Din Munții Căpățânii

 Motto: încep din florile uitate

             să se reverse amintiri

             prinzând copii pe-nnoptate

             în jocul primei lui iubiri.

 George Ţărnea

La începutul lunii iunie 1967, am imaginat o excursie în munţii Căpăţânii. Aveam la îndemână doar harta sumară a munţilor dintre Olt şi Jiu, editată de ONT, cum îi spunea pe atunci unui for care dorea să stăpânească întreaga mişcare turistică a ţării. Hotărâsem să ajung în Mălaia şi de acolo să urc spre creasta munţilor Căpăţânii. Până acolo am ajuns cu Nea Mitică, cu maşina şantierului. Cunoşteam şoseaua de pe Valea Lotrului din alte incursiuni pe care le făcusem pe aici cu doar un an în urmă. Acum am coborât în centrul comunei, acolo unde o uliţă îngustă, urcătoare, m-a scos repede la marginea satului dinspre munte. În apropierea ultimei case, mi-am întins cortul meu cel greu. Voiam să fiu sigur că animalele pădurii (aşa îmi închipuiam eu), nu aveau să mă deranjeze. Am stat acolo multă vreme, până când s-a lăsat înserarea. Am răsfoit o carte pe care o adusesem cu mine. Apoi am intrat în cort, de unde n-am mai ieşit decât când s-a luminat de ziuă. Mi-am strâns repede cortul şi mi-am aruncat în spate rucsacul, nu numai voluminos, dar şi foarte greu. Numai cortul meu, unguresc, avea 9 kg! Am început să urc poteca ce părea să mă scoată pe creasta muntelui Zmeurăt. Eram cocoşat sub greutatea rucsacului. Curând m-a ajuns din urmă un tânăr. Mi-a spus că urca la stânele din Zmeurăt, acolo unde ducea un aparat de radio cu tranzistori, unei rubedenii. Cu el am însăilat convorbiri de tot felul. Mi-a povestit şi mai apoi mi-a şi arătat, o cruce de piatră, ridicată acolo din voinţa Elenei Brătianu.  “Organele”, răzuiseră numele ei înscris pe cruce, dar aceasta, aflată într-un loc cu izvor, rămăsese. Mai apoi mi-a povestit despre bunicul său care fusese paznic la casa Brătienilor aflată sus în poiana de sub Zmeurăt. Veneau acolo cu caii urcând din sat şi uneori cu o avionetă, uşoară, cât să poată să aterizeze şi să decoleze de pe întinsa poiana a stânei. Acolo aveau Brătieni o casă. Cu etaj şi 12 camere. Avea alimentare din izvorul de sub creastă, adus până în casă cu jgheab. Casa avea baie şi bucătărie. Multă vreme, bunicul tânărului stătuse acolo şi iarna şi păzise casa. Acum era un fel de grajd al ciobanilor, care aici îşi ţineau caii. Peste ani, am văzut-o din ce în ce mai dărăpănată şi astăzi, doar o movilă înierbată mai aminteşte de vechea casă. Tot vorbind noi aşa, a observat tânărul că rucsacul îmi părea din ce în ce mai greu. Mi l-a luat şi până la stână, aproape că am zburat. Am stat puţină vreme acolo, cât să le spun cam pe unde voiam să merg şi că în seara aceleaşi zile aveam in minte să ajung acasă, la Vâlcea. Doream să umblu pe creasta Căpăţânii şi să cobor pe lungul drum de pe lângă vârful Dosul Pământului. Pe harta mea lucrul părea posibil, dar aveam să mă conving ani mai târziu, că ar fi fost imposibil. Încurcăreala drumului şi mai ales lungimea lui, mi-ar fi lungit şederea mea în munte cu încă vreo două zile. Mi-am luat rămas bun şi atunci am aflat şi cum îl cheamă pe tânărul care mă însoţise. Îl chema Popescu şi până în anul 2000, nu aveam să-l mai revăd. Am ieşit în Şaua Zmeurătului şi am găsit poteca de creastă. Până la stânele din Bogdana am mers întins. Acolo m-am oprit şi le-am spus ciobanilor cam pe unde voiam să merg. Au fost desigur sceptici şi unul dintre ei, care cobora în Olăneşti, mi-a propus să-mi urce rucsacul pe cal şi să mă conducă până spre locurile civilizate de unde aş fi putut găsi mijloace de transport până acasă. N-am vrut. Eu o ţineam una şi bună, să merg pe la Dosul Pământului. Dacă au văzut cât de hotărât sunt, m-au lăsat în plata Domnului, să merg pe unde doream. Am plecat, am trecut de vârful Gera, pe acolo unde de abia căzuse un avion şi rămăşiţele erau risipite peste