"Ma uit la toate lucrurile
De doua ori,
O data ca să fiu vesel
Si o data ca să fiu trist."
Marin Sorescu
“Am hotarat. Mergem in Cozia.”
“Ce bine… Nu exista iarna fara
Cozia.”
“Pe unde sa urcam?”
“Hai pe Valea Gardului, e putin
mai nervoasa, dar sigur nu ne plictisim cotrobăind prin ea.”
Am umplut
bidonul cu apa rece de Turnu si am inceput sa urcam pe drumul atat de stiut.
Aproape toate detaliile la care tin erau tot acolo: fagul “meu” cu radacini
pline de incredere, resturile de castane salbatice de peste toamna verificate
de veverite, conurile de brad Douglas, troita, dar nu si foisorul in care dadeam
rucsacii jos si sorbeam pe orice vreme o gura de cafea sau ceai din termos.
Iarna asta, vantul l-a biruit si l-a facut una cu pamantul. Poteca larga a
continuat pana la Stanisoara si am avut ceva emotie ca bancuta de sub stejar nu
va mai fi nici ea, dar am banuit gresit.
Am intrat pe
valea Gardului. Am gasit apa multa si in parau si in cascada si ne-am bucurat
pentru ca se simtea primavara si aici, unde se ascundeau si primii ghiocei
din 2019.
Apoi am cotit spre stanga urcand pana intr-o șa cu pini de unde inca se mai
aude si vede cascada, șa pe care acum vreo doi ani am poreclit-o “șaua cu vorbe”. De
aici, doar cativa pasi pana la un horn care ne-a scos imediat intr-un balcon de
unde vedeam orice ne trecea prin minte.
Apoi o brana scurta in stanca si alte
“trepte” pana am ajuns intr-o poiana aeriana pe care vara o stiu plina cu irisi
si mojdreni. Poteca a continuat discret prin padurea tanara, pe curba de nivel,
pana cand a inceput sa coboare spre rau si am ajuns cumva deasupra cascadei.
De fapt, am
urcat atat cat sa avem de unde cobori. Am gasit un fag nepretuit care a irumpt
aici in urma cu zeci si zeci de ani. Sau poate nu… ca, mai degraba, pare ca a
fost aruncat de zei direct din Acropole si infipt aici, in valea nebanuita,
intr-o verticalitate desavarsita si ametitoare. Desi nu am apelat chiar la toate
bratele disponibile, a fost nevoie de sase din ele sa-l cuprinda pe tot. este locul unde am inceput sa intalnim primele urme cu cinci degete, destul de proaspete, de data
asta in directia opusa ideii noastre de mers. Nu m-am putut abtine sa nu rad in
hohote imaginandu-mi cu destule detalii cum ar fi sa ne alerge ursul pe aici...
Am continuat
de-a lungul apei pana la o cascada micuta de unde stiam ca trebuie sa apucam
vertiginos in sus pe versantul din stanga. Si urcusul, nu se mai sfarsea. Nici
nu mi-am dat seama cand am alunecat si toate unghiile mi s-au facut negre de pamant. Dar grija a fost cand am
intrat pe zona de zapada inghetata. Desi tot am vorbit ca acum apare “șauța doctorului” unde am sa rasfoiesc
tacticos, la ultimele raze de soare, revista plimbata tocmai din Bucuresti, șauța
“a venit” dupa o ora in care mi-am tot spus ca pe topoganul asta fara fund de zapada intărita,
nu are voie nimeni sa alunece. Dar, cat de vijelios am fi urcat pe aici cu
coltarii din debara… Macar, de data asta, fiind iarna, pe panta asta inclinata
nu am gasit serpi, orice dezavantaj vine cu avantajele lui.
In “Șauța
doctorului” nu am dibuit placa memoriala de prea multa zapada. In urma cu peste
10 ani, intr-o zi torida de august, in timp ce ma cataram pe stanca din
mijlocul șeii, tata a avut niste halucinatii hipnagogice care ne amuza si
astazi. Acum nu-mi aminteam exact pe unde mergea cararea mai departe, simteam
ca prin stanga, dar nu eram sigura si de oboseala nici nu am avut prea mult
chef sa cautam facand urme prin zapada adanca. Am zarit un marcaj pe un pietroi
ce forma un fel de poarta in stanca. Dar tare mica, de nu incapeam cu tot cu
rucsaci prin ea. Ca sa nu mai pierdem timp, l-am sunat pe tata. “Ati ajuns la
un fel de gaura in stanca? Da, desi ultimele dati nu am dat peste ea… Puteti
trece prin ea. E vechea poteca.” Putem? Da..., dar mai greu, pentru ca dupa ce ca
e mica mai are si gheata.
Pana la urma a
trecut toata lumea târându-se pe acolo si am intrat in padure unde nu am mers prea mult si am ajuns
la gol. Aici este unul din locurile mele favorite din Cozia, de unde se poate
admira un abis neasteptat. De graba si oboseala, nu prea am zabovit. Apusul il
doream privit totusi de sus.
Stâna din
Foarfeci arăta parca mai bine decat asta vara. Ultima panta ne-a scos sufletul
pana cand s-a oprit in drumul forestier care, de data asta, era nefiresc.
Dar
apusul, care ne-a lasat sa vedem pana departe, in Fagaraș, Lotru, Bucegi, Iezer
si serpuitoarea vale a Oltului, intr-o atmosfera limpede de iarna, ne-a adus multa bucurie. Cabana Cozia si-a cam
pierdut farmecul de alta data si o spun cu multa parere de rau.
“Alo, unde
esti?”, “In Cozia, am fost iar pe Valea Gardului.”, “Păi, iarna, măi? Câți nebuni ați fost?”,
“Suficienți…”.
A doua zi a fost
una “normala”. Am coborat pe marcaj si soare pana in curtea manastirii Turnu.
Iar de pe Piatra Vamvurei am putut vedea de departe locurile prin care vom
umbla data viitoare.
Floriana Boghez
