sâmbătă, 25 august 2012

S-anin de-un gand o rugaciune

Moto: Treci şi treci, mergând pe-o punte
Peste cer şi peste munte.
Marin Sorescu
În zorii unei dimineţi de vară, caniculare, iată, ne aflăm în autobuzul care avea să ne ducă spre meleagurile munţilor Făgăraş. Eram dintre pasagerii cunoscuţi către locurile acestea şi şoferul chiar avea să ne recunoască şi să ne întrebe, cu oarecare cumsecădenie, cam pe unde avea să ne lase de data asta. Până la Sâmbăta de Jos, am ajuns repede. Acolo ne-am scos rucsacii cam grei, ne-am îndreptat către magazinul cu plăcinţelele, pe care ni le ofeream de fiecare dată când soseam aici şi ne-am îndreptat către capătul de drum dinspre Mânăstirea Sâmbăta, la "ia-mă nene-le" cu care eram obişnuiţi. Nu am apucat bine să sfârşim deliciul primei dintre plăcinţele şi o maşină a oprit lângă noi, să ne ducă mai repede către meleagurile înalte. Ne-a dus câtăva vreme şi într-o intersecţie, ne-a lăsat în dorul alteia, care de data asta avea să ne ducă departe, dincolo de mânăstire, cam acolo unde anul trecut, era capătul drumului. Acum pe aici se construia un fel de „micro-hidro-centrală” şi judecând după altele văzute pe valea Caprei, ar părea că suntem în săptămâna „să construim din astea, cât mai multe”. În sfârşit, aşa am ajuns în locul în care doar picioarele ne erau de folos.
 
Până la vechea băncuţă, atât de bine ştiută, drumul era oarecum refăcut şi apa tulbure a Sâmbetei, ne ducea cu gândul că undeva albia bătrânului râu mai era încă scormonită. Un popas scurt pe rămăşiţele băncuţei şi iată-ne pe meleagurile potecii care avea să ne scoată la cabana din Valea Sâmbetei. Niscaiva călători veniţi de sus, ne-au mai furnizat oarecare informaţii despre cabană şi tura de creastă pe care tocmai o terminau. Canicula din vale, ajunsese şi prin locurile din ce în ce mai înalte şi până la cabană aveam să o simţim din plin. Un scurt popas pe băncuţele din faţa cabanei, măgăruşii obişnuiţi cu călători şi...din nou la drum. În lungul văii seci a râului, a mai fost cum a mai fost, dar când am început urcuşul, pe poteca pietroasă strecurată printre brazi, căldura a devenit una infernală. Nici măcar izvorul din cale, altădată puternic, dar încă rece, ca unul ieşit la iveală din inima pământului, nu a fost în stare să mai domolească oboseala. Am depăşit prima căldare glaciară, apoi ne-am odihnit la adăpostul stâncilor uriaşe din cea de a doua. Frumuseţea stâncoasă a Colţului Bălăcenilor şi a celor din preajmă, strigătele marmotelor, nu au fost în stare să ne potolească starea de oboseală dată de canicula neverosimilă care ne înconjura. Cu chiu cu vai am ajuns în Fereastra Mare, acolo unde boarea răcoroasă a înălţimilor, parcă m-a mai revigorat. Până la refugiul din Fereastra Mică, trebuia să mai trec doar înălţimea Slăninei, care parcă nu se mai termina. Noroc cu ajutorul colegei de drumeţie care mi-a dat o mână de ajutor la rucsacul devenit parcă piatră de moară.
 
Când am intrat în refugiu, ziua se îndrepta către apus şi spectacolul înserării a cuprins muntele. Înăuntru era aproape linişte şi cei 3-4 viitori tovarăşi de noapte nu trădau tendinţe zgomotoase. Ne-am pregătit culcuşurile, am aprins lumina electrică din refugiu, aşa, de-o probă, să vedem noutatea asta făgărăşană, reprezentată de o ghirlandă luminiscentă. Am adormit gândindu-mă la lampa cu gaz din fereastra vechii cabane Voina de la poalele Iezerului, pe care cabanierul de atunci, Petrică Jderarul, ne-o pregătise să nu ne rătăcim în lunca largă a Râului Târgului. Peste noapte, prin ferestruica refugiului, a pătruns luna plină, imensă şi aurie, lăfăită pe cerul lipsit de nori.
 
