duminică, 19 februarie 2012

Era' ntr-o zi de iarna

Moto: doar sorii albi se rotesc liniştit
şi gândul creşte-n cercuri.
Nichita Stănescu

Trecusem de Anul Nou, eram acum într-a doua lui zi. În gara Râmnicului întunericul era deplin. Trenul era tot cel cunoscut, cu banci jerpelite, cu oameni ieşiţi din vreo muncă nocturnă, gălăgioşi şi câte un pahar de cafea în mână, sau cine ştie, aşa ni se părea nouă. Aceeaşi atmosferă de când ştiam eu trenul ăsta matinal. Doar că înăuntru era cald. Dinspre răsărit, parcă s-ar fi ivit o geană de lumină. Aveam tot timpul să prindem însăilarea răsăritului, până soseam în gara Lotru, acolo de unde începea periplul nostru către Poiana Suliţei. Coborâm în gara aproape pusitie. Până şi câinii care altădată erau destui, nu îndrăzniseră să iasă în întâmpinarea trenului, din care, la mila călătorilor, le mai pica şi lor câte ceva. Era firg tare şi nu prea aveam timp de socializare cu căţeii. Am luat-o pe poteca din lungul parapetului ce înconjura apele lacului. Curând am traversat noul pod, făcut pentru linie dublă.

Am aşteptat construirea podului cel nou, mai bine de 30 de ani şi mi-e teamă că linia cealaltă preconizată şi pentru care oricum podul exista, chiar n-am s-o mai apuc !. Am traversat şoseaua circulată intens şi imediat am intrat pe uliţa Proenilor.


Ajunseseră pe aici, primele raze de soare, dar era tare frig şi fumeagul ieşit din coşurile sătenilor, ne ducea cu mintea la căldură molatecă. Sub picioarele noastre doar pământul îngheţat bocnă, uneori mai scârţâia jalnic, risipind liniştea locurilor. De cum am pătruns pe drumeagul urcător către islazul satului, ne-au apărut în faţă, aninate proaspăt, două marcaje noi: un punct şi o dungă. Albastre amândouă. Cine le făcuse şi care le-ar fi fost locurile unde ar fi trebuit să ajungă, nu ne spune nicio tăbliţă indicatoare. Hai, că punctul albastru ar fi trebuit să ajungă până spre vârful Robu, acolo unde de mult, învăţătorul Banu, trecut în lumea tăcută de mutişoară vreme, îl insăilase sporadic. Dar banda albastră chiar nu-mi închipuiam unde ar fi vrut să ajungă. Într-adevăr, mai era o bahdă albastră, dar aceasta o întâlneam sus şi parcă urma poteca de sub stânele Robului şi cea Bătrână, dar parcă aceasta dorea să coboare într-un capăt în valea Lotrului şi cealaltă ducea către stânele din Danu şi Murgaşu. Asta de-acum părea o a treia cale şi nu mă miră nimic, gândindu-mă că savamolnicii de felul ăsta, găseşti în multe locuri. Ne-au însoţit marcajele până în apropierea Poeinii, către care ne îndreptam, după care au dispărut. Sau poate îi apucase iarna pe aceşti iniţiatori de marcaje tripolare. Noi oricum ne-am îndreptat către islazul satului Proeni, cel străjuit de stâncăriile semeţe ale muchiei Coşarei din Doabre şi de fagi bătrâni, cu trunchiuri scofâlcite de asprimea vânturilor din plai şi de iernile şi lungi de prin aceste locuri geroase. Acolo, în Şaua de unde începea coborârea către pârâul Beţelului, ne-am oprit, cât să bem o cafea caldă din termosul Florianei. Aveam de aici o privire cuprinzătoare asupra Oltului, cam pâclos, în pragul dimineţii însorite în care soarele se străduia să intre prin toate ascunzişurile.
Coborâm la apa Beţelului, devenita acum,după atâta secetă şi mai firava decât era.
Din acest loc avem de ales între două drumri ce poartă nume de animale amândouă. Cel din dreapta este al Văcarilor şi cel din stânga al Porcarilor. Poate atunci când le-or fi numit aşa, au făcut-o după cum puteau să coboare sau să urce animalele către păşunile întinse ale Poienii Suliţei. Acum cel din dreapta are pe el făgaşe adânci, rezultate din exploatrea sălbatecă a pădurii. Cel din stânga are pe el un drum bun de maşină puternică. Pe acesta am apucat-o. Era şi acesta îngheţat şi păstra pe el un pospai de zăpadă şi urme proaspte de maşină. Drumul era însorit şi poate de aceea frigul nu ne-a mai chinuit atâta. Am mers agale pe drum, până într-un loc când ne-am întâlnit cu celălalt amintit. Acesta ajungea într-o poiană cu izvor. Ştiam din altă împrejurare, că de la poiană în jos, urmau făgaşele noroioase din care nu scăpai decât în valea Beţelului, unde trebuia să te speli bine de noroiul adunat pe drum. Acum am privit de sus vechea potecă, care se arunca pe priporul unei muchii până la poiana cu izvor. Oricum la vreme de iarnă parcursul acestui drum, nu te mai chinuie cu noroaiele sale, doar că trebuie să înfrângi panta cam mare. Şi drumul pe care mergeam acum avea o pantă apreciabilă şi era locul ceva cam periculos şi pentru maşinile care se încumetau să urce, chiar dacă erau unele cu 4x4.
De aici încolo locurile s-au mai domolit şi insorite cum erau mergeam de plăcere. Am ajuns la locurile mărginaşe ale marelui incendiu care mistuise mare parte din pădurea şi aşa firavă a Stâcăriilor Beţelului. Am admirat câtăva vreme puterea de regenerare a pădurii, ferită de alte tăieri, poate tocmai de aceea. Ceva mai jos de noi, strecurat ca o nălucă, un mistreţ cu coama neagră, ne-a simţit şi s-a pierdut printre copaci. A dispărut nu înainte de a-l putea privi Floriana. Doar o clipă. Noi ne-am continuat drumul.

