Plâns care se ascultă singur

Moto: ...plânsul nu e miez niciodată,

            Ci numai început și sfârșit.

                        Ana Blandiana 

Mircea Florian a organizat o excursie în Retezat, la care transportul era asigurat cu un microbuz ceva mai mare, al ONT-ului. Au fost destui amatori, printre care sigur Hăuș și subsemnatul. S-a umplut lesne microbuzul, ultimul loc fiind ocupat cu puțină vreme înaintea plecării. A fost un drum lung până la parcarea amenajată de puțină vreme, în comuna Nucșoara. Desigur de acolo am mai avut încă de mers până la cabana Pietrele. Am ajuns acolo pe înnoptat și camera în care ne-am culcat nu avut încălzirea necesară. A fost frig cu toate că eram în luna iunie. Cu sacii de dormit pe care îi aveam fiecare, cu voioșia care ne-a stăpânit tot drumul dar și la cabană, noaptea a trecut ușor.

A doua zi călătorii vâlceni ajunși aici, n-au fost toți de aceeași părere în privința traseului pe care să-l urmăm. Așa că fiecare și-a ales drumul său. N-am să vorbesc în continuare decât despre locurile pe care subsemnatul și Chissy și le-au ales. Doream mai întâi să urcăm vârful Galeșului. Apoi să străbatem culmea de sub Păpușa, Custura Bucurei și să ajungem cât mai aproape de vârful Retezat, dacă s-ar fi putut să-l și urcăm și să coborâm la cabana de unde pornisem. Am pornit împreună cu Chissy și Mircea Florian. La vremea aceea traseul de pe Valea Rea nu era marcat, era doar o potecă, străbătută adesea de turiști. Avea în lungul ei frumuseți deosebite care meritau văzute. Iar când ajungeai în zona crestelor, aspectul lor alpin depășea pretențiile cele mai pretențioase. Pe poteca asta am plecat dis-de-dimineață. Aveam multe locuri de văzut, lungimea traseului prin locurile pe care ni le propusesem nu era prea scurtă, iar dificultatea unora din ele lua multă atenție. În plus zăpada crestelor, încă nu le părăsise. Urma să facem un traseu, cât ne lăsau puterile să-l parcurgem, pe alocuri dificil, dar interesant și deosebit de frumos.

Poteca a pătruns prin locurile pădurilor îmbătrânite, mai întâi. Mai apoi am trecut pe lângă oglinda Tăului dintre Brazi. O oglindă de apă cu aspect întunecat de trunchiurile de brad doborâte de  timp. Mai apoi poteca a început să aibă petice de zăpadă întârziată. Eram pe Valea Rea a Retezatului. Ne apropiam de crestele pe care încă de la cabană, le ghiceam in lupta cu iarna care nu se lăsa dusă cu ușurință. Când am ajuns sub creasta însorită din belșug, troienele de zăpadă stăteau aninate de creste și acopereau pantele către înălțimi, de parcă eram în toiul iernii. Ar fi fost pantele versantului către creastă, unele mai greu de trecut, dar acum, cu zăpezile aninate de stâncării, doar să-ți înfigi bocancii bine în zăpadă și să fii atent să nu o iei la vale, înaintarea pe coastă, era una ușurată mult. Pe sub pașii noștri trebuie să fi fost Tăurile din Valea Rea, dar acum doar ne închipuiam că pășeam peste oglinzile de apă. Ieșisem în creastă cam prin dreptul Tăului Țapului. Avea iezerul care abia ieșea de sub zăpezi, un altfel de aspect. Oglindă de apă primăvăratecă, stânca din mijlocul tăului, înzăpezită, altfel descoperită de primele semne de vară iernatică în mijlocul tăului, un țap, care se bucura de zilele însorite. Poate doar de aceea stătea țapul țanțoș pe piatra încă înzăpezită, să ne arate nouă bucurii primăvăratece. Pe creasta înzăpezită din belșug am luat-o spre stânga, dorind să trecem pe la oglinda mării albastre a Galeșului și mai apoi să urcăm pe Vârful cel Mare al locurilor, la cei 2455m. Am hăulit cât am  putut ajunși pe vârf, cât să ne audă poate ceilalți ortaci plecați prin alte locuri și nouă să ne satisfacă orgoliul cuceririi celei mari. Ne-am îndreptat apoi pașii pe culmea altfel cu greutățile alpine de pe Custura Bucurei, pe care grohotișul cam mare și cam instabil, l-am depășit în goana de a ne întâlni prietenii plecați prin alte locuri. Încă înzăpezitul lac al Bucurei, mi-a amintit de alte împrejurări, din anii mai tineri, când locurile Retezatului ne făcuse să-l îndrăgim.