Ne-am trezit în zori, când ceilalţi nici nu se clinteau. Ne-am strâns tărhatul şi în răcoarea dimineţii senine, am început urcuşul Gălăşescului cel Mic. Numai mic nu mi s-a părut şi intortocheturile potecii pietroase, până a nu începe coborâşul, aproape că mi-au scos sufletul. Dar cerul era senin, adierea vânticelului matinal era mângâietoare şi muntele parcă strălucea în lumina soarelui care începea să dea peste creste.
Am coborât şi am început urcuşul Gălăşescului Mare. Mai scurt urcuşul, mai impunător muntele, mai înalt şi zvelt şi parcă de aici au început frumuseţile cele mari ale Făgăraşului.
 
Din despicătura unui horn, ni s-a arătat lacul Viştişoarei, în care altădată avusesem o întâlnire de taină cu un ţap de capră neagră. Spre sud s-a desfăcut cădarea Văii Rele, cu lacul cel mare, încremenit între ghizduri de piatră şi pe lângă el celelalte ochiuri de apă. Seceta atinsese rău lacurile şi unele erau doar o covată pământoasă cu uscăciune. Undeva pe un petec de iarbă strălucea un cort şi poate de aceea caprele negre care se zbenguiau altădată pe aici nu mai apăruseră în zorii zilei în care ne aflam.
 
Peste Gălbenele am trecut parcă mai repede şi doar cele vreo două praguri stâncoase, le-am trecut cu ceva atenţie mai multă şi bineînţeles şi cu oarecare încetineală. Peste Hârtopul Ursului am trecut ca prin vis, doar aducându-mi aminte că în urmă cu nu prea mulţi ani dorisem să-i străbat muchia alpină. Acum doar dorul îmi rămăsese. Dar nu-i nimic, e bine şi aşa. Apoi am coborât la vechiul refugiu din Portiţa Viştei. Eram acolo singuri, pe vreme frumoasă, cu nori decorativi, care înfrumuseţau ziua în care ne aflam. Eram aşezaţi acolo între muchiile Viştei şi Zănoagei, urcate într-alţi ani până către finalul lor, mai puţin prima, care se terminase în peretele Ucişoarei, negru şi umed. Acum mă uitam spre ele şi îmi aminteam doar faptele petrecute atunci.
 
Am fost liniştiţi şi singuri, mai toată ziua şi doar către amiază aveau să mai apară turişti. Unii dintre ei au urcat Moldoveanu şi colega mea, plecată cu ei, i-a fugărit zdravăn, de vreme ce în mai puţin de 2 ore, s-au reîntors cu toţii. Mie mi-a rămas doar să-i petrec cu privirea până spre creştetul cel înalt. Către seară au început să apară turişti din ce în ce mai mulţi. Dintre ei, unii au respectat inscripţia din refugiu, „un pet se distruge în 800 de ani, nesimţitul, niciodată”. Dar până la urmă, totul a fost dat uitării, când am fost nevoiţi să ne petrecem noaptea, în refugiul neîncăpător, 24 de oameni. Mi-a fost greu în zori, să-mi închipui cum am rezistat o noapte întreagă, aproape fără să mă mişc şi cu uşa refugiului închisă. Mai bine cred că a dus-o cel ce hotărâse să doarmă sub cerul liber, pe iarba verde din apropoierea refugiului.
 
Ne-am strâns lucrurile şi am pornit pe drumul către vârful Viştei. Răcoarea dimineţii ne-a fost de folos şi panta aspră a potecii, îmbârligătura acesteia printre stânci, am parcurs-o cu bine până sus. Către Moldoveanu încă nu începuse forfota obişnuită a unei zile frumoase de vară. Câteva clipe ne-am odihnit pe vârf, în bătaia tricolorului agăţat de stâlpul de marcaj, apoi am început coborâşul către adânca şa a Orzănelei. De data asta coborâşul mi s-a părut unul infernal şi de aceea şi foarte lung. Am avut timp să-mi amintesc şi de alte împrejurări când am fost pe aici. De una dintre ele, mai veche, când parcă zburam, trebuind să ajungem în aceeaşi zi până în Curmătura Brătilei. Drumul mi se păruse atunci o joacă. Dar de atunci trecuseră ani mulţi. Într-o împrejurare mai apropiată, urcasem de la stânele din Podul Giurgiului şi ajunşi în drumul de creastă, peste noi se abătuse ceaţă şi vânt, de stătea să ne doboare. Şi aşa, nevăzând nimic în faţă, urcasem pe Viştea şi coborâsem în Portiţă, pe drumul care parcă nu se mai termina. Acum însă era soare mult, vântul era doar unul prietenos şi zările ni se înfăţişau în faţa noastră, unele peste altele. Asta nu m-a împiedicat să cobor cu destulă atenţie, ca să nu zic şi cu oarecare greutate. Am zăbovit în şa, cât să-mi arunc privirile către căldăile nordice, către muchia Viştei, de pe care aveam oarecari amintiri şi către locurile în care valea Budei sfârşise pentru noi la primitoarea stână din Podul Giurgiului.
 
