lăsat drumul golit de zăpadă. Restul drumului până la căsuța amintită, l-am făcut pe jos.

Fusese o zi frumoasă până atunci și ne-am bucuram de un apus magnific, așa cum locurile din preajma vârfului lui Roman mi-au oferit de atâtea ori. A fost mai apoi o seară, aș putea spune, minunată, ca unul care petrecuse multe asemenea la Cantonul de la Vârful lui Roman. Când am intrat în casă, tocmai sfârșisem priveliștea de peste crestele Parângului, care-și lăsa tivitura portocalie în urma soarelui care-și pierdea ultimele sclipiri după crestele înnegurate al vârfurilor sale. Nu știu dacă fiersesem mămăliga ca în ale împrejurări, dar din țuica lăstă de nea Mitică, cu iz de prună cât să înmiresmeze camera, tot am sorbit. Mai apoi ne-am îndreptat către camera bine încălzită care ne aștepta pentru altă noapte petrecută la înălțime.   

În ziua următoare am plecat dis-de-dimineață spre munții înalți care ne protejaseră o noapte întreagă. Erau crestele Căpățânii înmugurite de zorii unei zile care se arăta a fi frumoasă. Pe poteca ce urca înălțimile, de cum am dat peste muchia Romanului, zăpada nici măcar ochită nu mai era. Ne aștepta de acolo mai sus, iarnă ca la casa ei. Eram obișnuiți cu întinderi nesfârșite albe. Doar că acum, pașii noștri nu se mai afundau așa ca la începuturile anotimpului care tocmai își grăbea sfârșitul. 

Am trecut de vârful lui Roman, am coborât în Curmătura de unde de atâtea ori ajunsesem la cantonul Pietrilor Roșii și de aici încolo pot spune că a început asaltul marilor vârfuri. Peste toate acestea trona înălțimea marelui Ursu, primul reper al marilor înălțimi. Nu mai știu sigur dacă am ajuns pe moțoțoiul vârfului de 2124m, dar nu cred că am ratat priveliștea largă spre înălțimile munților pe care putea să-i cuprindă privirile din acest loc. Știu doar, că la vreme de iarnă, cu claritatea cerului albastru, priveam de aici și din cele mult apropiate, nu mai puțin de 18 masive muntoase. Și dacă ar fi să le enumăr doar pe cele extreme, m-aș gândi și acum la înălțimile celor din Vrancea și Semenic iar spre nord cine poate spune cu precizie pe care le vedeam.  Am continua drumul pe creasta muntelui, acolo unde erau vârfuri mai modeste, dar și acelea peste 2000m. Ne-am apropiat de vârful Balotei. Nu era tot așa de semeț ca cel al Ursului, dar 2096m tot avea. Era săltat dintr-odată peste șaua în care ajunsesem și asta parcă îi dădea un plus de înălțime. Căciula doctorului, un pic teutonă, sclipea în soarele care ne înconjura, când venit de ne-unde, un nor de ceață năprasnică, ne-a acoperit dintr-odată. Se bulucise cerul cu nori albicioși și dintr-odată nu mai deosebeam nimic de jur împrejur. Cu ultimele imagini de timp însorit, reținusem versantul care cobora în valea din care venisem. Ne-am îndreptat repede către versant. Coboram cu oarecare teamă, pe lințoliul alb cu desăvârșire, din care nu răsărea niciun reper care să dea vreun indiciu dacă mergeam bine. Norocul ne-a scos în cale vârful unei cruci din fier, pe care o știam pe versant de ani buni. Eram aproape fericit, știam că sunt pe o direcție bună. Am mai coborât o bucată scurtă de drum și sub panta brutală a muntelui, am zărit panglica drumului, în bună parte golit de zăpadă, dar ceață ceva parcă ceva blândă și pe care-l știam că duce la stâna din Dârjala și se desprindea din cel pe care tocmai urcasem.