Am depășit înalta Curmătură a Bucurei 2206m, apoi și vârful cu același nume, de 2439m, al cărui versant sudic îl urcasem în alte împrejurări și am coborât în Șaua Retezatului. Am fi dorit să urcăm și vârful cu același nume – 2485m -, ca să împlinim cununa vârfurilor înalte din ziua aceea, dar când am ajuns în șaua înaltă de 2251m, Mircea Florian tocmai cobora tinerește cu bocancii, făcând volte ca pe schiuri. Până să se adune cei cu care fusese pe vârf, cu cei doi veniți tocmai de pe înălțimea Vârfului Mare, am mai stat la palavre cu cel dintâi coborâtor. Apoi cu toții am luat-o pe valea Stânișoarei, pe la lacurile care încă nu-și descoperiseră oglinda apei și aproape tot într-o fugă, am ajuns la cabana Pietrele. Eram tot într-o fugă, că doar trebuia să ajungem la microbuzul din parcarea unde îl lăsasem și cu care aveam să ne întoarcem acasă.

Fusese o excursie magnifică. Ajunsesem pe înălțimile mari ale Retezatului, ne limpezisem privirile în ochiurile de apă albastră ale înălțimilor și postatele de zăpadă de pe creste ne îmbujoraseră gândurile și ne arămisera fețele.

 Dinu Boghez

P.S.

 Moto: Nu mai finisez nimicul

            Cu-a mea viață trecătoare,

            Să mă scol în fiecare zi

            Să-i dau lustru cu o floare ?

                     Marin Sorescu

 

Ică Giurgiu mi-a transmis rugămintea celor două bucureștence, care doreau atunci, la anii aceea,  să meargă în munții Lotrului cu cineva care să-i cunoască bine. Voiau să nu bâjbâie și să le nimerească frumusețile din plin. Sigur că am acceptat oarecum invitația de la fi ghid și mi-am oferit cunoștințele, câte erau desigur. Așa m-am întâlnit cu cele două viitoare tovarășe de drumeție, coborâte în autogara 1 Mai, din autobuzul care își întindea cursa, către Ciunget și Voineasa. Întâlnire cu destulă bucurie, între cele două bucureștente get-beget și unul la fel, dar îmbătrânit pe meleagurile Vâlcii și îndrăgostit de cele montane megieșe, aproape fără sfârșit. 

Până la Voineasa, am avut timp să le povestesc colegelor ivite spontan, cam care ne va fi traseul pe care-l vom urma.  Unul care prin munții Lotrului, avea să dureze trei zile.  Le-am tot povestit despre denumiri de vârfuri din cununa acestor munți, care de când le auzisem prima oară, aveau să devină mai apoi personaje mai apropiate de povești. Am coborât la Voineasa, capătul liniei de autobuz. Apoi am străbătut Voineasa  până la capăt, atrăgându-le atenția colegelor, la fiecare loc de ramificație din drumul străbătut, de poteci care fie urcau spre munții Căpățânii, fie spre cei ai Lotrului. Și desigur, le-o fi plăcut sau nu colegelor și aventurile trăite de mine pe potecile pe care tot le aminteam. Am intrat în drumul urcător, cel de pe Valea Pietrii. Pe ele aveam să mergem cale de vreo 12km, până  aveam să ajungem în ograda cantonului căutat. De abia așteptam să-l găsim pe pădurarul ospitalier și să beneficiem de amabilitatea lui. În locul acestuia am găsit doar locuri pustii, închise bine cu cheia și peste tot anunțul  că locurile ajunseseră în stăpânirea unei obști din Sebeș. Conacul doctorului Bokor era bine ferecat. Pustiu, uși ferecate și izbeliște peste tot. Ne-am întins cortul în curtea cantonului și acolo ne-am petrecut noaptea primei zile în munții Lotrului. Mi s-a părut oarecum un eșec, după cât de mult le împuiasem capul colegelor despre ospitalitatea munților Lotrului.  