tot şi am găsit vechiul drum al Carpatinei, care până prin anul ‘48, exploatase pădurile din zonă. Câtăva vreme am urmat drumul bine croit în coasta muntelui. Am întâlnit un cioban, pe care l-am întrebat care ar fi cea mai scurtă cale de a ajunge în Valea Lotrului. Mi-a povestit el cam pe unde ar trebui să merg. Poate am înţeles greşit, dar oricum am luat-o la vale pe prima potecă ce mi s-a părut că m-ar fi condus acolo unde doream. Foarte repede poteca s-a sfârşit, urmele găsite ici-colo – câte o roată, câte un crâmpei de cablu –, s-au terminat şi eu m-am aflat singur, pe o vale din ce în ce mai abruptă. Aveam cu mine o toporişcă, pe care o ţineam în mână, chipurile să-mi fie de apărare. Am alunecat şi, în cădere, tăişul toporişcăi, mi-a tăiat podul palmei, iar fiarele din spate ale cadrului rucsacului, sărite din sudură, mi-au sfâşiat cămaşa şi bineînţeles şi spatele. Nodurile de la degete erau rănite şi ele. Noroc cu apa pârâiaşului în lungul căreia mergeam şi în care mi-am spălat cât de cât rănile. La un moment dat, am ajuns deasupra unei căderi de apă, oarecum înaltă. Muntele se strânsese lângă pârâu. Era ora 19 şi puterile mele erau aproape secătuite. M-am hotărât să înnoptez acolo. Pe malul apei, pe o platformă îngustă, stâncoasă, am aşternut în două foaia de cort. Am întins sacul de dormit şi m-am băgat în el. Aveam lângă mine toporişca şi cuţitul. Peste noapte, m-am mişcat în sac şi spre groaza mea, am auzit la cap un fâşâit. Să fi fost lup, să fi fost şarpe, dar oricum am îngheţat de spaimă. Cum mă mişcam din nou, cum auzeam fâşâitul de la capul meu. Până la urmă mi-am dat seama că fâşâitul venea de la barba mea, care între timp crescuse. M-am liniştit oarecum, dar somn până la ziuă tot n-am avut. Eram doar într-o pădure, pierdut în adâncul unei văi şi cine ştie dacă a doua zi aveam să găsesc un drum de ieşire. Cum s-a luminat de ziuă am ieşit din sacul de dormit. Mi-am strâns cortul şi am privit de jur împrejur. Pe lături coaste abrupte. În faţă o cascadă de vreo 3 m, cu şuviţa de apă din lungul ei. Eram într-o capcană şi ieşiri nu se întrevedeau. M-am hotărât la o ieşire disperată. Să cobor în lungul cascadei. Am dat drumul la rucsac mai întâi. A ajuns repede în bulboana de apă de la baza cascadei. Până am ajuns eu, a avut tot timpul să se îmbibe cu apă. Mai apoi m-am apucat de stâncă şi am încercat să-mi micşorez cât am putut, distanţa ce-mi rămăsese de parcurs, după care mi-am dat drumul până jos. Am ajuns teafăr, dar m-am udat cât am putut de mult. Şiroind, cu rucsacul îngreunat de apă, am încercat să găsesc un drum de coborâre. M-am abătut pe malul stâng al pârâului, încercând cu disperare să mă agăţ de coasta muntelui. Ştiu că la un moment dat, am rămas agăţat într-unul din braţe şi cu un efort supraomenesc, am izbutit să îmi reazim picioarele pe coasta abruptă. Şi cam aşa am mers până la gura văii. Când am ajuns lângă şosea – era luni dimineaţă -, am întâlnit o femeie, pe care am întrebat-o cam unde mă aflu. Eram aproape de satul Sălişte. Ce şi-o fi închipuit femeia când m-a văzut, căci arătam jalnic. Eram mai peste toate locurile vizibile plin de sânge. Aveam cămaşa sfâşiată şi privirile erau cele ale unui animal hăituit. După ce m-am spălat în apa Lotrului, de pe marginea drumului, m-a luat un şofer amabil şi cu acelaşi camion am ajuns la Vâlcea şi apoi acasă. Între timp la şantier se dăduse alarma. Doar nea Mitică ştia unde mă lăsase, iar la secretariat se bănuia că plecasem la o şedinţă la Piteşti. Dar cel ce ştia pe unde îmi propusesem să umblu, îl alertase pe Grig – bun tovarăş de munte – să organizeze o echipă de căutare în munţi, încercând să mă găsească. Telefonul meu, ajuns acasă, a risipit temerile şi după o reparare cât de cât, la dispensarul şantierului, am revenit acolo unde îmi era locul. A fost aceasta cea mai temerară excursie din munţii Căpăţânii.   