S-a stins panta fără să ne dăm seama. Am străbătut o poiană şi iar am intrat în pădurea cu fagi şi făgoaică. Făgoaica asta, asigură perpeturea fagului peste ani. Şi dacă nea Bebe, împătimit al muntelui nu mi-ar fi atras atenţia, nici că le-aş fi deosebit. Aşa am învăţat că făgoaica asta, are coaja mai albocioasă de cât a celorlaţi fagi. Când o ajunge tăierea pădurii şi prin aceste locuri, de-a Domnul să le dea prin cap tăietorilor să ferească făgoica. Altfel tare mă tem că pădurea de fag o să dispară.

La un moment dat drumrile se despart. Cel pe care am venit începe să coboare. S-ar putea să-l pierdem pe cel bun, dar coborâşul rapid e semn că trebuie să ne întoarcem. Îl găsim pe cel bun care urcă intens la început. Ajungem la marginea marii Poieni a Suliţei. Şi zăpada începe să se adune pe potecă. Trecem pe deasupra pâcurilor de mesteceni minunaţi acum, cu doar coaja lor albă. Vara este anotimpul lor. Atunci când se ivesc primăvara întâile lor frunze, atunci mesteacănul plânge şi dacă eşti însetat şi îi crestezi coaja, din mestecăn apare şuvoiul care îţi potoleşte setea cu lacrimile lui dulcege.
Am ajuns pe nesimţite într-o poiană cu golişte.

De aici le vreme senină, Făgăraşii se lasă priviţi în măreţia lor. Din păcate cu tot soarele care îmbrăţişa poiana, munţii cei înalţi erau ascunşi de ceţuri. Dar nu numai pentru ei venisem până aici. Am ajuns curând la vechea casă a lui Nea Niţă. Acolo ne era locul de la care ne hotărâsem din timp să ne întoarcem. Aveam o socoteală cu fata celui pomenit, ajunsă şi ea la vârstă respecabilă. Vroiam să o mai întâlnim odată. Îi adusesm şi noi căte ceva, aşa în semn de recunoştină că ne arătase un drum nou de coborâre până la şosea şi încă unul foarte scurt, care te scotea repede la halta Beţelului, la tren, cel mai sigur şi rapid mijloc de a te întoarce acasă. Acum din gospodărie lipsea lătratul câinilor şi totul era pustiu. Noroc cu privirile Florianei, plecată după ceva poze. Întoarsă din nou lângă casa la care ne oprisem, văzuse că din susul poienii venea haita de câini şi un om cu mers legănat. Ne-au înconjurat câinii şi ne-am împrietenit repede cu ei în schimbul unei bune părţi din mâncarea care ne-o adusesem. A sosit şi omul, cu căldări de apă adusă de departe, de la izvorul din calea spre meleagurile Robului. Cel din curte, pe care-l consideram veşnic, secase de ceva timp. Fata lui Nea Niţă, era în casă. A dat omul o gură cum ştia el şi femeia a ajuns repede lângă noi. Ne-a tot îmbiat să intrăm în casă, să ne ospeţească cu câte ceva. I-am mulţumit, aveam timpul de coborâre limitat şi lăsându-i pe altă dată invitaţia, ne-am pornit pe drumul întoarcerii. La răscruce cu drum spre Gura Suliţei şi valea Călineşilor, marcată cu cruce roşie, ne-am început coborârea. Am întâlnit în cale, la unul din conacele din zonă, oameni, veniţi aici să-şi vadă turma de oi, aflată încă prin aceste locuri fermecate. Am schimbat cu ei urările din prag de An Nou şi ne-am continuat drumul. Unul frumos, chiar dacă pâcla ne împiedica să zărim Făgăraşii, care şi de aici trebuiau să se vadă. Se ţineau lanţ poienile, alternând cu pădure, uneori cu pâlcuri de mesteceni.


