Moto: Mai lasă-mă un minut,
Mai lasă-mă o secundă,
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Nichita Stănescu
Când am ajuns în anii tinereţii, pe tărâmurile vâlcene, nu numai cu expansiuni sufleteşti, privirile mi s-au oprit mai întâi pe ţancurile înalte ale unui munte, care cu argintiul crestelor, bloca orizontul zărilor. Am rămas parcă fermecat de muntele care sclipea în luminile scânteietoare ale zilei de primăvară, când intram pe aceste meleaguri. Mergeam către locurile unui nou şantier. Parcă mai mare decât cele de până atunci şi care, întâmplare fericită, avea să-mi împletească zilele de muncă încordată, cu încântarea altora, petrecută mai apoi pe munţii pe care aveam să-i îndrăgesc. Şi iată, de atunci a trecut aproape o jumătate de secol de când pătrundeam prima oară, către misterul crestelor înalte ridicate deasupra pădurilor ce păreau parcă de nepătruns. Atunci, de unul singur, pe poteci încă nemarcate, încercam să aflu misterele Builei, căreia până la urmă aveam să-i aflu numele. Mai întâi într-o zi lungă de vară, pe la locul vechiului canton al lui Zdârcea şi pe sub seninările de calcar strălucitor. Apoi într-o zi de iarnă din preajma Crăciunului, cu zăpada din creastă cu urme de copită de capră neagră şi privelişte spre depărtatul Făgăraş, am cunoscut bucuria de a fi ajuns întâiaşi dată pe vârful Ştevioarelor. Au urmat alte şi alte peregrinări pe meleagurile minunate ale Builei. Iarna, vara, prin locuri cu hornuri bine ascunse, pe creste uneori cu zăpadă multă, m-am bucurat din plin de ceea ce îmi dăruia această Piatră a Craiului vâlceană.
Anii mulţi petrecuţi prin Buila, parcă se apropiau de sfârşit. Iată-mă acum din nou către potecile atât de îndrăgite. Ajunşi în Olăneşti, plecăm pe Valea Cheii. Din maşina care ne purtase pe drumul de munte, am coborât în apropierea Tunelului.
L-am străbătut şi pe poteca oarecum priporoasă de dincolo de el, am coborât la cabana din Chei. Era acolo lume multă şi nu din cea gălăgioasă. Casa arăta parcă înnoită de când o văzusem ultima oară. În curtea cabanei apăruseră oarecari lucruri noi, de bun simţ şi nimic nu părea nelalocul lor.
L-am străbătut şi pe poteca oarecum priporoasă de dincolo de el, am coborât la cabana din Chei. Era acolo lume multă şi nu din cea gălăgioasă. Casa arăta parcă înnoită de când o văzusem ultima oară. În curtea cabanei apăruseră oarecari lucruri noi, de bun simţ şi nimic nu părea nelalocul lor.
Am zăbovit puţin timp până să ne tragem sufletul şi să ne aranjăm locurile în care aveam să înnoptăm. Era cer senin şi căldura zilei de vară ne trăgea la umbră. Stogul, imensul bulgăre strălucitor, se ridica deasupra pădurii. Claia Strâmbă încă nu ajunsese în bătaia soarelui, dar tot semeaţă era.
Ne-am îndreptat spre chei. Am străbătut locurile către cele năbădăioase ale cheilor, pe poteca bine conturată, străbătând locuri care altădată erau doar un încâlciş de rădăcini de brad şi stânci pe care oarecum trebuia să le depăşeşti. Pereţii stâncoşi erau din ce în ce mai apropiaţi. În adâncul văii, cu toată seceta zilelor pe care le traversam, pârâul Cheii aducea până la noi vuietul apei.
Aproape de verticala Clăii Strâmbe, ne-am găsit un loc umbros, cât am considerat noi că ne e de ajuns pentru depănarea amintirilor legate de locurile acestea. Drumul dintâi, când am parcurs cheile, pornind de la începutul lor, din locul pe care aflasem că se numea ''Iapa cu Brânză", sau „Sângele lui Dudă”; capra neagră ce-şi găsise sfârşitul, taman în locul în care trebuia să traversăm şuvoiul de apă din chei; întunericul care ne prinsese tocmai sub pereţii Clăii Strâmbe şi mai ales bucuria ce ne-a cuprins când întâmplarea fericită ne-a scos tocmai la cantonul lui Zdârcea. Dar asta era de mult, peste mine şi nu numai, trecuseră ani mulţi şi poveştile erau atât de depărtate ....Ne-am întors la cabană. Am zăbovit multă vreme în rotonda cu şemineu. Mai apoi s-a încins un foc de tabără, cu voie bună şi multă, multă tinereţe.