Pentru mine munţii Căpăţânii au fost un adevărat leagăn montan. Aici m-am simţit ca niciunde în altă parte din Carpaţi. Eram într-un fel de nouă casă, pe care o descopeream cu fiecare nou pas pe care-l făceam. Acolo am petrecut cele mai frumoase zile de iarnă, acolo am avut aventuri, din care unele puteau să sfârşească şi rău, acolo am întâlnit farmecul pădurilor de brad şi din ele au apărut şi stânele ospitaliere la care eram întodeauna primit ca unul de-al casei. Au fost petrecuţi pe acolo anii cei mai frumoşi şi, desigur, la asta au contribuit din plin şi prieteni de nădejde, pe care până la sfârşitul vieţii mele pământeşti nu am să-i uit. 

Dinu Boghez

Cândva, o trecere dintre ani

 

Poate că anul ce va veni va fi mai bun și poate că și noi vom fi mai buni, nu doar anul. Am căpătat un mare dar de la tatăl meu, acela de-a iubi munții. Am decupat din textele lui, o mică poveste despre un revelion petrecut acum 55 ani, la cabana Cozia.

"Învăţat de acum cu iarna pe Cozia, mi-a venit idea de a petrece anul nou la cabană. Şi pe atunci nu era ca acum, drum pentru maşini, oameni şi, mai ales, pentru adus alimente la cabană! Totul era să găsesc amatori şi să conving ONT-ul, for conducător, să organizeze aşa ceva. Şi le-am găsit pe amândouă. Ne-am adunat 27 de oameni, adică atâţia câte locuri avea cabana. Când am plecat spre Cozia, la oraş era vreme umedă şi oarecum caldă, dar pe măsură ce urcam, apărea zăpada şi drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Unii, printre care şi eu, ne luasem schiurile, chiar dacă sus nu prea era pârtie şi în ce mă priveşte habar nu aveam să schiez. Grupul era unul heterogen, cu destui neobişnuiţi cu muntele, dar printre ei erau şi din cei cu experienţă montană. Printre cei de atunci nu pot să nu amintesc de Sofi, Toni și Vlad Popescu, iar ceilalţi o să mă scuze că nu-i amintesc, nereprezentând tot atâta importanţă pentru mine. Totul a decurs fără probleme până sub Bulz. Acolo zăpada mare şi neobişnuinţa multora cu drumurile de iarnă pe munte, a început să ne producă întârzieri. În ce mă priveşte eram răcit zdravăn şi cred că aveam şi ceva febră, dar dorinţa de a-mi petrece sfârşitul de an pe munte era mai presus de neajunsul fizic. Oricum i-am tras după mine, greu, dar cu fiecare pas eram mai aproape de cabană. Când am ajuns la Piatra Aniversării – aşa se numea pe atunci locul amenajat cu băncuţă, de cum ieşeai din zona cu cablu a potecii – ne-a întâmpinat nea Petrică Văcaru, paznicul de la cabană. Vesel nevoie mare că o bucată de vreme la cabană o să fie hărmălaia de care ducea atâta lipsă. Când nea Petrică s-a amestecat printre noi, s-a oferit să ne ajute la bagaje. Dar ce putea el duce din bagajele atâtor obosiţi. M-a ales doar pe mine şi mi-a luat schiurile. Mi-a spus după aceea că eram galben la faţă şi l-am crezut, pentru că ajuns sus, am constatat că aveam febră. Ne-am aranjat în camerele încălzite ca lumea şi cred că ne-am simţit bine cu toţii. Petrecerea s-a ţinut lanţ, fără excese şi întâmplările nu au fost diferite de altele la fel. Pe atunci cabana nu avea decât lămpi cu gaz, iar în faţa ei era doar o poiană frumoasă – şi vara mai găseai pe ea genţiene gingaşe -, atunci acoperită de zăpadă. Parcarea de acum s-a construit câţiva ani mai târziu. Am schiat în poiana din faţa cabanei. În ce mă priveşte am fost mai mult pe jos. Într-un brad, în zorii uneia din zile, a apărut o pisică sălbatică. Pe atunci natura era aici aşa cum o lăsase Dumnezeu, nu ca acum, modelată de om şi mai niciodată fericit. În cabană serile au decurs liniştit. Cel mult cu câte un dans mai zvăpăiat. Într-unul din ele, Marianei Laza i-au crăpat pantalonii, cam strâmţi pe ea şi ce puteam face decât să ne prăpădim de râs. A fost o atmosferă mai mult decât plăcută, care cred că multora le-a lăsat amintiri plăcute. Fusese acesta primul an nou organizat la cabana Cozia. De atunci altele au urmat, mai modernizate, cu lumină electrică, alimente aduse cu maşina, nu ca atunci, cărate cu spatele de un şirag de oameni înşiraţi pe munte. Dar cine ştie, poate acesta de atunci, o fi fost şi cel mai plăcut."