Mai aveam cale lungă de parcurs în acea zi, dar de aici încolo, parcă urcuşurile mi-au părut mai uşoare şi locurile străbătute mai frumoase ca oricând. De aici încolo totul s-a desfăşurat sub imperiul ulucului glaciar al văii Ucea, pe care de atâtea ori am râvnit-o. Muchia Gârdomanului, vârfurile Ucişoarei, Ucea, Corabia, micuţul lac aproape colmatat de pe versantul sudic, totul aluneca înaintea nostră ca într-un vis frumos. Într-un loc poienit, neverosimil de larg, cu privelişti către şirag de creste înalte, am poposit îndelungat. Acolo ne-am întâlnit cu prietenii pe care-i ştiam plecaţi pe urmele noastre. Acolo am poposit îndelung, părpălindu-ne la soarele care începuse să înconjoare muntele. Până la urmă am plecat către Şaua Podragului, trecând pe sub vârful înalt al Tărâţei. În căldarea Podragului, ne-am oprit la izvoarele lacurilor, devenite acum doar nişte biete pârâiaşe. La cabana din cale ne-am adăpostit o noapte, la răscrucea de drumuri pentru mulţi din călătorii Făgăraşului. Am savurat pilaful coanei Corina, cabaniera pe care-o ştiam de ani buni şi ne-am odihnit ca lumea în camerele liniştite şi fără îngheasuiala din noaptea de coşmar din Portiţa Viştei. Către apus, am mai privit odată Fereastra Iezerului, adânc înfiptă în muchia Tărâţei. Am râvnit de multe ori să ajung acolo, venind din valea Ucei şi uite că au trecut anii şi acum nu mai sunt sigur că voi mai ajunge prin locurile acelea..
 
Am sfârşit o noapte liniştită şi zorii zilei ne-a găsit în faţa cabanei, gata de plecare. Hotărâsem să mergem pe sub munte, prin căldarea Podrăgelului şi dacă s-o putea, până la Bâlea. În Curmătura Lacului am ajuns repede. O scurtă privire aruncată înapoi, către căldarea Podragului şi muchia Tărâţei şi iată-ne începând coborârea, către oglinda lacului Podrăgel. Primele amintiri despre locurile acestea, străbătute la vreme de ceaţă, către sfârşiturile studenţiei, cu un bun prieten, mi-au lăsat amintiri, care iată, nu s-au şters nici acum. Radu, acel bun prieten iubitor de munte la vremea aceea, mă gândesc, printr-un efort de imaginaţie, mi-o urmări poate paşii prin locurile acestea minunate, din care noi, prin ceaţa pe care o străbăteam, deabia de văzusem oglinda Podrăgelului.
 
Am coborât poteca ceva cam râpoasă, ceva mai încet decât altădată, urmărind cu oarecare necaz paşii mai repezi ai colegilor. La hornul argilos care urca cam iute până într-o strungă a muntelui, ne-am regrupat şi în causul lui am mai făcut o pauză. Ne-am tot sucit şi răsucit, să prindem culorile muntelui în razele soarelui, aflat pe un cer fără pic de nori.
 
Şi iar am coborât, să pătrundem în căldările fără sfârşit ale Arpaşului. Eram aproape de creastă şi de locul înverzit, despre care şi astăzi cred că a fost cândva un lac întins. S-a colmatat probabil, s-a înnămolit peste ani şi iarba verde a luat locul întinsului de apă. Pe aici şuvoaiele cristaline îşi urmau cursul către văi şi la unul dintre ele, într-un loc însorit, ne-am oprit la puaza mare, matinală, la îmbucăturile la care stomacul îşi cam cerea dreptul. Am tot urcat, apoi am coborât străbătând picioarele Arpaşului şi de fiecare dată nu ne mai săturăm privind ţancurile muchiei Albotei, printre care cu ani buni înainte mă tot strecurasem, gândind că vom ajunge până la urmă la cabana din căldarea Podragului. Pe întinsul verde, aproape al unei poieni aş putea spune, am zăbovit mult. Nu numai din dorinţa de a ne odijni, ci mai alea să ne săturam ochii cu frumuseţile pe care eu, nu ştiu când le-oi mai revedea. Apoi am urcat din nou, până ce am văzut firul neîntrerupt al potecii ce străbătea Căldarea Pietroasă, sfârşită tocmai la Fereastra Zmeilor. Peste creste se zărea ţuguiul Vânătorii lui Buteanu şi începuturile crestei Vârtopelului. Avea să fie locul acesta cel în care dorinţele noastre făgărăşene aveau să se despartă. Unii aveau să mai zăbovească aici, dorind să coboare mai repede spre firul asfaltat al transfăgărăşanului. Ceilalţi trei aveam de străbătut drum încă lung, pe sub creasta Arpăşelului şi mai apoi prin căldarea Caprei, până a ajunge la cabanele din preajma lacului Bâlea.
 