Am plecat a doua zi cât mai devreme  și când drumul a ieșit din pădurea întunecoasă, eram în pragul stânei din Dobrun, unde l-am întâlnit pe bătrânul baci Cândea, cel care cu altă ocazie, îmi povestise dezastrul întâmplat în urmă, când un trăsnet omorâse dintr-o fulgerare 125 de oi. O turmă întreagă !. Atunci, mă invitase să cobor cu el, cu caii încărcați cu brânză, că tot mergea spre Sadu și mare parte din drum am fi fost împreună. Dar eu aveam gândurile mele și voiam să parcurg în întregime drumul ce străbătea culmea munților Lotrului. 

Și acum am trecut pe la stână, acolo unde ne-am lăsat bagajele, altfel greutatea din spate ne-ar fi obosit mai mult. Ușurați de greutatea rucsacilor am continuat drumul spre vârful Balindrului. În calea spre vârful dorit, ne-am întâlnit în pragul bordeiului din coasta muntelui cu locatarii de atunci. Unul matur, cu gură mare și altul un pici care îl tot slugărea. Fetele s-au dus în calea lor către povârnișul marelui Balindru și, pretextând oarece oboseală, am rămas la taifas cu locatarul bordeiului. S-a recomandat oarecum și și-a spus numele, poate doar cel de recuzită.  Își spunea ,,Habacuc “.Cine l-o fi crezut că ăsta îi e numele adevărat. Dar de amabil a fost în totalitate. L-a trimis pe puști după apă și pentru mine a început să frece un nes !. L-am băut, privindu-mi partenerele care urcau panta Balindrului. Când s-au întors, Habacucul meu, le-a făcut și lor câte un nes frecat și o bucată de timp ne-am mai ținut de urât.

Ne-am întors la stâna unde ne lăsasem bagajul și restul timpului am mai stat la poveștile ciobanului. Una din tovarășele mele, când s-a dus la rucsac pentru țigările fără care nu putea, s-a întors fără ele și astfel am aflat că rucsacii noștri fuseseră bine scotociți.

A doua zi ne-am luat rucsacii în spate și ne-am luat calea Sterpului, vârful cel mai înalt din cale. Doar că nu l-am urcat cum făcusem altă data când fusesem singur, ci l-am ocolit mai pe la poale, pe acolo pe unde am traversat o mare de jneapăn. Locurile îmi erau bine cunoscute și nu prea mai am ce spune despre ele, ci doar că le-au stârnit colegelor de drum uimirea unor locuri atât de frumoase. Am cam întârziat străbătând locurile și când le-am depășit, întârziind cam mult am stârnit oarecare îngrijorare. Am poposit pe marginea pârâiașului Păscoaia, care mă mai primise într-un popas pe malurile lui și acolo ne-am luat marea odihnă din ziua aceea.          