Dinu Boghez

Grădina Zânelor în decembrie

 

Motto:

Oamenii mari cred în zâne.

 

Cred că au trecut 2-3 ani până m-am hotărât să abordez traseul de pe Puntea Iadului. Eram cu Chissy şi cu Ştefan Iancu. Nu ştiam mai nimic despre traseu, doar că începea din spatele Mânăstirii Stânişoara, pe lângă dependinţele sanitare ale acesteia. Aşa am făcut, urmând hăţaşul bine conturat. Acum pe aici este amenajat un loc de închinăciune – unii spun că ar fi unul de penitenţă, amenajat într-o adâncitură a muntelui. Am depăşit un picior stâncos, coborât din Fruntea Oii şi am ajuns într-un prim vâlcel adânc şi oarecum mai greu de depăşit. De sus, din creastă, curge un râu de grohotiş. Am urcat pe celălalt mal al vâlcelului, apoi a urmat traversarea altuia, care are un oarecare grad de dificultate. Aceasta era Puntea Iadului. Până aici traseul fusese parcurs corect. A urmat traversarea vâlcelului, apoi un urcuş brutal pe o pantă plină de arboret de fag. Am ajuns pe o prispă de piatră, în fond adevărate balcoane, cu spătar şi locuri pentru picioare. Stăteam suspendaţi deasupra unui abrupt. În faţă un uriaş de piatră, desupra căruia tronau pini rotaţi, din aceea pe care nu o dată îi întâlneşti în Cozia. Stânca aceea din faţă, era Grădina Zânelor, unul din locurile îndrăgite ale doctorului Măldărăscu şi care mai întotdeauna îi oferea unul din micile secrete ale sale. A urmat coborârea pe o brână, aparent mult umblată de animale, până în fundul văii, de unde pe lângă peretele stâncos, ne-am urcat mai departe. Dacă am dori să urcăm pe stânca Grădinii Zânelor, din vâlcel, găsim un horn cu multe blocuri de stâncă aruncate în cale. Am depăşit vâlcelul, am ajuns pe o creastă, pe aceea pe care astăzi ştiu că reprezintă întâlnirea cu traseul de pe Fruntea Oii.

Am auzit de când eram mică de la tatăl meu de Grădină Zânelor şi Puntea Iadului. Nu ştiu de ce mi-o imaginam o mică poiană cu iarbă deasă şi mătăsoasă, suspendată undeva deasupra unui hău, adăpostind lalele pestrițe.

Acum, cu schița și textele tatălui meu in rucsac (din care am decupat fragmentul de mai sus) am stat şi am admirat şi descusut zona de la Mănăstirea Stânişoara în sus şi ne-am dat seama că Grădina Zânelor este o culme stâncoasă între alte două, Colţii Foarfecii şi Fruntea Oii, denumiri frumoase... pe măsura imaginii ce o ofera cu mărinimie în fiecare anotimp.

Am ocolit Mănăstirea Stânişoara pe sus, pe lângă un gard electric. Pe jos, pe la grajduri, nu am avut curaj să mergem de teama unor câini mari şi gălăgioşi de pe vremuri (nu am vrut să verificăm dacă mai sunt). Am urcat prin pădure până aproape de stâncă apoi am continuat pe curba de nivel până am întâlnit o balustradă destul de nouă care urcă la o mică grotă care-l aminteşte pe Sfântul Meletie. Am continuat pe curba de nivel până am coborât într-un vâlcel. Apoi, iar am urcat.

Puntea Iadului este un pasaj stâncos al potecii, un pic mai dificil, care străbate un horn ce coboară abrupt din Fruntea Oii. Este şi locul unde am întâlnit singura săgeata scrijelită de Doctorul Măldărascu, cine ştie cu câte zeci de ani în urmă, în coaja unui mesteacăn.