Şi iară ne-am despărţit. Eu cu mersul meu mai greoi am rămas în urmă şi „ fetele ” s-au hotârât săo ia înainte, poate vor avea timp să urce şi Vânătoarea. Aşa că la Fereastra Zmeilor am rămas singur. Am coborât poteca devenită aproape prăfoasă la vremea asta de secetă amarnică. În locurile priporoase, am mai strecurat şi câte-o vorbă mai dulce. Până la urmă, mai cu câte-o vorbă schimbată cu câte-un călător, mai admirând frumuseţea muntelui către Buda şi Muşeteica, am ajuns în faţa ultimului urcuş,cel de pe Piciorul Caprei. Amarnică capra asta, dar poteca strecurată printre stâncile ei şi mai ales pe spălătura finală, le-am sfârşit cu bine şi aproape cu uşurinţă, stimulată de frumuseţea locurilor pe care le străbăteam. Stâlpul de marcaj din creastă, îmi măsura timpul şi mai ales efortul pe care trebuia să-l fac,dar odată ajuns în preajma lui, parcă m-am frânt, văzând cât mai aveam de mers pe plaiul muntelui. Mi-am mai întors privirile către Urechile de Iepure, printre care bănuiam că Floriana trebuia să se fi strecurat. Am mai zăbovit, odată ajuns la limanul potecii care mă ducea către lacul Caprei. Fie să privesc către furnicarul şoselei, fie spre înalturile Muşeteicii sau ale Iezerului Caprei sau către muchiile coborâtoare din Vânătoarea lui Buteanu.
 
Pe malul Caprei m-am aşezat la odihnă, până când una din doamnele care mă părăsiseră, mi-a venit în întâmpinare. Nu mai apucaseră să urce Vânătoarea şi acum mă aşteptau pe mine. În Şaua Caprei am rămas până la urmă paznic la rucsaci, dânsele trăgând o „ fugă ” spre vârful cel mare. Se făcuse cam frig în şa şi m-am zgribuluit între rucsaci. N-a fost prea lungă aşteptarea, dar am avut răgaz să-mi anin gândurile, în cuiul vremurilor ce vor mai veni, sperând să mai ajung pe cărările muntelui îndrăgit de-o viaţă întreagă.
 
Când au revenit, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să coborâm spre lacul Bâlei. Nu mi-a plăcut niciodată poteca asta pietroasă şi acum şi prăfoasă, dar acum, cu oboseala acumulată şi după locurile frumoase pe care le străbătusem, nu îmi doream altceva decât să se sfârşească odată. 
           
Am ajuns până la urmă în furnicarul şi mai ales talciocul din preajma lacului, tot atât de dezagreabil ca mereu în ultimii ani. Până la urmă m-am întâlnit cu Floriana şi în fugă i-am împărtăşit din cele petrecute pe cărările străbătute. Apoi doar amintirea unui pepene din care ne-am înfruptat cu poftă au mai punctat drumul până acasă, sfârşit peobişnuita vale a Oltului.









 
Text şi foto: Dinu Boghez
02-05.08.2012

miercuri, 8 august 2012

Greul pamantului

Moto: Mă simt că devin
Parcă albastru, parcă nemărginit,
Cu stele pe ochi
Şi pe vârful degetelor.
Marin Sorescu

A venit altă zi, dintr-alt sfârşit de săptămână. Cu soare mult şi nori prevestitori de vreme bună. În gara Râmnicului, am luat acelaşi tren, cam amărât, cu „aromă” de navetişti matinali şi precupeţe venite dinspre Drăgăşani, cu oarece zarzavaturi pentru piaţa oraşului. La halta anonimă a Beţelului, pierdută în lunca Oltului, iară ne-am coborât, să căutăm maşinile ce se îndreptau către pădurile de unde aveau să ducă la vale brazii falnici, doborâţi de drujbe. Drumul ni s-a părut scurt. Tot prin satul Călineştilor şi mai apoi pe Lotrişorul Călineştilor, urcând din greu marele ocoliş, pufăind vapori de motorină în aerul proaspăt, deabia ieşit din întunericul nocturn. Pe sub umbrarul fagilor bătrâni, din drumeagul ce avea să ne scoată în Şaua Izvorului Frumos, am păşit cu teamă, să nu deranjăm liniştea pădurii.