În zori, la ora pe care ne-o propusesem să fie de plecare, tocmai ne cuprinsese somnul dulce al zorilor. Din el ne-am trezit cu greutate. Am sorbit cafeaua neagră oferită de gazde şi grăbiţi, ne-a înghiţit adâncul pădurii. Era încă răcoare şi serpentinele lungi şi liniştite ale pădurii, ne îndemnau paşii către locurile înalte, la care vroiam să ajungem. Uneori cu pauze mai mari, alte ori doar ce ne-am sprijinit în toiegile noastre de tracking şi până la urmă am ajuns în poiana însorită a vechii stâni din Curmătura Comarnicelor şi mai apoi şi în cea încă umbrită din susul potecii. Ne-am aşezat iarăşi la taifas lung, de parcă n-am fi ştiut că urmează orele încinse ale zilei. Era trecut binişor de amiaza zilei când am păşit pe poteca din Dosul Builei. Deocamdată nu dăsuse soarele de-a binelea peste creastă şi pe unde mergeam noi, era încă umbră. Pe alocuri am mai întâlnit câte un firişor de izvor şi l-am scormonit bine până am apucat câte un pahar de apă, s-o mai protejăm pe cea puţină pe care ne-o luasem cu noi.
Poteca era clară înaintea noastră, cu ceva arbori doborâţi peste ea şi mici urcuşuri şi coborâşuri. Curând am ajuns la Poiana Frumoasă. Acolo am avut întâia privelişte către creasta Builei. Şi era atât de frumoasă, pe cât îmi imaginasem că am s-o văd. De aici trebuia să fac o vizită noului refugiu, amenajat folosind vechea stână părăsită.
Ştiam stâna, de când într-o plimbare de unul singur, la vreme de ceaţă, coborâsem către poteca pe care eram acum. Atunci doar o zărisem fugar, prin fumul ceţii şi nici nu aveam de gând s-o cercetez mai bine. Vroiam doar să ajung mai repede prin locuri cunoscute. Mai fusese o împrejurare când ajunsesem aici, dar atunci rămăsesem peste noapte în stâna amărâtă, cu uşa alcătuită din beţe rar poziţionate. Dar amiaza trecuse cu priveliştea largă a munţilor în faţa ochilor şi noaptea doar cu teama a niscaiva animale curioase. A doua zi plecaserm spre creasta înaltă şi prinsesem ultima parte a ei, cea care astăzi unii vor să fie parcursă doar cu ghid. Ne bucurasem atunci de stânca de calcar strălucitor, cu ochi fermecaţi de frumuseţea locurilor, prin care mai răsărise şi câte un crin roşu, cu petalele ascunse privirilor cu care muntele se juca de-a sufletul fermecat. Acum era aici alcătuire trainică, de refugiu la care oameni osteniţi, ori goniţi de stihii, puteau să se adăpostească. Păcat că locul, altfel alcătuit special pentru drumeţi, nu era semnalizat din potecă, să ştie oamenii, că acolo undeva sub brazi, cineva se gândise la ei. Urcând spre refugiu, am întâlnit oareşce oameni, după port şi alţii doar după vorbă, i-am bănuit a fi dintre călugării de la vreunul din schiturile apropiate.
Ştiam stâna, de când într-o plimbare de unul singur, la vreme de ceaţă, coborâsem către poteca pe care eram acum. Atunci doar o zărisem fugar, prin fumul ceţii şi nici nu aveam de gând s-o cercetez mai bine. Vroiam doar să ajung mai repede prin locuri cunoscute. Mai fusese o împrejurare când ajunsesem aici, dar atunci rămăsesem peste noapte în stâna amărâtă, cu uşa alcătuită din beţe rar poziţionate. Dar amiaza trecuse cu priveliştea largă a munţilor în faţa ochilor şi noaptea doar cu teama a niscaiva animale curioase. A doua zi plecaserm spre creasta înaltă şi prinsesem ultima parte a ei, cea care astăzi unii vor să fie parcursă doar cu ghid. Ne bucurasem atunci de stânca de calcar strălucitor, cu ochi fermecaţi de frumuseţea locurilor, prin care mai răsărise şi câte un crin roşu, cu petalele ascunse privirilor cu care muntele se juca de-a sufletul fermecat. Acum era aici alcătuire trainică, de refugiu la care oameni osteniţi, ori goniţi de stihii, puteau să se adăpostească. Păcat că locul, altfel alcătuit special pentru drumeţi, nu era semnalizat din potecă, să ştie oamenii, că acolo undeva sub brazi, cineva se gândise la ei. Urcând spre refugiu, am întâlnit oareşce oameni, după port şi alţii doar după vorbă, i-am bănuit a fi dintre călugării de la vreunul din schiturile apropiate.