După Puntea Iadului, am urcat o pantă cu fagi nici prea bătrâni, dar nici prea tineri, apoi, am traversat o coamă stâncoasă cu puncte minunate de belvedere care ne-au îmbiat la prânz. După spectacolul scurt dar măreț, de aici, am coborât si apoi iar am urcat printr-o pădure cu fagi, până am început să vedem în stânga culmea stâncoasă cu pini suspendaţi, pe care o căutam: Grădina Zânelor. În partea de jos a muchiei stâncoase începe o pantă cu vegetaţie pe care am urcat până sus unde am găsit vreo patru-cinci pini doborâţi de vânt, de bătrâneţe, poate de trăznete. Şi poate că ei erau pinii răsuciţi descrişi cu atâta patimă de tatăl meu, aici în Grădina Zânelor. Acum sunt alţi pini, dar parcă nu chiar atât de spectaculoşi. Am coborât pe unde venisem. Jos, prin pădure, după ce am mai urcat un pic, am dat de două vâlcele: unul în stânga şi unul în dreapta. L-am ales pe cel din dreapta pentru că părea ceva mai larg şi că ajunge ceva mai sus de unde speram să avem o perpectiva mai amplă asupra zonei. A fost şi nu a fost bine. A fost bine pentru că de aici am nimerit în Fruntea Oii şi am scurtat tura pe măsura unei zile de decembrie. Nu a fost bine pentru că nu am mai coborât în Valea Gardului şi nici nu am mai ajuns în Scocul Ursului…

Cred că până la urma Gradina Zânelor este toată această zonă din Cozia, destul de puţin umblata (din fericire), cu pădure virgină şi animale sălbatice, iar primăvara cu o floră deosebită, rară. Mă bucur că drumul prin aceste locuri nu este unul facil pentru că astfel, încă o perioadă, va mai rămâne aşa cum este ea acum. Nu am întâlnit gunoaie, nu a fost nevoie să suportăm urlete, aşa cum se întâmplă de multe ori pe traseele marcate. Când călcăm prin astfel de locuri fără amprenta omului, locuri ce par aproape preistorice, lăsând la o parte emoţia şi sentimentul unor privilegiaţi ai sorţii, facem tot ce putem să le lăsăm aşa cum le-am găsit. Cum am intrat în Fruntea Oii, am simțit din plin prezența omului. Dar, deocamdată, Grădina Zânelor este a Zânelor.

Dinu Boghez

Floriana Boghez

Desculți de la Sfântu Gheorghe la Sulina

 

Motto: “Acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare…” (Jean Bart).

 

Aproape un an, ne-am dorit o călătorie mai puţin obişnuită pentru noi. Am visat să mergem cât mai mult pe o plajă pustie din România, cea dintre Sfântu Gheorghe şi Sulina. O plajă unde nu există mai nimic construit de om, dar există o margine de deltă, care vibrează toată de viaţă şi armonie.

Am ales Murighiol ca punct de plecare pentru că varianta firească de a călători cu barca, din Tulcea spre Sfântu Gheorghe, nu oferea prea multe posibilităţi de transport. Dar Murighiol era deja un loc cunoscut, aşa că ne-a fost bine. Călătoria pe apă a durat o oră. Satul de vacanţă era parcă şi mai frumos decât îl ştiam pentru că acum îl descopeream şi în luna mai, când totul este verde intens şi liniştit.

Bineînţeles că cel mai aşteptat moment a fost prima gură de cafea caldă din termos, trântiţi pe plajă, cu ochii în valurile mării dar şi cu gândul la ceea ce vom trăi în orele următoare. Şi am putea spune că a fost pe măsură aşteptărilor. Aproape oricine simte cât este de emoţionantă reîntâlnirea cu marea după o iarnă sau, cine ştie, poate chiar mai multe. O ultimă gură de cafea, un ultim biscuite şi am pornit desculţi în descoperirea celor 35 km pe care îi aveam în față până la Sulina. Era aproape ora 11.

Plaja este supravegheată de Poliţia de Frontiera cu care ne-am întâlnit şi noi de mai multe ori şi, chiar am primit oferta de a face drumul cu maşina. Dar nici vorbă de aşa ceva! A fost o alegere bună direcția de mers de la sud spre nord ca să avem mereu soarele în spate. Am primit şi ceva ameninţări cu ploaia, dar am scăpat doar cu câteva picături. Apoi, norii s-au risipit pe cer care încotro şi noi am avut o zi minunată, cu pescăruşi de toate felurile, cormorani, pelicani, lebede, rațe şi câtă mare încape în priviri.