O pauză scurtă, cât să ne ajungă din urmă soarele venit peste frunzarul copacilor, cu freamătul vânticelului din zori. Mai apoi ne-am avântat pe drumul ştiut, urcător pe coasta muntelui, cu pantă cam mare pentru rucsacii dolofani pecare-i duceam în spate. N-am mai avut norocul întâlnirii cu „miriapodul” care căra urca spre munte, după lemne şi tot amarul de drum anevoios, l-am urcat pe picioare. Pe de lături mai sclipea iarba verde, proaspătă, în câte-o poieniţă nefirească, după atâta drum scormonit de utilajele grele ce-i stricau liniştea ancestrală.

Am depăşit mai repede decât altădată locurile mai obositoare – chiar ceva mai repede decât ne aşteptam – şi am ajuns la plaiul alpin din preajma Murgaşului, acoperit încă de păduri de brad neatinse. Pe lângă izvorul din Zănoaga am trecut fără să ne oprim şi am făcut asta, doar când am ajuns la casă dărăpănată, a vechiului centru de cules fructe de pădure, care, cândva, cunoscuse şi zile mai bune. Ne-am încropit mai repede sălaşul nocturn, că doar nu trecuse mult timpde când îl mai folosisem odată. Peste cetina veche, am mai adăugat câte ceva, să ne fie bine peste nopţile pe care aveam să le petrecem aici. Măcar să ne fie ceva mai moale, cât despre găurile din şiţa de deasupra, avea să aibă grijă Dumnezeu să nu dea o ploaie prea „deasă”.

A venit înserarea, cu plaiul Coastei Câinenilor în faţă, cu zumzet de talangă adus pe aripa vânticelului din creste şi către depărtările Făgăraşilor, cu împunsăturile vârfurilor cele mari, sub cerul scutit de nori grei.

Cum-necum, a trecut noaptea şi doar către ziuă, ne-a mai încercat răcoarea muntelui, care a cam străbătut adăpostul sacilor de dormit. Poate de aceea scularea mai matinală, a fost mai uşoară. Afară, suliţele soarelui trecuseră de vârfurile brazilor şi pe iarbă poienii, licărea roua dimineţii. Aveam în ziua aceea, de făcut un drum ceva mai lung. Ne propusesm să ajungem pe vârful Sterpului şi până acolo aveam de întins, nu glumă.

În răcoarea dimineţii, ne-am pregătit repede pentru ascensiunea vârfului dorit. Ceva haine potrivite pentru răcoarea dimineţii, altele pentru eventualele descărcări cereşti, un pic de mâncare cât să nu ne chinuie foamea şi ceva recipiente din care să ne potolim setea, dacă izvoarele din cale or fi secate de vremurile astea uscăcioase. Pe sub Sârbinu – 1852m- şi apoi Şasa Mândrei – 1857m-, pe la izvoarele din cale, cam fiarve acum, am ajuns repede în Şaua Mândrei, acolo unde se despart drumurile înălţimilor. Acolo, la răscrucea zărilor, altădată ne întinsesem cortul, zgâlţâit câtăva vreme de palele vântului tomnatec. Acum pe aici era linişte şi soarele încă nu stăpânea muntele cu suliţele sale de foc şi parcă nici nu-şi propusese să ne omoare cu căldura pe care i-o cunoscusem în alte zile, când urcasem vârful Sfărcaşului. Am apucat pe ramura urcătoare a drumului alpin, construit cam prin vremurile primului război mondial. O fi fost la începuturile acestuia, sau prin zilele lui, dar tot pentru bătălii amarnice fusese făcut, şi tot pentru oameni mulţi şi cai, victime sigure, din armate vrăşmaşe, ce se duceau şi cărau atelaje în vârf de munte. Mai greu de închipuit astăzi, când moartea vine teleghidată.