Apoi am străbătut marea poiană din Șaua lui Pârgheș și am început urcușul către piramida vârfului Sfărcașu. Când am depășit vârful de mai înainte, am ajuns către cel al Pârcălabului, pe care l-am urcat după o lungă serpentina care ne-a scos chiar pe lunga coama sa. Mai apoi, dintr-un loc aproape anonim, gândind că locul nu are nimic care să-l facă remarcat, am început urcușul pe panta vârfului Gârcu. Vârf frumos: cu plai întins, punctat pe alocuri cu tufe stinghere de jneapăn. M-a prins într-o împrejurare vânt mare pe plaiul acestuia și în spatele uneia din tufele întâlnite în cale, ne-am așezat la povești; doar-doar s-o potoli. Nici vorbă, dar cât am stat acolo, apărați de vântul năpraznic, ne-a apărat tufa de jneapăn, fără să simțim urgia din preajmă. Am început să urcăm panta cam dură a vârfului Floarea și chiar sub vârf să-i trecem îngrămădeala de stâncării aruncate de-a valma. Era acolo, chiar pe vârf o covată din stâncării, care te apăra de vântoasele de pe vârful golaș. Poate să fi zăbovit o fărâmă de timp acolo, unde te simțeai stăpânul timpului, dar oricum, în ce mă privește acolo m-am oprit ori de câte ori ajunsesem prin aceste locuri. Acolo îmi întindeam ștergarul mesei de prânz și îmi potoleam foamea iscată din locurile lungi din care veneam. Ceva mai jos de vârf, există o stâncă stingheră înfiptă în plai și de te-a prins vremea rea sau oboseala, pe acolo trebuie să ocolești vârful ca să-l cobori mai repede. Panta repede, de la stânca amintită sau din vârful pe care am ajuns de data asta, un coborâș iute ne-a scos în poiana unei șei cu brazi năpârstoci, unde întâlnim poteca ce ne scoate la stâna din Groapele. Acolo am ajuns. Știam stâna și cât era de pricăjită. Dormisem acolo într-un sfârșit de toamnă rece, cu petice albe către creastă și vântul bătuse în stână, cum vrusese el, prin pereții acesteia. Acum am întins cortul în apropierea izvorului, care rând pe rând, ne-a răcorit fierbințeala de peste zi.

A trecut noaptea înstelată și ne-am continuat drumul. Mai întâi pe plai, pe coasta muntelui și apoi încolăcindu-ne pe calea drumului alpin, care ne-a scos într-un târziu, la răscrucea de drumuri din Valea Vadului, ceva mai jos de așezările de odihnă ale unei facultăți din Sibiu. De acolo am mai avut de mers cale de 4km până ne-am întâlnit cu drumul național și puțin mai încolo cu pereții fără acoperiș a haltei de la Valea Fratelui. 

N-am așteptat mult, până ce pe acolo a trecut un vagon de lucru, care din goana trenului, ne-a strigat că fusese o prăbușire de stânci peste calea ferată și linia era închisă. Și închisă a rămas ceva vreme până când s-au terminat – e drept foarte repede -, toate amenajările necesare a căror spectaculozitate o vedem de câte ori trecem cu trenul prin acele locuri. Noi am găsit o dubiță al cărui șofer ne-a luat cu el și ne-a lăsat cam acolo unde aveam fiecare nevoie. Pe colegele mele de drumuri montane, la poalele Coziei și pe mine cât mai aproape de casă.

Dinu Boghez

La cules de îngeri

 Moto: Tu nu vezi niciodată

             Fluturii cum se privesc peste noi ?

                         Ana Blandiana

 

Atâta mi-am zgândărit copii cu imaginea Retezatului, încât până la urmă au căzut de acord că excursia din vara anului acela să fie cea din Retezat. Am plecat într-o dimineață, cu o mașină pe drumul lung către munții pe care ni-i doream. Am mai scurtat cu ceva drumul, urmărind valea Lotrului și mai apoi coborând în Petroșeni. Pe la Câmpul lui Neag am ajuns aproape de cabana Buta. N-am rămas la cabană, ci am urcat în Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și când am intrat înăuntru am făcut-o cu imaginea crestelor Retezatului, atât de apropiate de părea că poți pune mâna pe ele.     

Dimineață am început traseul ce-și propunea să parcurgă aproape întreaga creastă înaltă a Retezatului. Am pornit către ramura care urma să atingă vârfuri înalte ale Retezatului. Ne-am îndreptat mai întâi către vârful înalt de 2457m, cel al Custurei. A urmat cel al Păpușii, care depășea cu puțin cei 2500m. Am coborât apoi în Șaua Pelegii. Fără să știm că acolo eram în zona rezervației, ne-am întins cortul, după care copiii au coborât până pe malul lacului Ghimpele. Acolo s-au zbenguit până înserarea a cuprins locurile. Când s-au întors de abia de am avut răgaz să mâncăm, până au venit orele nopții. După o noapte liniștită, când ne-am sculat, vârful Pelegii era înălțat în bătaia soarelui. I-am urcat panta cam dură până ce am atins vârful înalt de 2509m. Câtăva vreme am admirat lumea din înălțimea sa. A urmat apoi coborârea către lacul Bucura. Pajiștea alpină, stâncile din cale ne-au făcut o coborâre frumoasă. Deodată, din liniștea muntelui ne-a trezit vocea lui Andrei. "Tată, uite un șobolan". Era doar o marmotă, un pic speriată, dar până să se îndepărteze, și-a anunțat suratele să se adăpostească. Noi am coborât liniștiți până spre malul lacului Bucura. Acolo ne-am desfăcut cortul și ne pregăteam să-l întindem. Un salvamontist s-a apropiat de noi și ne-a atras atenția că în rezervație nu putem campa decât în locuri special amenajate și locul ăsta era la vărsarea lacului, acolo unde erau și alte corturi. Ce era să facem, ne-am conformat, am luat cortul cam târâș și ne-am găsit loc de campare pe malul lacului, aproape de vărsare. Acolo ne-am făcut tabăra și până când  a venit seara nici că ne-am mai mișcat de acolo.