Singura clădire pe care am întâlnit-o a fost o casă părăsită şi în paragină, probabil un fost post de grăniceri, cu un rest de debarcader în faţă. Şi acesta este punctul care marchează un pic peste o treime din distanţa pe care o aveam de parcurs. Şi tot până aici, este cea mai frumoasă parte a traseului pentru că vegetaţia mai înaltă ajunge aproape de plajă, sub formă de grinduri cu nume care de care mai interesante: al Iepurilor, Cerbului, Cazacului, Babelor, Mocanilor, Morilor etc. Movilele Paraipan sunt nişte ridicături de nisip acoperite de arbuşti şi vegetaţie pitică şi de pe care poţi admira într-o parte valurile mării şi în cealaltă pădurea din grinduri.

Timpul trece aici lent şi în afară de vreun copac, un vapor departe în larg, un stol de păsări sau câteva văcuţe şi viței, nu se întâmplă mare lucru. Ceea ce nu este rău deloc, ba chiar plăcut, lansându-te într-o stare de visare şi poate chiar introspecţie.

Cu alţi oameni în afară de cei doi poliţişti nu ne-am întâlnit până la Sulina. În schimb, am întâlnit în bucată aceasta de lume, cirezi de vaci, despre care citisem şi ştiam că pot pune probleme prin prezența taurilor. Prima dată, am putut să ocolim cireada mergând printre plantele cu spini de pe movilele de nisip. Apoi, nu departe, un taur negru cu privire mirată dar şi fioroasă stătea hotărât în mijlocul plajei “forţându-ne” să ne înarmăm cu nişte bâte găsite pe plajă, în speranţa că îl vom ţine departe dacă ar fi avut gânduri războinice. Dilema noastră era pe unde să îl ocolim: tufele nu ne-ar fi oferit protecţie, iar prin apa mării am fi îngheţat. Se pare că Universul a avut grijă de noi şi l-a mânat pe taur din calea noastră. A treia oară însă, unul din ei a apărut mugind furios dintre arbuştii ce străjuiesc țărmul şi ne-a urmărit de la distanţă preţ de vreo doi kilometri, urlând din când în când ca un bezmetic şi aruncând cu copitele nisip în toate părţile, deşi noi chiar ştiam foarte bine cine este cel mai puternic.

Un fapt trist, care te face să te simţi neputincios şi în deznădejde, a fost să vedem mai mereu gunoaie de toate felurile pe plajă. Şi nu sunt aduse direct de oameni, căci aceştia ajung în număr mic pe aici, sunt gunoaie aduse de Dunăre, apoi de mare. Am avut surpriză neplăcută să găsim chiar şi un frigider…

Acasă, pe hartă, studiasem plaja de zeci de ori şi văzusem că vom întâlni multe lacuri şi canale. Ba într-un punct, unul din ele se varsă în mare şi auzisem că aici vom intra în apă până la genunchi. Nu a fost aşa şi destule lacuri erau scăzute sau chiar secate în ciuda lunii lui florar. Lacul lui Matei era, în schimb, plin de păsări. Am găsit pe plajă câţiva delfini naufragiaţi, parţial devoraţi de pescăruşi sau de alte vietăţi ale locului. Conflictul din vecini i-a transformat şi pe ei în victime. Pe măsură ce ne-am apropiat de Sulina, orizontul mării a devenit plin de vapoare care veneau dinspre sau se duceau înspre canalul Bâstroe.

Seara, un pic după ora 19, am ajuns la pensiune, una cu un nume deosebit şi un interior pe măsură: Bibanul Literat. Am avut parte de o supă crema delicioasă, de o conversaţie plăcută cu gazda şi prezenţa prietenoasă a patrupedelor din grădină. Şi cum am fost singurii oaspeţi din seara aceea, ne-am bucurat de linişte şi un somn adânc, rareori tulburat de schelălăiturile şacalilor cu care locuitorii deltei sunt obişnuiţi de mult timp.