Mai erau conace şi într-o toamnă târzie, într-unul din ele am intrat şi ne-am îndestulat dintr-o grămadă de nuci adunată poate de stăpânul conacului. Dar dacă tot era deschis.....Tot atunci ceva mai jos, am întâlnit un om, cu băiatul lui. Adunase în vreo doi saci, mulţime de mere pădureţe. Le căra în vale pe nişte târnuri, numai bune de cărat pe panta mare care venea. Făcea din merele astea acre de-ţi strepezeau dinţii, o băutură faină pentru iarna ce se apropia. O numea „liveji” şi o fi ştiut el ce bună era, de vreme ce ostenea până aici să ducă merele până jos. Ne-am continuat drumul de coborâre. Am evitat un drumeag îmbietor care ne-ar fi scos în valea Suliţei. Şi acela frumos, numai că pe vale nu prea era potecă şi mai trebuia să treci apa pârâului şi uneori să mai ocoleşti ceva pietre ridicate în drum. Noi am urmat drumul cel bun, marcat încă de sus cu cruce roşie şi curând am ajuns lînga Valea Călineştilor, chiar în poarta ultimei case din sătucul ăsta frumos, dar pierdut în inma muntelui. Mi-ar trebui multe pagini să scriu despre casele astea bătrâne şi despre oamenii care-şi duc toamna la schimb puţinele produse pe care le dau pământurile lor aşezate sub pereţii înalţi de stâncă şi mai mult la umbra acestora.
Am luat-o pe drumul strecurat printre case. Dintr-unele vechi, oamenii işi făcuseră case de vacanţă şi păreau bine amenajate. Altele încă mai supravieţuiau şi din altele rămăseră doar ceva dărâmături. Prin spatele tuturor acestea, coborau din munte, din muchia Călineştilor picioare de stâncă, să aibă casele pavăză de piatră. Către capătul văii au apărut şi noutăţi. Cineva adusese aici căsuţe din lemn, mici ca nişte locuinţe de pitici. Poate vroia omul să-şi alcătuiască o pensiune. Ceva mai jos au apărut casele cele noi cu iz de modernism adus pe valea asta săracă şi cu oameni autohtoni din ce în ce mai puţini.
Andrei ne-a ieşit în cale cu maşina lui zburătoare şi drumul până acasă a trecut fără să-l simţim. Fusese o zi frumoasă, petrecută prin locurile minunate ale Suliţei.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
02.01.2012

luni, 6 februarie 2012

Meditatie de iarna

Moto: Întind mâna şi ating trunchiul copacului,
Ne surâdem aşa, ca şi cum
ne-am spune unul altuia
că într-adevăr trăim
şi nu vom muri definitiv,
niciodată.
Nichita Stănescu