Ne-am întors să ne recuperăm tovarăşa de drum, în lipsa noastră zăbovită la cules de afine, uitate de Dumnezeu prin locurile acestea. Până la urmă am plecat mai departe, cu paşii prin poteca când cu stânci de care ne mai împiedicam, când cu ochii pe sus, agăţaţi de zimţii crestei înalte de deasupra. Eram pe sub colţii Ştevioarelor, aşa cum le ştiam eu denumirea de demult, că astăzi de atâtea ori li se sucise numele, că nici nu ştii bine cum le mai zice.
Poteca curgea liniştită înaintea noastră şi părea îndelung cercetată, chiar dacă marcajele triunghiului roşu erau rare şi parcă venind din cele făcute acum vreo patruzeci de ani. Am trecut peste vâlcele seci, prin locuri însorite de simţeai cum te doboară căldura, pe lângă trunchiuri de brazi doborâte şi pe urcuşuri cu stânci printre care trebuia să te strecori. Până la urmă, odihnindu-ne adesea, am ajuns în cealaltă poiană însemnată. Ajunsesem la Poiana cu Bolovan, aş cum îi pusesem eu numele în ziua când, cu pensula în mână, începusem marcajul pe lăsătoarea de oi coborâtă din Şaua Ştevioarelor. Era întreaga poiană, până spre creste plină de stânci, mai mari ori mai mici. Doar una dintre ele stătea ţanţoşă în mijlocul poienii, de parcă le-ar fi dirijat mişcarea celor de deasupra ei. Din lăsătoarea amintită, au rămas doar stânci doborâte în cale, jnepenii care şi-au cucerit cu trudă locul şi sălaşele de capră neagră, adăpostite pe aici fără teamă.
În zare, încă îndepărtată, era aninată pe poalele stâncilor, Poiana de Piatră. Acolo ne străduiam să ajungem. Dar era tare cald şi rucsacii atârnau în spatele nostru, încă şi mai grei. Făceam pauze dese şi dacă trupul ne era ostenit, seninările pe sub care treceam ne mai lua din alean. Ne jucam din vorbe cu sufletul care tot stătea agăţat de ţancurile însorite. Până la urmă am ajuns şi în Poiana de Piatră.
Eram cam acolo unde ţancurile vârfurilor Builei şi Albului se cam îngemănau. Cum îi e numele, poiana era presărată cu piatra albă a calcarului coborât din înalturi. Către peretele înalt, străbătând grohotişul adunat la poalele lui, urca până ’ntr-o strungă îngustă aflată sus în Albu, brâna acestuia, care ne-ar fi dus în drumul de creastă.
Ar fi fost frumos dacă am fi încercat să urcăm, dar oboseala ne-a făcut să ne mulţumim cu ce ne arăta muntele la vremera asta cu cer albastru cât cuprinde.
Ne-am aşezat pe stâncăriile din preajmă, să putem privi pe îndelete ţancurile care-şi coborau până la noi, albul stâncăriilor fermecate. Le-am privit îndelung. Cu aparatul foto şi mai ales cu sufletul. Peste noi se revărsa albastrul cerului cu strălucirea clonţanilor, ornaţi ici-colo cu jnepeni căţăraţi pe hornurile ce le ajungeau până spre creştet. Beţia sufletului nu ţinea seama de căldura care ne dogorea.
Eram cam acolo unde ţancurile vârfurilor Builei şi Albului se cam îngemănau. Cum îi e numele, poiana era presărată cu piatra albă a calcarului coborât din înalturi. Către peretele înalt, străbătând grohotişul adunat la poalele lui, urca până ’ntr-o strungă îngustă aflată sus în Albu, brâna acestuia, care ne-ar fi dus în drumul de creastă.
Ar fi fost frumos dacă am fi încercat să urcăm, dar oboseala ne-a făcut să ne mulţumim cu ce ne arăta muntele la vremera asta cu cer albastru cât cuprinde.
Ne-am aşezat pe stâncăriile din preajmă, să putem privi pe îndelete ţancurile care-şi coborau până la noi, albul stâncăriilor fermecate. Le-am privit îndelung. Cu aparatul foto şi mai ales cu sufletul. Peste noi se revărsa albastrul cerului cu strălucirea clonţanilor, ornaţi ici-colo cu jnepeni căţăraţi pe hornurile ce le ajungeau până spre creştet. Beţia sufletului nu ţinea seama de căldura care ne dogorea.