A venit o altă zi, cu alte planuri. Ne-am îndreptat pe nemarcatelea, către silueta inconfundabilă a Judelui – 2370m. De acolo mai departe am urmat creasta stâncoasă, cam abruptă, urmărind hățașul existent. Poteca firavă, făcea parte din locurile frumoase pe care le străbăteam. Am ajuns în șaua Poarta Bucurei, la 2280m. De acolo am început coborârea către micuțul lac al Porții. Am stat pe malul lacului, până ce Floriana s-a plictisit de bălăceală, după, care prin iarba mare a Retezatului, ne-am îndreptat către cortul nostru de pe malul lacului Bucura pe care-l părăsisem dimineața. Ce mai rămăsese din zi, ne-am petrecut-o cu leneveală pe malul lacului.

În ziua următoare mi-a venit chef să urc singur pe vârful Bucura. Mi-am lăsat copii singuri pe malul lacului, rugându-i să nu se depărteze prea mult, iar eu m-am îndreptat către poarta Bucurei. De acolo am început să urc coama care ducea către vârful Bucurei – 2433m. Am avut pe drumul urcării, locuri mai delicate de urcat, pe care însă le-am depășit cu prudență. Nu-mi spusese nimeni și nici mai târziu n-am aflat, că traseul prin locurile acelea ar fi avut vreun grad alpin menționat undeva. Dar pe vârf, când am ajuns acolo, am întâlnit un turist ca și mine, care foarte intrigat, m-a întrebat cum am urcat pe acolo fără mijloace alpine. Am mai stat puțin de vorbă și mi-am început coborârea, tot fără potecă și prin locuri mai blânde ca cele de la urcare, dar dificile. Pe lângă lacul Porții, pe malul Bucurelului, am mai zăbovit cât să-mi trag sufletul, după care am ajuns la locul unde ne era tabăra și unde mi-am întâlnit copii. După amiază s-a stârnit vânt mare și s-a lăsat frigul peste căldarea Bucurei. Turiștii și-au strâns corturile și au plecat, ori de vreme rea, ori de sfârșitul wekend-ului. Noi am rămas locului. Vântul și vremea rea i-au făcut pe salvamontiști să ne invite în cabana lor de pe malul lacului. I-am refuzat și ne-am petrecut noaptea cu vântul care ne zguduia cortul.

Era vreme frumoasă a doua zi, când ne-am strâns tabăra și am luat drumul înapoi către cabana de la Buta. Mai aveam o zi de munte ce puteam să ne-o petrecem prin locurile Retezatului. Așa că am pornit împreună cu copii, către culmea Retezatului Mic. Pe vremea aceea traseul nu avea marcaje, așa că am luat-o pe unde ne-a dus capul. Am urcat pe vârful Drăgșanului -2017m -, am ajuns în Șaua Scorotei și am ajuns până pe vârful Piule la 2081m. În unele locuri a mai trebuit să frânez entuziasmul Florianei, care uneori era cam imprudentă. Ne-am întors la cabană, de unde a doua zi am coborât la locul unde ne părăsisem mașina cu câteva zile înainte. Drumul întoarcerii l-am făcut de data asta pe șosele mai obișnuite, dar până la urmă tot acasă am ajuns.

 Dinu Boghez