Se strecura drumul pe sub coastele vârfurilor Mândrei – 1971m- şi Stânişoarei – 1995m -, pe acolo pe unde altădată cunoscusem izvoare din care ne potolisem setea. Acum erau secate şi nici măcar umezeala locurilor nu se mai păstrase. Cu profilul Sfărcaşului – 2054m - în faţă, de piramidă singuratecă, am trecut de stâncăriile Pârcălabului - 1960m. În şaua care-i despărţea pe cei doi, am început urcuşul şi coborâşul drumului ce avea până la urmă să ne scoată în Şaua lui Pârgheş, la 1911m. Când am început coborâşul, în faţa noastră stâtea coama înaltă a Sterpului, cu stâncării care sclipeau în bătaia soarelui. Coama lungă a Dealului Negru – 1965m –ascundea pe pajiştile mai joase stânele cele mari, statornicite pe aici din vremuri depărtate. În vâlcelul pietros dintre Sterpu şi Dealul Negru,ar fi trebuit să vedem firul spumos al Păscoaiei, dar acum, la vremea asta de secetă cumplită, doar faţa uscată a stâncilor mai putea fi văzută.

Mai fusesem de câteva ori în şaua asta bătută de vântoase amarnice uneori. Ba chiar întinsesem cortul într-o împrejurare şi deabia de-i stăpânisem panza firavă, să nu o ia la vale. Acum locurile erau paşnice şi niciun firicel de vânt nu adia. Câtăva vreme am umblat pe întinsul şeii, acolo unde altădată erau ochiuri de apă. Acum doar uscăciunea pământului, mai amintea de ele.

Am început urcuşul. Pe plai mai întâi. Era drum lung până pe creştetul Sterpului. Prin pajiştea alpină, la vreme potrivită erau întinderi de bujor. Văzute acestea dinspre locurile Prejbei, părea că arde muntele, într-atât de aprinsă era pajiştea cuprinsă de jăratecul bujorului. Dar nu aceasta era singura amintire pe care muntele acesta mi-o lăsase, în multele împrejurări de când mă tot învârtisem pe lângă el. O singură dată, venind dinspre castelul Dobrunului, cu dorul de a-i atinge creştetul împietrit, mă aflasem într-o zi cu seninul cerului deasupra, în faţa culmii sale, aproape ireală. Urcasem apoi cu singurul gând care-mi stătea în minte, că însfârşit aveam prilejul să-i urc muchia singuratecă. Îi străbătusem atunci plaiul prelung, până ajunsesem pe creştetul stâncos. Stâncăriile se succedau fără să le ţin numărul şi creasta aceasta părea desprinsă din alt munte decât cel pe care eram. În chiar vârful cel mare, era plasată un fel de bornă, cu capac, pentru cine ştie ce măsurători. Eram obosit, singur, cu rucsac greu în spate şi lăsasem în urmă drumul lung, făcut de la Dobrun şi în faţă mai aveam altul, tot lung, de trecut peste Floarea şi încă mai departe. Urcat pe clonţanii înalţi cu toate zările pline de munţi răspândite împrejurul meu, m-am simţit dintr-odată fericit. Îmi dăruise ziua aceea seninul cerului şi prilejul de a-mi împlini un vis pe care nu credeam să-l mai ating.

Acum am urcat treptele muntelui, oprindu-mă pe prispele stâncoase întâlnite în cale şi până la urmă tot în locul cel mai înalt – 2142m -al său am ajuns. Cerul era tot senin de jur împrejur şi privirile străbăteau zările. Spre Cindrelul înălţat molcom către înalturi, cu poiana refugiului Cânaia mai spre poale. Cu Şureanul şi al său Pătru ridicat peste orizont. Cu vârfurile cele înalte ale Parângului, semeţe, peste altele la fel. Munţii Căpăţânii, ai Latoriţei şi cele multe ale Lotrului, dintre care vârful Balindrului, îmi era parcă mai familiar. Dinspre Făgăraşul însorit, acum venea dorul crestelor înalte şi privirile au zăbovit o vreme într-acolo. Până şi ţancurile Retezatului, se deosebeau din pâcla depărtărilor.

Ne-am săturat privirile cu atâtea locuri dragi şi până la urmă a trebuit să ne despărţim de ele. Ne-a fost drumul mai greu la întoarcere. Soarele începuse să dogorească, apa era pe sfârşite şi oboseala începuse să-şi spună cuvântul. La izvoarele de sub Şasa Mândrei ne-am oprit să ne potolim setea, după care până la căsuţa din care plecasem în zori, nici că ne-am mai oprit. Când plecasem promisesem că ne vom întoarce cam în 7 ore şi când am ajuns, nu întârziasem decât ¼ de oră.

În cealaltă zi, parcă şi mai frumoasă, cu imaginile Făgăraşilor în faţă, cu fuioare de ceaţă sub vârfurile înalte, de parcă puteai întinde mâna după ele, să le prinzi frumuseţea în pumni, să nu le mai dai drumul niciodată, am început coborârea. La izvorul din Zănoaga am poposit să-i sorbim unda răcoroasă şi să ne îndestulăm cu de-ale mâncării. În Şaua Izvorului Frumos, am mai zăbovit cât să ne luăm rămas bun până ’ntr-o altă împrejurare pe care ne-o doream pe aceste meleaguri. După care ne-am îndreptat spre vale.