Până la urmă ne-am desprins cu greu din locurile acestea fermecate şi am pornit din nou la drum. Poate mai obosiţi, dar alături de momentul de mulţumire deplină pe care ni-l oferise muntele. Se jucase Buila cu sufletele noastre şi acum ne lăsase în bătaia soarelui nemilos. Coboram printre stâncării de tot felul, căutând mereu semnul de marcaj, din ce în ce mai rar, din ce în ce maI şters. Se schimbase vegetaţia. Brazii aproape dispăruseră şi lăseră locul făgetului. Dar mai erau şi brazi, că n-or fi vrut să ne părăsească tocmai acum. Undeva jos apăreau acoperişurile vechii stâni din Ghelălău. Aproape de ea ştiam un izvor rece, care tare bine ne-ar fi prins acum, când apa aproape că se terminase. Rămăseseră doar câteva picături, să ştim totuşi că mai supravieţuim oleacă. Locurile le ştiam bine. Unul din noi ştia căsuţa din preajma izvorului. Altul îşi aducea aminte locul dinaintea lui şi izbăvirea nu mai venea. Până la urmă a apărut căsuţa, adăpostită printre copaci, nu ca pe vremuri când era expusă la soare şi imediat şi izvorul, protejat de troiţa bărbăteştenilor. Ajunsesm la locul izbăvirii.
Până aici sosisem teferi şi doar stăpâniţi de o sete cumplită, care acum îşi găsise alinarea. După atâta căldură – parcă fusese cea mai călduroasă zi de până acum – şi masa ni se părea una domnească, acum că aveam şi apă de nu mai ştiam ce să facem cu ea.
Până aici sosisem teferi şi doar stăpâniţi de o sete cumplită, care acum îşi găsise alinarea. După atâta căldură – parcă fusese cea mai călduroasă zi de până acum – şi masa ni se părea una domnească, acum că aveam şi apă de nu mai ştiam ce să facem cu ea.
Apoi ne-am urcat alene către Curmătura Builei, acolo unde aveam să râmânem peste noapte în refugiul cel nou. Ajunseseră aici şi alţi turişti, cu nu mult înaintea noastră şi ceva mai încolo şi cei doi de-i văzusem pe creştetul vârfului Ţucla. La poveşti am stat toată seara, până şi-a dat soarele geana peste munte. S-a aşternut liniştea şi doar câte un zgomot de talangă mai strica ordinea nopţii.
Când ne-am trezit alba venise de mult. Peste Hududaele din faţa noastră soarele aprinsese făclie.
Aveam câteva drumuri dintre care să ne alegem pe cel de coborâre. Până la urmă l-am ales pe cel de pe povârnişul Albului. La izvorul din cale, ne-am luat rămas bun de la grupul celor de sus, apoi ne-am abătut pe poteca plină cu stâncării de tot felul şi cu încetul am început să urcăm coasta Albului. Poate că mergeam prea încet, poate turma de capre ce ieşea la păscut s-o fi grăbit la păşune, cert este că ne-au ajuns şi ne-am conversat oleacă cu ciobanul, care grijuliu ne-a tot povăţuit pe unde să mergem. Am coborât cum ştiam noi şi când ne-am apropiat de tufele de mărăciniş ştiute, nu ne-a mai rămas de făcut decât să coborâm la pădurea de fagi.
De aici încolo am coborât la arcada Casei de Piatră, am privit la sălaşele de căprioare de lângă stânci şi repede am coborât la vechiul schit al Pătrunsei, lângă care apăruse o mânăstire mare şi multe case de călugări risipite prin poieni. Un adevărat sat. Noi am luat drumul de pe Cracul Pătrunsei şi am ajuns repede la „furcitura” de pâraie. Drumul de-l aveam de făcut până în Bărbăteşti s-a dovedit a fi unul de curând amenajat, aproape „confortabil”, de n-ar fi fost soarele ucigător de pe alocuri.
Mersul prin satul ăsta, care dormea de-o viaţă sub Buila, a fost mult mai lung decât distanţa adevărată şi de n-ar fi fost banca la umbră şi coca-cola băută la birtul din centrul comunei, ni s-ar fi părut unul fără sfârşit.
De aici încolo am coborât la arcada Casei de Piatră, am privit la sălaşele de căprioare de lângă stânci şi repede am coborât la vechiul schit al Pătrunsei, lângă care apăruse o mânăstire mare şi multe case de călugări risipite prin poieni. Un adevărat sat. Noi am luat drumul de pe Cracul Pătrunsei şi am ajuns repede la „furcitura” de pâraie. Drumul de-l aveam de făcut până în Bărbăteşti s-a dovedit a fi unul de curând amenajat, aproape „confortabil”, de n-ar fi fost soarele ucigător de pe alocuri.
Mersul prin satul ăsta, care dormea de-o viaţă sub Buila, a fost mult mai lung decât distanţa adevărată şi de n-ar fi fost banca la umbră şi coca-cola băută la birtul din centrul comunei, ni s-ar fi părut unul fără sfârşit.
Seara ne-a prins pe fiecare acasă şi din oboseala drumului din vale şi căldurii zilei de vară, ne-a rămas doar amintirea clonţanilor însoriţi sub cerul albastru.
Text şi foto: Dinu Boghez
9-11.08.2013