Moto: "mai vreau să sorb
din frumusețile lumii
cât mai sunt pe
aici"
Romulus
Vulpescu
Plănuita
excursie către înălțimea singulară a Postăvarului, iacă, i-a venit sorocul. Cu
Andrei sosit în pragul dimineții cu ducipalul său alergător, am început lungul
drum către meleagurile Brașovului. Poate cam târziu pentru căldura amiezii,
când aveam noi să ajungem. Poate că la vremea aceea, depărtările aveau să fie
cam pâcloase și bucuria înălțimilor nu va mai fi aceeași ca în pragul unei
dimineți cu cer senin deabia zgândărit de culorile răsăritului, dar locurile pe
care aveam să pășim aveau să aibă în ele, același parfum al celor încă
neumblate.
Aveau
să fie locurile de pe valea Oltului, din începutul periplului nostru, ca
întotdeauna în zorii unei zile de vară călduroasă. Din apa Oltului, la
înfrățirea cu cea a Lotrului, aveau să se ridice ca mereu la ore matinale,
aburi de ceață, către slava înălțimilor. La cealaltă înlănțuire de ape din
preajma Cornetului, acolo unde Băiașul face o adevărată deltă, alți nori
albicioși se ridicau deasupra văilor. Apoi ne-am așternut la drum întins și
până spre primul dintre popasurile cu hărmălaie vocală nu ne-am mai oprit. La
umbra pădurii, ne-am odihnit oleacă și acolo parcă am simțit prima oboseală,
venită din prea multă înțepeneală pe scaunul mașinii. M-a încântat doar desișul
pădurii care pe aici stăpânea locurile. Am trecut de Făgăraș, am luat drumul
Brașovului și pe nesimțite am început urcușul către Poiana Brașovului. Domnea
aici o hărmălaie ,,liniștită“. Ne-am îndreptat către
locul de unde ne-am îmbarcat foarte repede în telecabina-colivie, care în vreo șase minute, poate ceva mai mult,
ne-a descărcat aproape de creasta Postăvarului.
Când
am pășit pe poteca pietroasă și urcătoare din greu, oboseala pusese de mult
stăpânire pe mine. Așa că până sus, mă întrebam dacă curiozitatea legată de
cunoașterea muntelui, meritase efortul de până atunci. Sus însă, munții își
desfășurau culmile înalte de jur împrejur. Ajunsesem e drept, ceva cam târziu,
odată cu canicula care aproape mă toropea. Era Postăvarul, locul înalt de unde
munții îconjurători, alcătuiau o panoramă de care ar fi trebuit să nu îți mai
desprinzi ochii. Așa îmi închipuiam eu priveliștea pentru care bătusem atâta
drum. Piatra Craiului, Bucegii, Piatra Mare și ce mai era printre ele,
alcătuiau acum doar contururi pâcloase. De Paitra Craiului îmi era dor să-i văd
înlănțuirea de vârfuri și mai ales sclipiciul coastelor abrupte. Scara
Bucegilor și culmea prelungă spre Omu, se zărea apropiată, cât să pui mâna pe
ea. Lumina soarelui stătea agățată deasupra lor, dar argintul pereților înalți
și brânele prin care urcai către cerul Bucegilor, doar îl ghiceai. Îmi stătea
în minte drumul dintâi făcut de unul singur, venind dinspre plaiul însorit al
Branului și uneori chiar coborându-l. Răscolind amintirile, îmi răsare în ochii
minții, căruțașul care mi-a oferit găzduire, după o zi de vară obositoare, pe
când lăsasem în urmă abruptul nordic al Bucegilor. În curte acestuia, înierbată
și înflorată, ieșea din pajiște, rotunjimea unei stânci care nu părea să aibă
vreo legătură cu locurile pașnice care luminau valea. Am căpătat răspuns la
curiozitatea mea. ,,Cu vreo sută de ani în urmă, se abătuse peste munte, potop
de ploaie. Atâta fusese de amarnic potopul, încât din munte fuseseră smulse de
la locul lor, stânci uriașe și una dintre ele, ajunsese până în curtea omului,
cel de atunci sau cine știe ce fusese la vremea aceea”.
Ne-am
plimbat pe creasta Postăvarului, cea de deasupra abrupturilor pe care nu le
vedeam. Către cel mai înalt loc al lor, acolo unde o brână cu ceva balustrăzi
pe lângă ea, te scotea în cel mai înalt punct de priveliște al masivului. Poate
am pregetat să urc înălțimea din oboseala acumulată încă din mașina cu care
străbătusem amar de kilometri. Mai sigur din bătrânețea care-mi stătea pe
aproape sau poate parapantiștii care stăteau să-și ia zborul, să mă fi
captivat. Oricum, din locul ăsta, am luat calea înapoi. Și până a ne lua locul
în telecabină, am sorbit dintr-o sticlă aburită, cât să ne mai ia din zăpușeala
crestei pe care fusesem.
Călătoria
de întoarcere, am făcut-o tot printre munți. Prin Râșnov, apoi prin satele
muscelene ale Rucărului și Dragoslavelor și mai apoi prin Câmpungul copilăriei.
Parcă se mai ridicase pâcla de pe munți și astfel am putut să ne bucurăm de
priveliști frumoase. Către Bucegi și Piatra Craiului, către ceva din Leaota și
stâncăriile Ghimbavului, către Piatra Dragoslavelor, stăpâna locurilor
gospodărești de sub ea, ori către creasta semeață a Păpușii ori vârful stingher
al Mateiașului, mâncat încet și sigur de foamea de ciment a oamenilor.
Mai
apoi, după ce am depășit Câmpulungul ori Curtea de Argeș, am trecut printre
muncele, de unde ultimele imagini înalte ale Iezerului ori Făgărașilor, ne-au
trimis un rămas bun.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei și Dinu Boghez
18.08.2017