Ne-am coborât din tren, ca în multe alte împrejurări, tot pe peronul întunecat al Păuşii. Era încă noapte şi dunga de beton a peronului era conturată difuz de lumina ce răzbătea dinăuntrul vagoanelor amărâte pe care le părăsisem. Trenul întunecat s-a depărtat repede şi noi am urcat la zgomotul şoselei străfulgerate de farurile tirurilor, parcă de neoprit. Doar când am ajuns la drumul ce avea să ne ducă spre lumea stăpânită cu murmurul pădurii, locurile s-au linştit ca prin farmec. Dunga drumului întunecată acum, în pragul zorilor, era stăpunsă doar de făşia luminată a frontalelor. Pe la câte-o fereastră a caselor pe lângă care treceam, mai răsărea câte-o lumină. Câte-un foc dintr-o sobă bănuită, arunca fumul dimineţii ce-şi schimba lumina, de la sclipiciul stelelor depărtate la cea a zorilor care tocmai mijeau. Pe valea Păuşii lucrurile erau cele obişnuite şi panglica drumului, părea albicioasă la îmbinarea nopţii cu ziua. Erau locurile atât de bine cunoscute, că nici nu le mai luam în seamă. Câte o masă cu băncuţe pe marginea drumului, câte-o potecă ce urca, pierzându-se printre copacii coastelor pe lângă care treceam. Staţia de tratare a apei, cu doar hămăitul câinelui care ne cunoştea şi ne întâmpina bucuros. Pârâul Păuşii cu bulboană de apă liniştită. Valea coborâtoare din inima pădurii, aici lângă noi cu stâncării mari şi firicel de apă un pic zgomotoasă şi însfârşit barajul sec, că aşa hotărâseră oamenii de acum. Ceva mai încolo cabana de la Valea Mărului, ne-a întâmpinat cu stăpânul ei vremelnic şi lătrăturile Rachetei, paznicul până la moarte a acesteia. Câteva vorbe schimbate la repezeală, ceva de mâncare aruncată bătrânei căţeluşe şi iată-ne la răscrucea de drumuri de lângă Troiţa cu izvor alături. Ajunsesem la răscrucea pe care ne-o doream.
Am zăbovit la Troiţă, cât să ne tragem sufletul. Apoi am luat-o pe drumul ce urca pe Valea Noroaielor. Nu mai fusesem pe aici cam de multă vreme şi îi venise rândul, acum, când pe întinsul drumului apăreau primele urme de zăpadă. Câte un vechi drumeag urca pe coasta muntelui,acolo unde pădurea fusese parcă jumulită. Trecuse vremea când drujbele hăcuiseră copacii şi pădurea era încă rănită, dar tot mai păstra ici-colo câte un fag din care vreodată avea să renască. Drumul pe care înaintam începuse să se conotopeacscă cu muntele şi se vedea că nu prea mai era umblat. Curând am ajuns la serpentina bine cunoscută şi din pădurea bătrână, vechiul foişor de vânătoare se mai ţinea încă în picioare. De aici încolo drumul se liniştise, parcă nu mai fusese tulburat de om. Undeva în stânga, un drumeag parcă părăsit, ducea la un acoperiş şi cândva pe aici fusese o pepinieră.
Am trecut de ramificaţia amintită. Pe aici, altădată, venisem special să culegem ciuperci, unele speciale. Le spunea popenchi şi din ele, acasă, preparate cu ceva mirodenii, ieşise o tocăniţă de să-ţi lingi degetele. Acum era iarnă şi oricum nu aveam cum să aflu dacă bietele ciupercuţe îşi păstraseră sălaşul. Se schimbaseră lucrurile pe aici. Apăruseră drumeaguri, poteci şi se vedea că omul răscolise pădurea. Mai de mult pe aici fusese doar o potecă, strecurată printre copaci, uneori mai atingând firul apei molatice.
Am înaintat pe firul pâraielor, aşa, cam pe mijlocul viroagelor, până când am ajuns unde se adunau văile, acolo unde urcuşurile pe muchiile dintre ele începeau drumul lor spre culmile înalte. Părea că poteca, câtă era prin locurile acestea, dispăruse. Norocul nostru că undeva, la furcitură de văi, era o băncuţă, veche, amărâtă, dar dacă priveai cu atenţie, de la ea mai departe, tăiată în coasta muntelui, urca o potecă. Către ea ne-am îndreptat. Era bine conturată şi curând mi-am dat seama că pe aici mai fusesem de câteva ori. Pe jos zăpada devenea din ce în ce mai consistentă şi pământul era acoperit de un strat alb. Nu erau urme omeneşti, dar animăluţe, din cele mici ale pădurii, pe aici umblau ca la ele acasă. Prin preajmă erau brazi cu trunchiuri subţiri şi parcă în loc de crengi aveau ţepi. Părea o pădure încremenită încă din tinereţe. Am urcat scurtă vreme şi am ajuns tot într-un loc cu băncuţă.