A doua zi am vizitat un pic oraşul Sulina deşi efectele celor 35 de kilometri de mers pe plajă, se simţeau din plin. Drumul de la malul mării către centru trece pe lângă Cimitirul Maritim din Sulina. Nu ne-am pus în minte să-i călcăm pragul când am trecut obosiţi prima dată pe lângă el. Cu toate acestea, gazda noastră ne-a sfătuit să o facem. Nu ne-a părut rău. Un loc plin de poveşti cu piraţi, prinţese şi ofiţeri străini căzuţi la datorie pe meleagurile noastre. Ca vizita să fie una cât mai plăcută, o localnică ne-a oferit cu mărinimie plăcinte calde, pomană pentru o rudă înmormântată acolo. Aşa că am stat pe îndelete să urmărim monumentele funerare, multe dintre ele cu totul deosebite şi chiar frumoase. Ulterior, am citit despre Cimitirul Multietnic că a fost construit în 1886 şi că pe atunci era chiar la malul Mării Negre. Azi din cimitir până pe plajă faci cam 2 km. În centrul oraşului se află Catedrala Sfântul Alexandru şi Sfântul Nicolae cladită în cinstea eliberării Dobrogei de sub stăpânirea turcilor. Faleza oraşului este în forfotă, turişti, terase, ambarcaţiuni care vin şi pleacă. Dar imediat cum ieşi de pe Strada 1, se lăsă liniştea şi oraşul pare aproape nelocuit. Are case deosebite, unele care plâng să fie locuite şi îngrijite că odinioară.

A fost o călătorie doar de final de săptămână şi orele plăcute s-au scurs cu repeziciune. Dar am îndrăgit tare mult acest oraş, iar farmecul lui aparte ne va chema de multe ori acolo.

 

Floriana Boghez

Ciprian Șancu

27 mai 2022

Culmea Babei şi o zi fără cusur

 

Motto:

“De unde vii, din care ger

și ce spinare te-a gonit,

de cazi atât de greu și mare

în casa mea de infinit.”

Ștefan Radof

 

              Povestea “Călătorului în ţara minunilor” a început în decembrie 2008, când la una din răscrucile vieţii, am căpătat un pic de timp de aşteptare şi mi-a venit ideea să fac ceva astfel încât minunatele descrieri despre munţi, întâmplări şi prietenii ale tatălui meu să ajungă undeva unde ar putea fi citite mai cu uşurinţă. Apoi, jurnalele au curs firesc unul după celălalt, ani la rând, deşi doar o mică parte au poposit aici. Restul aşteaptă cuminţi acasă să fie redescoperite. Şi “ar fi păcat…” să nu se întâmple aşa. Dorinţa de a scrie o am rareori, îmi place mai mult să citesc ce povestesc alţii. Şi dacă am ajuns să iubesc munţii şi să cunosc câte ceva despre ei şi despre locurile lor fermecate si fermecătoare, toate au venit de la tatăl meu şi s-au întrupat în cel mai frumos cadou al vieţii. A durat peste un an până am găsit momentul potrivit şi am îndrăznit să decid să continui peripeţiile călătorului prin ţara minunilor, dar şi până am trăit plimbarea care să mă stârnească să o povestesc. Dar a apărut o zi de iarnă cu de toate, în luna lui septembrie, în cel mai grozav masiv muntos pentru mine, Făgăraş.

Drumul forestier de pe Valea Dejanilor, cu tăieri active multe, arăta mai rău că anul trecut. Nu am mai urcat cu maşina până în poiana mare de deasupra serpentinelor (poiană care sigur are un nume pe care eu însă nu am reuşit să-l aflu), ci am lăsat-o puţin mai jos. Cabana Radului era pustie şi închisă aşa cum am întâlnit-o de fiecare dată. De aici, în două ore de mers lejer eşti în creasta principală.

În 2 octombrie 2021, în cea mai frumoasă zi a anului trecut, am plantat împreună în căldarea Dejanilor, la limita de sus a pădurii de molid, un zâmbru mititel. L-am aşezat cu grijă sub crengile protectoare ale unui jneapăn. Am dibuit un pic până să îl regăsim acum, sub un strat proaspăt şi destul de gros de omăt, dar tare ne-am bucurat când am dat cu ochii de el. “E viu, e viu!”, mi-a strigat Ciprian. A supravieţuit iernii trecute. La anul, îi vom aduce un frăţior.

În căldarea Dejanilor, după ce am depăşit şi ultimii jnepeni, ceaţa a început să se risipească şi să lase în loc priveliştilor minunate către crestele albe. Izvorul de sub curmătură nu îngheţase şi am putut să ne refacem provizia de apă.