Din şaua Izvorului Frumos, am coborât prin pădure, către vechiul drum de tractor, folosit cândva la cărat lemne. Prin pădurea tânără, cu câte-un „patriarh” de fag lăsat în picioare, ca să-şi crească mai apoi odraslele tinere pe care le zămislise, nu prea era potecă. Doar o însăilare de frânturi şi urme proaspete de copite de cal, mai arătau locurile prin care trebuia să ajungem la drumul amintit. Când am ajuns la firul de apă zglobie a Robeştilor, căldura năpădise pe vale, aşa că drumul până la casele satului, l-am străbătut cu greu. Printre case, a trebuit să mă odihnesc pe cele vreo două băncuţe aflate în cale. Aşa că răcoarea oarecăror licori de la cârciuma satului, mi-au fost de ajutor, până a nu ajunge pe peronul din halta Robeştilor, în care de atâtea ori aşteptasem trenul care avea să mă aducă din nou acasă, lăsând în urmă nostalgia plaiurilor pe care le străbătusem.








Text şi foto: Dinu Boghez
18-20.07.2012

miercuri, 1 august 2012

De-as fi, de n-as fi...

Moto: Mie-mi place şansa
unui zbor din toate
să răzbat cu gândul
unde nu se poate.
George Ţărnea

Pronosticurile meteo, nu s-or îndeplini întotdeauna. Cam aşa gândeam când mă îndreptam către gară, de unde aveam să luăm trenul către halta Beţelului. E drept că dis-de-dimineaţă, înainte de a pleca de acasă, mă mai uitasem odată pe prognoza meteo a zilelor care urmau şi nu eram prea încântat. Dar mă gândeam că Dumnezeu îi ajută doar pe cei curajoşi şi speram că Dânsul, o să aibă grijă un pic şi de noi. Şi mai aveam o temere. Dărăpănătura vechii case de colectare a fructelor de pădure, în care vroiam să dormim, oare o mai fi încă în picioare ?. Fără condiţiile astea împreunate, excursia noastră avea şi şanse de nereuşită.
Astea fiind zise, iată-ne coborâţi pe peronul amărât al Beţelului. Câţiva paşi până la casele Călineştilor, unde ne aşteptau maşinile care aveau să ne ducă pe noi, în drumul lor către locurile de unde aduceau la vale lemnele tăiate din frumoasele păduri de brad ale Lotrului. Prin sătucul încă adormit, de pe Valea Călineştilor, am trecut repede, iar zgomotul maşinilor deloc silenţoase, o fi trezit din somn orătăniile sătenilor. S-au perindat prin faţa ochilor, casele îmbătrânite de pe vale, aşezate la poalele stâncăriilor Călineştilor, ce le ajungeau până în bătătură. Când am ajuns la Gura Suliţei, ultima dintre ele a lăsat geana peste poveştile cu zmei, agăţate de clonţanii ascuţiţi ce stăpâneau valea.
Nu mult am mai mers pe vale, până când am apucat-o la dreapta, pe alt drum, cel de pe Lotrişorul Călineştilor, pe care nu cu mulţi ani în urmă, îl urmasem pe jos, până în şaua Izvorului Frumos. Acum ne mai zdruncina maşina, în lungul marii bucle încolăcite pe coastele muntelui, dar atunci, o scurtasem pe priporul unei poteci din cale, urcate cu adevărat cu genunchii la gură. Pe câte-un bolovan de pe marginea drumului, pe câte-un copac mai răsărit, au apărut câteva semne ale unui marcaj cu cruce albastră, cam fără început şi cum avea să se dovedească şi cam fără sfârşit.
Târâş-grăbiş, zgâlţâiţi de asperităţile drumului forestier, am ajuns la ramificaţia care ne scotea sus, în şaua Izvorului Frumos. Cât a mai rămas din ea..., acum după ce tăierile de pădure au transformat vechiul drum al oierilor, în bulevardul maşinilor grele, de omorât pădurea.
Bucata de drum până la Izvorul Frumos, am făcut-o pe răcoare, la umbra pădurii dese şi doar când l-am sfârşit în şaua amintită, ne-a prins soarele arzător care începea să înconjoare muntele. Câtava vreme am zăbovit la marginea drumului, pe iarba încă nescormonită de utilajele care cărau la vale bogăţia pădurii. Apoi am început urcuşul lung, pănă la plaiul la care râvneam.