Eram pe Plaiul Icoanei. Plaiul avea pe el o potecă veche şi parcă mi-aş fi adus aminte că pe ea urcasem prima oară spre crestele Coziei. Era pe aici mai mult un drum al tăietorilor de păduri, de pe vremea când aceştia ajungeau aici umblând pe jos. Când fusesem altădată pe potecă, întâlnisem o cruce şi coborâsem până la urmă pe un fel de brână coborâtoare până la apa Bulzului, nu departe de mânăstirea Stânişoarei.
Am urmat poteca ce se deschidea largă, spre înaltul muntelui. Am urmat- câtăva vreme şi aşteptam să apară curând poiana Călimanului, cu căsuţa aşezată la poalele pădurii. Mi s-a părut drumul cam lung şi m-am tot uitat prin preajmă încercând să ghicesc dacă nu cumva greşisem poteca. Dar până la urmă copacii s-au dat înlături şi peste ultimul urcuş al muntelui, a apărut acoperişul refugiului.

Era acolo de ani mulţi şi păzea mereu poiana însorită de lângă el. Acolo ne-am odihnit înainte de a urca în creasta Călimanului, pentru care de altfel făcusem atâta drum. Am trecut pe lângă izvorul de sub pădure. L-am găsit şiroind totuşi şi acum, după atâta secetă. Era drumul care urca în creastă troenit de zăpadă viscolită, dar curând aveam să ajungem sus, la poteca marcată.
Când am ajuns lângă primul marcaj, eram aproape de covata în care la vreme de vară sălăşuia izvorul semnalizat de icoana de pe copacul din cale. În continuare am urmărit poteca largă cu marcaje la tot pasul. Erau şi urme de animăluţe sprinţare, una de urs care se pierdea în desişul pădurii şi pe alocuri una de labă neprietenoasă de lup. Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să urmărim drumul printre copacii tineri. Era peste tot o amestecătură de brazi, cu fagi şi mesteceni, cu coaja albă ca zăpada care pe aici începuse să ne treacă de glezne. Câte-un coborâş liniştit, urmat de un urcuş, cât să ne amintească muntele pe care-l aveam în faţă şi drumul curgea liniştit înaintea noastră. Asta până când în faţă ne-a apărut prima oară, abruptul Bulzului. Să recunosc, pentru imaginea acestui colos de stâncă, venisem până aici. Pentru el şi pentru încă unul mai puţin cunoscu: Cetatea Glămeii.

Apărea printre crengi subţiratece, peretele înalt al Bulzului. De când îl văzusem prima oară de aici, crescuse pădurea şi imaginea lui se desprindea mai greu dintre copaci.
Îmi aduc aminte că abruptul acestuia, mă hipnotizate pe când urcam Cozia la vremea tinereţii şi împreună cu un bun prieten, gândisem că vom găsi calea de a-l urca. Câtăva vreme urcasem prin pădure, dar când am ajuns la baza peretelui, nu am mai găsit locul prin care să urcăm mai departe. Noroc cu hornul din despicătură, vizibil din locuri depărtate, care ne-a permis să ajungem în locuri liniştite şi mai apoi la poteca ce ne-a scos în drumul spre cabană. Acum toate astea erau doar amintiri.
Prin zăpada devenită mare înaintam mereu, căutând printre copaci, peste valea Păteştilor din dreapta noastră, apariţia verticalei muntelui Glămeii. Acolo era cetatea de stâncă pe care o căutam din ochi. Un urcuş ceva mai dur, un promontoriu stăpânit de brazi şi Cetatea ne-a apărut în faţă. Era aşa cum o ştiam. Cu stâncării verticale, cu brazi pe culmea înaltă, profilaţi pe cerul senin. Domina locurile.
Acum, că toate imaginile astea, le mai privisem încă odată, eram mulţumit. Floriana luase cu ea imaginile râvnite şi ne puteam vedea de drum mai departe. Era un urcuş aproape continuu, prin dosuri, cu zăpadă ceva mai mare decât până acum, pe aici pe unde soarele răzbise mai puţin şi frigul era mai straşnic. Dar până la poteca cea mare nu mai aveam mult. Când am ajuns la ea, i-am povestit Florianei, că până în aceste locuri ajungea vechea potecă de pe valea Păteştilor. Prin acele locuri avuseseră loc tăieri masive de pădure şi punctul albastru de atunci, îşi sfârşise veacul, ca şi poteca pierdută în lăstăriş.
De aici, de sub Poiana Vlădesii, urma drumul întoarcerii. Eram pe poteca atât de bine cunoscută, pe care de atâta amar de ani urcasem spre vârfurile Coziei. Ca orice potecă bine bătută, avea pe zăpada care o acoperea, urmele celor care urcaseră nu de mult către cabană. Era soare mult şi frig totodată şi ici–colo, câte un sclipici din nea, ne făcea cu ochiul. Poteca cobora cu serpentine multe şi până la valea Bulzului, ne-am tot încolăcit pe munte, cu zăpadă din ce în ce mai puţină. Doar aici, în locurile în care soarele ajungea mai către amiază, mai stăruiau ceva petice albe. Mai departe urma urcuşul pe sub copacul prăvălit peste potecă şi ceva mai încolo coborâşul prin stejeriş, nu întotdeauna unul comod. Când l-am sfârşit şi pe acesta, am, am trecut de vâlcelele Şipotului şi Şipoţelului şi am zăbovit la băncuţa de deasupra „ogoarelor” mânăstirii. Prin poiana de pe muchia însorită, am privit turlele bisericii şi pe cele de stâncă de deasupra ei.
Am lăsat în urmă aşezământul monahal al Stânişoarei.