Sus în Curmătura Brătilei, ne-a întâmpinat un soare arzător de nu puteai să priveşti nicăieri fără ochelari. Refugiul era cum îl ştiam, modest, cu tot felul de stricăciuni cauzate mai ales de cei care trec pe aici, aşa că nu l-am mai vizitat şi la interior. Ne-am depărtat de banda roşie şi am urcat spre Vf. Brătilei. Prin valuri de ceaţă, am admirat Iezerul cu muchia Mezea-Oticu şi Ludișorul, cu amintirile lor. Abia am apucat să zărim ținta zilei, Berevoescu Mare, că iar s-a pus ceaţa şi prin ea soarele parcă ardea şi cu mai multă forţă. O ceață de s-o tai cu cuţitul şi care oricum fura orice poftă de înaintare. La un moment dat, am făcut pauza de prânz. Nu mai ţin minte ce am mâncat în afară de cozonac.

Apoi am plecat mai departe, spunându-ne că dacă ceața nu se dă în lături într-un sfert de oră facem cale întoarsă. Şi s-a înduplecat. Când ne-am desprins de banda roşie şi am început urcuşul spre vârf, Făgăraşul s-a lăsat văzut. Bătea un vânt vioi şi am mai pus câte o haină pe noi. Am zărit vechiul şi noul refugiu Berevoescu şi parcă, la un moment dat, şi pe cel din Scoarţa. Şi multe creste până dincolo de Dara. Pe vârf am petrecut doar câteva minute. Nu am reuşit să vedem nimic spre Comisu, doar peretele estic al Berevoescului.

Nu la mult timp după ce am revenit la marcajul de creastă, banda roşie, ne-am întâlnit cu nişte urme cu care nu ne întâlnisem la venire. Urcaseră dintr-o căldare sudică şi coborâseră într-una nordică. Şi da, erau enorme. Şi nu, nu erau de bocanc. Cine s-ar fi gândit că pe ceața aceea, înafară de noi, ditamai ursul se plimbă şi dumnealui pe creasta Făgăraşului?! Poate chiar adulmecase miros de cozonac.

Culmea Babei am dibuit-o uşor acum că era senin. Imediat după intrarea pe ea, am constatat că aveam şi marcaj. O bandă albastră, nou-nouţă. Ne-a ajutat şi ne-a dat încredere în porţiunile unde ne-a cuprins ceaţa. Iar în momentele fără ceaţă, ne-am bucurat de fenomenul “gloria”. Apusul l-am prins pe muchie, la o cină scurtă cu boabe de struguri şi muchii nordice aurii. A fost şi ultimul moment de cer cât de cât senin din seara aceea.

Apoi, prin ceaţa ca dintr-o poveste, am zărit pe dreapta resturile unei stâne cu tot cu ţarcurile ei, iar pe stânga două bălți mari cu vegetaţie înalta în jurul lor. Undeva, mult în spate, mi s-a părut că aş vedea patru capre negre.

Când am ajuns aproape de răscrucea marcajelor, am auzit un urlet înfiorător, care se tot repeta, nu foarte aproape, dar nici atât de departe pe cât ne-am fi dorit. Dintr-odată zona mi s-a părut atât de sălbatică de parcă mă simţeam spectatorul unui film documentar, ceea ce şi eram... Era evident că doar la kilometrii buni de aici mai puteau fi oameni (poate doar la cabana Radului, deşi drumul pe mai departe ne-a arătat că nici acolo nu erau), în rest doar animalele pădurii la ceas de înserare şi zgomotele doar de la ele puteau veni. Ciprian a găsit primele urme de cerb. Deci, nu era urs… Şi era vremea boncănitului. În zilele obişnuite, traversez şi la dus şi la întors două intersecţii mari, pline mereu de maşini, zgomote şi răutatea oamenilor. E ciudat cum acest peisaj a ajuns să reprezinte normalitatea în locul celui în care eşti înconjurat de linişte şi natură cu toate misterele şi minunăţiile ei.

              Mai departe, am continuat coborârea pe o potecă marcată cu punct roşu care ne-a scos în valea Dejanilor printr-o frumoasă pădure de molid, vorbind despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența din munți. Poteca a avut bâjbâielile ei, cu un punct roşu care într-o poiană apuca în mai multe direcţii, dar ne-am împăcat bine cu ea şi am ajuns jos la o punte de lemn care ne-a trecut apa şi am nimerit pe drumul forestier, la marginea de jos a poienii mari de sub cabana Radului. La maşină am ajuns după zece minute când tocmai se lăsa întunericul. Până în satul de vacanţă nu ne-am mai întâlnit decât cu un cabinet de muncitori forestieri, unde era lumină şi o maşină care căra lemne. La mănăstire nu am mai oprit nici de data aceasta. Pe drum, lângă două cafele fierbinţi ne-am gândit că poate fusese cea mai timpurie zi de iarnă veritabilă de până acum.

 

Floriana Boghez

24 septembrie 2022