Moto: Muntii voinici de gat cu cerul se-naltau
cutezatori
Cu pieptare verzi de codri si caciuli albe de nori.
Vasile Voiculescu
Mai catre ora pranzului, intr-o
zi frumoasa de toamna, cu perspectiva altora la fel, am plecat din nou catre
meleagurile Sureanului. In Brezoiul cu soare bland si molesala unei dupa amieze
calde, prinse intre muntii inconjuratori, ne-am oprit la o oarecare complectare
gastronomica. Numai ca la sfarsitul pauzei, cheia varata in broasca ducipalului
cu care venisem, n-a mai vrut sa-l porneasca, oricate stradanii i-am
oferit.
Ajutorul unui specialist, dotat cu mijloace moderne de detectare a defectiunii, n-au induplecat ducipalul nostru sa o ia din loc. Au durat ore bune, pana ce, cu un alt mijloc de transport, mai modest, am pornit pe drumul intrerupt, parca sa ne faca in ciuda.
Era trecut de ora 5pm, cand insfarsit
ne-am continuat drumul. Am strabatut valea Lotrului, am trecut peste curmatura
Manailesei si cand am coborat pe malul marelui lac, inserarea incepuse sa
coboare intre munti. I-am strabatut meandrele conturului, zgaltaiti mai la
firecare pas, de cate o zguduitura produsa de intreruperile din asfalt, loc al
unei viitoare complectari a drumului, in dreptul celor 60 de viitoare podete
care brazdau imbracamintea drumului. Si ma tot intrebam, daca oare voi mai
apuca sa merg pe drumul asta, fara hurducaturile de acum.
Pe langa cabana de la Obarsia Lotrului am trecut in fuga, dar tot am avut ragaz sa observ pe marginile drumului, balciul autohton cunoscut inca din preajma cabanei de la Balea. E drept ca cel de aici, inca nu ajunsese la perfectiunea celui amintit.
Cand ne-am desprins de soseaua care ne
ducea spre inaltimile Parangului, am apucat drumul Ardealului. Poate n-o fi asa
cum ma gandesc acum si ca in toate imprejurarile cand ma indreptam catre
meleagurile amintite, dar din tinerete si pana in zilele acestea, de fiecare
data cand ajungeam pe aici, ma simteam parca in alta lume.
Drumul
blajin, cu meandrele unuia de munte, cu panglica asfaltului fasaind nesfarsita
sub rotile masinii, intovarasind monotonia dinaintea noastra. Sigur locurile se
schimbasera de cand pe aici ajunsesem prima oara. Dar si asa locurile aratau
mult schimbate, de cand lacul cel mare se adunase in causul creat de mana
omului si pe aici mai apucasem inserarea unei zile petrecute pe munte.
Dupa ce am
trecut de fruntea barajului Oasei, ne-am odihnit un pic, la ceasul cand ziua se
sfarsea in pragul inserarii. Pe langa poarta manastirii de la Oasa, am trecut
doar cu gandul la linstea solemna a locurilor. Pe malul lacului, prin panglica
drumului croit in mijlocul padurii, mai apoi prin preajma coloniilor, ori
hotelurilor mai mari ori mai mici, strabateam kilometri ce ne desparteau de
cabana Sureanului catre care ne indreptam. Ultimii kilometri, intunecati de
noaptea care imbratisase muntele, odata strabatuti, ne-au adus in fata portii
,,domeniului” cabanei. In intunecimea locului, venit in intampinarea noastra,
de parca ne-ar fi asteptat, doar batranul caine al locului, paznic credincios,
ne-a intampinat. Cabanierul ne lasase deschisa camera in care si altadata
innoptasem si dupa ceva timp, pana am vazut flacaruia focului pornita in
cuprinsul sobitei, ne-am adapostit sub greutatea paturilor cazone, specifice
locului.
A trecut
peste noi, o alta noapte linisita aidoma celor din anul care, nemilos,
mai trecuse odata peste noi. Cand am iesit dimineata in pridvorul cabanei,
cerul isi revarsa lumina soarelui peste iarba inlacrimata intinsa covor in fata
noastra. Hotarasem inca de cu seara, sa ne poarte batrana carapace cu care venisem,
pana in preajma cabanei cu turn, de unde ne luam zborul catre celalalt magnific
al Sureanului, varful cu acelasi nume.
Cand am
ajuns acolo, ba inca si mai sus pe coasta muntelui, cu ducipalul cu care
venisem, nu ne-a mai ramas decat sa ne luam picioarele la spinare si sa urcam
pe drumul scarmanat pe coasta Sureanului, catre care ne indreptam. Am ajuns pe
indelete pe coasta muntelui, pana la capatul lui si de acolo am tot privit
drumul incolacit mai departe pe coasta altui varf, cel al Carpei, ultimul
douamiar inca neurcat, al muntilor Sureanului. Catava vreme am tot privit
cununa inalta a acestor munti, de la decanul acestora, cel al lui Patru si pana
la cele in preajma carora ne aflam. Undeva sub noi, o poteca firava, ducea
catre un mic perete stancos. Cum stiam caracteristica acestor munti, sfredeliti
de tot feluri de palate subpamantene, am considerat peretele stancos, pavaza
unuia ceva mai mignon.
Panta
muntelui ce-l mai aveam de urcat, era una domoala, inierbata, pe ici pe colo
impopotonata cu cate un buchet de jneapan si cu alta priveliste catre muntii
indragiti. Una eterna, daca nu m-as mai fi gandit, ca si aceasta ar avea un
sfarsit, nu pentru ei, vesnicii, cat pentru vremelnicul calator aflat pe
semetia lor.
Intoarecerea
am facut-o pe acelasi drum, doar ca la rascrucea de mai jos, eu am luat-o pe
poteca ce ducea catre padurea de brad de deasupra cabanei. Erau frumoase
privelistile din poiana insorita pe care o strabateam si pe alocuri, mai din
oboseala drumului de mai ’nainte, mai din frumusetea plaiurilor domoale din
fata ochilor, am mai tras cate-o odihna si cate-o ochiada catre ele, gandindu-ma
ca cine stie cata vreme voi mai avea sa le mai revad.
Odata intrat
in padurea de brad imbatranita pe aceste meleaguri, am ajuns repede la cabana
de unde plecasem dimineata. Mai intai rosul aprins al acoperisului ivit printre
varfuri de brad, apoi bancutele din poiana de deasupra cabanei si, insfarsit,
iata-ma in poienita de unde la ora matinala, incepusem periplul.
Odihna bine
venita in camera unde caldura soarelui mai-mai sa o depaseasca pe cea ramasa
dupa focul de peste noapte, mai apoi ,,festinul’’ de ramas bun, si noaptea
petrecuta sub cerul cu luna cat sa lumineze locurile cu razele sale batrane. Cu
cabanierul, ne-am mai facut promisiunile altui popas pe meleagurile muntelui
batran, cu atatea legende ascunse ... si la drum catre casa.
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
22-24.09. 2016