Biserica era ascunsă ca într-o văgăună şi de acolo răzbătea zvon de clopot, semn că slujba din ziua aceea avea să se termine curând. Deasupra ei, se arătau falnice în bătaia soarelui, stâncile cele mari ale Coziei. Abrupturile Foarfecilor, ale Bulzului ori Durducului, luminate de soare stăteau pavăză nimicniciei. Până ce am depăşit tărâmul mânăstirii, ne-a întovărăşit lătratul vajnic al celor doi pufoşi, pe care-i ştiam paznici la intrarea dinspre poiana Stânişoarei. Acum se agăţau scai de urma noastră, încercând să ne ţină minte şi pentru altădată, cu tot moţul care le atârna peste ochi.
Noi am luat calea schitului din peştera Sălbatecu. Pe poteca acum însorită, ne-a întâmpinat una din pisicile schitului. Poate că îşi aştepta călugărul plecat la slujba mânăstirească. Şi-a unduit coada pe lângă noi şi cât am stat la măsuţa din faţa schitului, avea să toarcă în braţele noastre.

Apoi ne-am avântat pe poteca croită de călugării vremelnic statorniciţi prin aceste locuri. Zăpada îşi pierdea rostul pe serpentinele multe ale potecii şi până jos, la drumul de pe valea Păuşii, a dispărut cu totul. N-a mai fost mult până la Troiţa din cale, care ne-a primit la odihnă ca şi dimineaţa, când trecusem pe aici. La cabana de la Valea Mărului era linişte şi nici măcar Racheta nu ne-a mai ieşit în întâmpinare. Până la casele din Păuşa n-a mai fost decât un pas şi de aici până la staţia de autobuz din Căciulata am ajuns repede. Când am urcat scara autobuzului venise din nou noaptea.
Prin oraş sclipeau podoabe de Crăciun şi acasă am ajuns numai bine să ne aşezăm cu toţii la masa de Ajun.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
24.12.2011

miercuri, 1 februarie 2012

De vorba cu Iarna









M-am întâlnit cu Iarna la Predeal...

Era-mbrăcată ca şi-acum un an,
Cu aceeaşi albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman...


Călătoream spre ţara unde cresc
Smochine, portocale şi lămâi...
Eram într-un compartiment de clasa I,
Cu geamul mat, pietrificat de ger,
Şi canapeaua roşie de pluş,
Sub care fredona-n calorifer,
Sensibil ca o coardă sub arcuş,
Un vag susur de samovar rusesc...


Şi-am coborât în gară, pe peron,
Să schimb cu Iarna câteva cuvinte...
Venea din Nord,
Venea din Rosmersholm -
Din patria lui Ibsen şi Björnson,
De-acolo unde,-n loc de soare
Şi căldură,
Înfriguraţii cer... Literatură...
Şi m-a convins c-acolo-i mult mai bine
Decât în ţara unde cresc smochine,
Curmale, portocale şi lămâi,
Şi din compartimentul meu de clasa I
M-am coborât ca un copil cuminte
Şi m-am întors cu Iarna-n Bucureşti...


O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte,
Ce mare eşti,
Ce bună eşti,
Ce caldă eştï!...

Ion Minulescu