Nu ne-a rămas decât să ajungem la drumul pe care urcasem și să o luăm la dreaptă, unde ne-am întâlnit cu pașii noștri făcuți dimineața la urcare. Am luat drumul înapoi, pe urmele pașilor care încă mai erau înfipți în zăpada care încă nu-i înghițise. Urmându-i cu sfințenie, pentru că ceața era încă una care confunda cerul cu pământul, am ajuns la casa de unde tocmai plecasem dimineața. A urmat masa cu ce bunătăți mai aveam în cămară și somnul binefăcător din camera unde aveam să mai petrecem o noapte.           

Venise ultima zi pe care ne-o petreceam în munți. Era o zi frumoasă. Începusem coborârea pe drumeagul care ne adusese aici. Doar că, acolo unde am întâlnit ramificația care ne-ar fi condus pe drumul pe care venisem, am luat-o spre dreapta. Eram înaintea marii coborâri către Valea Lungă. De aici încolo, pe poteca nou aleasă, pășeam prin locurile pe unde nu mai fusesem niciodată. O bucată de drum am mers oarecum pe platoul poienilor de sub vârful lui Roman. O luasem pe Măgura lui Dobre. Apoi am coborât aproape brusc până acolo de unde prin poiana din cale începeam coborârea lentă spre satul din vale. Erau acolo, în ruptura asta de munte ceva relicve de viață trecut-pastorală. Am trecut pe lângă ele și ne-am continuat coborârea. Din poiana relicvelor am ajuns lângă pădure, pe acolo pe unde poteca se strecura pe lângă ea. Am mers ce-am mers, până ce ne-am apropiat de satul Romanilor de Sus. Sat aflat în plină înflorire de primăvară. Cu drum bine croit, cu iz de curățenie venită din munți.. Pe o bancă din cale, ne-am odihnit o oarecare vreme. De unde de ne-unde,  a răsărit o femeie, întinzând mâna să ne ceară o bucată de pâine. Cererea era una aproape modestă și apariția ei în peisajul aproape idilic al locurilor, nu-mi aduc aminte să ne fi deranjat mulțumirea sufletească cu care coborâsem din munte. Probabil i-am întins ce mai aveam, după care ne-am continuat drumul. Când am ajuns în valea pe care o urcasem cu ceva zile înainte și pe care o cunoșteam bine, din apariția de basm a satului de sus, locurile m-au surprins oarecum. Am trecut pe lângă așezarea schitului Sfântului Ștefan, apoi pe lângă drumul spre Mânăstirea Hurezului și drumul a continuat printre casele Romanilor de Jos. Am trecut dealul și am coborât în Horezu, acolo unde, în stația de autobuz l-am așteptat pe cel care avea să ne conducă la casele fiecăruia.

 Dinu Boghez

luni, 1 februarie 2021

Acolo sus...

 Moto: ...........se vede

            Că n-ai încercat niciodată

            Să-ți încleștezi rădăcinile-n nori.

                           Ana Blandiana

Pentru mine, Peretele Central al Pietrei Craiului, a venit într-o zi călduroasă de vară. Ajunsesem în Valea Dâmboviței, coborând din Iezer. Fusese până atunci, o excursie care străbătuse meleagurile înalte al Iezerului și din șiragul înălțimilor, cele dinspre Păpușa, coborâsem la apa Dâmboviței. 

Am mers în aval câtăva vreme până a găsi poteca ce urca pe Plaiul Turcilor. Abrupt, atâta cât să putem spune că urcăm cu genunchii la gură, am ajuns pe pajiștile Pietrei Craiului, cam de pe acolo de unde putem spune că începe cel mai vestit BRÂU al acesteia. Mergem destulă vreme pe poteca asta croită printre stâncile albe ale muntelui și când am ajuns la despicătura în munte a Padinei Închise, știam că mai avem puțin până la Marele Grohotiș. 

