Moto: Crinul umblă pe-un drum
de
căutări jucăușe
parcă-și
duce în potire
viitoarea cenușă.
Lucian Blaga
Iarna se hotăra greu să părăsească muntele. După zilele
cu zăpadă multă din sfârșitul lui ianuarie, pe la noi, pe valea Oltului, mijea
a primăvară. Era aproape o tradiție, ca la început de martie, să urcăm pe
vârful cel mare al Doabrelor, acolo unde zilelor de primăvară, le hărăzise
înflorirea dedițeilor, florile minunate înfrățite cu soarele crestei pe care-și
duceau vremelnicul lor trai.
Avea să fie o zi însorită, cum arăta dimineața când ne-am
hotărât, așa dintr-odată, să plecăm spre Brezoi și de acolo să urcăm pe valea
Doabrelor și mai sus, pe vârful priporos, cu priveliști atât de largi către
munții îndrăgiți, care de aici, de sus, ne înconjurau din toate părțile. De
aici ar fi trebuit să fie prezenți cei depărtați ai Făgărașilor și ceei mai
apropiați ai Căpățânii și Lotrului.
Și peste toate acestea, dacă aveam un pic de noroc, aveam
să găsim la vremea lor potrivită, minunile albastre ale dedițeilor. Acolo
vroiam să ajungem, la casa lor cea mai de sus.
Un scurt popas în
Brezoiul încă nedesmeticit din noaptea cam lungă, deși ziua asta arăta că iarna
se sfârșise și zilele de primăvară băteau la ușă. Cu rucsacii în spate, cu
aparatele foto atârnate de gât, iată-ne părăsind orășelul, odată ce am trecut
podul peste Lotrul. Am intrat pe ulița Doabrelor, unde tot Brezoi era, dar
acolo sălășluiau năpăstuiții, aruncați la marginea orășenilor cu străzi asfaltate. Am străbătut locurile
prntre hămăituri de câini treziți de pașii noștri matinali. Din case răzbătea
pe alocuri și câte-un fuior de fum și mai adesea din curți, priveau spre noi
rufe spălate cum s-o fi nimerit, cam amorțite de geruțul de peste noapte,
atârnate pe câte-un ștreang de sfoară. Trecem de izvorul din cale, pe lângă
ultima casă, altădată locuită, traversăm apa din piatră-n piatră și iată-ne
așezați la drumul coastelor care aveau să ne ducă la florile dorite ale dedițeilor.
Părăsim repede plaiul, lăsăm în spate vârful stingher al Țurțudanului, să
păzească orașul pe care-l părăseam, trecem de gardul cu sârmă ghimpată și
iată-ne pe poteca urcătoare din greu.
Știam bine drumul, îl făcusem de multe ori. Într-un sens sau
celălalt. Era să zic unul obișnuit, ba chiar unul banal, prea îl făcusem de
multe ori. La urma urmelor ce era atât de deosebit să urci pe muchia dintre
două văi. Dar câte aveai să vezi pe aici, strecurându-te pe poteca ce urca
aproape fără serpentine. Mai întâi aveai de străbătut muchia cu un abrupt
apreciabil pe dreapta. Apoi, agățați pe marginea abruptului stăteau, numai ei
știu cum, fagi bătrâni, scorburoși, cu trunchiuri cocoșate, aproape spânzurate
deasupra prăpăstiei. Bucata asta de potecă era venită din lumea cotoroanțelor
și la fiecare dintre copacii întâlniți, parcă ajungeai din nou în basmele
copilăriei,
Lumea asta nu ținea prea mult și aveai de urcat din greu
până ajungeai pe muchia mai onorabilă, mai odihnitoare, de unde alte priveliști
ne stăteau în față. Privirile îmbrățișau poiana largă a Suliței, cu covorul
pajiștei întins printre conacele, ce-or fi fost pe vremuri cu ceva viață în
ele. Undeva, cu un acoperiș roșietic, era casa lui nea Niță, ciobanul care aici
își întocmise pentru veșnicie, casa lui cea de toate zilele. Păstorea prin
munții înalți ai Lotrului, venea iarna la casa lui și la baba care-i purta
grija. Stătea cu turmă afară, toată nopțile și doar în cea a Crăciunului venea
să și-o petreacă cu nevasta cea aplecată de șale, de greutățile vieții. Până
într-o zi când l- a chemat a dânsul ,, nimicul ”.
Dar asta se petrecuse de mult și acum rămăseseră doar
amintirile. Poteca a răzbit până la urmă în muchia cu priveliști depărtate.
Mergeam cu toți respectând liniștea care ne înconjura și de ce nu și secretele
pădurii. Urmam linia crestei, pe alocuri și cu încâlcișul unei pădurici de pini
doborâți de vânt, cu trunchiuri îmbârligate peste poteca firavă. Într-o parte,
în loc știut din vrenuri depărtate, un hățaș firav scurta urcușul vârfului din
față. Numai că poteca avea nu prea departe, clenciul unei trepte agățate desupra
hăului, dar și mânere din rădăcini de fag de care te apucai zdravăn, ca să
nu-ți fie teamă la coborâre. Pe acolo a luat-o Andrei. Floriana și-a urmat
tatăl, mai temător la anii ăștia ajunși de pe urmă și am urcat împreună. Pe
vârf ne-am despărțit. Ei s-au dus în calea lor. S-au întâlnit în strunga cu
zgrumțuri de piatră măcinată de vremuri. Au coborât pe poteca priporoasă, s-au
strecurat printre peretele stâncos și copacii iviți în cale și când au depășit strunga știută, îngustă, nu le-a mai rămas
decât să urce printre pinii uscați, morți în picioare, până spre vârful cu
flori albastre, cu ascunzișuri între petale cu ruptură de soare smulsă în
zilele senine. Au căutat pâlcuri de copilandri pufoși, unii cu capetele
adormite în puful în care se născuseră,
i-au fotografiat, cât să ne bucurăm acasă, pe îndelete, de minunile
albastre
Eu am rămas pe vârf câtăva vreme, până i-am văzut
pregătindu-se de întoarcere. Mi-am luat picioarele la spinare și am început
coborâșul. A ajuns pe potecă, înaintea mea, zvon de zăvod și repede am zărit în
față turma de capre și paznicii lor canini. Până a veni și însoțitorul lor
omenesc, haita canină se dovedea cam rea și nu vroia să-mi dea pace. Doar unul
dintre ei, mai jucăuș, a venit spre mine și ne-am împrietenit repede. Când ceilalți l-au văzut cum se veselea în
brațele mele, s-au potolit și când au sosit copii, oarecum speriați de
lătrăturile amenințătoare, eu mă împrietnisem cu ei și chiar cu paznicul de
capre care-i însoțea.
Multe nu sunt de spus despre drumul întoarcerii, doar că
soarele ne-a bucurat ziua de primăvară frumoasă și de minunile albstre risipite
sub cer, de care avusesem parte.
Foto: Floriana Boghez