Încercasem urcușul pe acolo de vreo două ori. Într-o împrejurare, pornind de la casa din Valea lui Ivan, cu un grup relativ numeros, izbutisem să avansăm pe traseu două lungimi de coardă, după care cei aproape numeroși abandonasem traseul. Nu era de nasul nostru. Din tura aceea, nereușită, îmi aduc aminte doar spaima doctorului Văcaru, care până acolo urcase cum urcase, dar acum trebuia să coboare. Legat cu o coardă, ba și cu o cordelină, fiecare pas pe care-l cobora pe perete, avea cu el vaietele acestuia de tipul: "aoleu ce frică-mi e" !. Dar de ajuns jos, am ajuns cu toții. Într-o altă împrejurare, tot cam mulți și printre ei și Mircea Florian, am urcat cam tot două  lungimi de coardă și lipsa noastră de experiență ne-a făcut să coborâm. Numai că înaintea coborârii, Grig care era cu noi, s-a abătut pe un horn lateral, pentru oarecari necesități. La căutările locului prin care să coborâm, MF a găsit la capătul de sus, un horn și un piton de care s-a folosit la coborâre. Doar că hornul cu pricina fusese și cel pe care se abătuse Grig pentru urgențele pe care le avusese, și, sigur, pereții hornului nu mai erau tocmai curați. De acolo pe MF, l-am tot auzit reproșându-i că a împuțit Piatra Craiului. Dar și noi tot pe acolo trebuia să coborâm. Când am ajuns jos, la cabana amintită, am constatat că îmi pierdusem una din buclele din coardă pe care le luasem cu mine și acum rămăsese pe perete.

Toate astea fuseseră încercări de începători, ba poate nici atât. Ar fi de menționat că la începutul urcușului, pe o prispă de piatră, aștepta cuminte, de ani buni, ochiul din coardă pe care-l pierdusem.  Acum însă, plecam legat în coardă, cu un alpinist veritabil, Titi Pandiu. Făcuse parte acesta dintr-o formație în doi, într-un campionat de alpinism al țării, care fusese premiată cu locul al doilea. Acum acceptase să urce cu mine, începător veritabil. La baza peretelui, acolo unde într-o firidă a stâncii era mereu câte o candelă sau doar o lumânare, aprinse de cei care încă își mai aminteau de moartea tragică a celui ce fusese alpinistul Anghelide. Murise pe muchia învecinată, la vremea când stihiile muntelui se dezlănțuiseră în ziua marilor ploi din iunie 1970 !. Era locul din firida aceea, unul pro memoria, cui trecea pe aici, care lăsa câte o floare și o lumânare aprinsă.

Ne-am legat în coardă, ne-am verificat accesoriile necesare unei ascensiuni alpine și am început ascensiunea celor 13 lungimi de coardă cât avea traseul categorisit drept unul de gradul 2B. Ne-am cățărat bine. Am făcut regrupările necesare și totul a mers bine până acolo unde am întâlnit o piatră, mare cam cât o jantă de Dacie. Titi a trecut de ea fără probleme, dar eu m-am prins de ea și piatra a luat-o la vale. Dar mai întâi mi-a atins coapsa. Lovitura a fost năpraznică, de am crezut că mi-a secționat mușchiul. Am rămas câteva clipe fără glas. După ce mi-am revenit și am ajuns lângă Titi, i-am spus pățania. ,, Bine dar și tu te-ai agățat de ea !. – Da, dar eu doar m-am sprijinit, nu am tras de ea ! “. Dar de ajuns sus am ajuns cu bine. Acolo ne așteptau Chissy și Zoe, îngrijorate de căderile de pietre din traseu.

Împreună am început coborârea. Am ales pentru aceasta, hornul care ne ducea în Poiana Închisă. Mai direct, mai legați în coardă, am ajuns în poiana locului. Dar când ajunsesem cu toții la baza hornului și aruncasem obosit coarda, am constatat că printre buclele acesteia rămăsese teafăr un fir, unul singur, de Șângele Voinicului. A fost pentru mine prima și ultima oară când am văzut floarea asta gingașă. Am coborât în Poiana Închisă, am poposit la izvorul aflat acolo la o altitudine de peste 1900m și deabia atunci ne-am tras sufletul. Apoi am început coborârea către Marele Grohotiș. Alunecând până spre vegetația care urca încet și sigur năpădind grohotișul, tot așa prin pădure, am ajuns la cabana de la care plecasem dimineața.

A fost pentru mine, un fel de mare victorie alpină, făcută folosind mijloacele specifice unei asltfel de ascensiuni.

 

  

Dinu Boghez /  1979