Era drumul proaspăt amenajat, cât să urce „miriapodul” care căra la vale brazii doborâţi din plaiurile muntelui. Un timp, ne-am chinuit pe drumul mai adesea bătut de soare, până când într-un târziu, un zgomot depărtat, de maşină grea, ce urca muntele, ne-a ajuns la urechi. Până la urmă, monstrul amintit adineaori, ne-a ajuns din urmă. Doar eu am avut curajul să mă urc pe platforma îngustă, cu ţăpuşi înălţate la cer, pe care aveau să coboare brazii doborâţi de drujbe. Tractorul uriaş, urca alene şi până la urmă s-a oprit în poiana înaltă a muntelui, dincolo de stâna din Danu. Acolo am schimbat câteva cuvinte cu omul care conducea tractorul. După mulţumirile de rigoare, s-a înfiripat o conversaţie. Vroia să ştie cam unde aveam să ne adăpostim şi cam unde aveam să mergem mai departe. Apoi i s-a trezit interesul despre graniţa vremurilor îndepărtate şi parcă a fost un pic dezamăgit că locurile acelea erau cam depărtate, necum că se ele erau pierdute de mult în negură acelor timpuri. Altfel omul era un companion plăcut şi conversaţia una la fel. Apoi s-a depărtat să încarce trunchiurile de brazi şi eu mi-am început aşteptarea colegilor de drumeţie. Numai că între timp, din norii grei care se apropiau, s-au scuturat primii stropi de ploaie şi mai apoi din cer a ajuns şi cortegiul fulgerelor. Mai adusesem cu mine un rucsac, al unuia din personajele care alcătuiau grupul cu care urcasem. Mi-am pus rucsacul meu în spate şi am încercat să-l ridic şi pe celălalt. Mi-a fost imposibil să-l ridic şi m-am întrebat ce oare pusese în el de era aşa de greu. N-am avut încotro şi am luat-o la picior, pe drumul de altfel scurt, pe care-l mai aveam de parcurs până la locul bivuacului. S-a înteţit ploaia. A apărut şi primul trăznet, care a zguduit muntele. Mi-am făcut repede crucea obişnuită, gândind că îmi va fi de folos pentru trăznetul care va veni, că primul din cale, tocmai se săvârşise. Şi tot aşa am ţinut-o până la casa cam dărăpănată, în care aveam de gând să ne adăpostim.
Am răsuflat uşurat când m-am văzut cât de cât, sub pavăza unui acoperiş şi deabia atunci am avut de constatat cât de mult mă udase ploaia. Până s-a mai potolit potopul, până mi-am revenit din goana de pe poteca de până aici, a mai trecut câtăva vreme. Apoi am pornit-o în calea colegilor, pe care i-am întâlnit repede, cam uzi şi cam tot atât de speriaţi de trăznetele căzute peste munte.
Cât a mai rămas din zi, ne-am petrecut-o încercând să ne găsim un loc în casa dărăpănată în care ne aciuiasem. Şi mai ales cât mai feriţi de eventuala ploaie care ar fi pătruns prin acoperişul cam ciuruit.
Ne-am înjghebat câte un culcuş din cetină, cât să nu dormim chiar pe bârnele tari din pardoseala cam înclinată şi de aceea chiar ne-am bucurat când am descoperit mai către picioarele „patului”, o bucată de lemn, în care toată noaptea, aveam să ne proptim picioarele, ca să ajungem din nou la poziţia iniţială.
Dar până la orele nopţii mai era timp berechet şi ni l-am petrecut uitându-ne pe cer, acolo unde norii, din care unii cam plumburii, se tot jucau cu noi, amăgindu-ne cu speranţa zilei frumoase pe care o aşteptam. S-au mai luminat crestele şi către Coasta Câinenilor, plaiul a început să se lumineze. Către Făgăraşul îndepărtat volbura de pe creste parcă se mai potolise şi dintre norii care-i stăpâneau înălţimile, plaiul Feţei Sfântului Ilie începuse să se însorescă.
Mai către apus, când ne-am lămurit că în seara aceea şanse de ploaie nu prea mai erau, ne-am gândit că bine am face dacă ne-am urni din loc şi am urca pe vârful Robului, la poalele căruia tot eram. Aşa că, ne-am avântat printre brazii încă la locul lor, pe poteca deabia însăilată printre aceştia. Mai apoi, când ne-am apropiat de înălţimea alpină a acestuia, vegetaţia pitică, ne-a mai împleticit paşii şi vântul cam răcoros, ne-a amintit că ajunsesem pe primul şi cel mai înalt, dintre vârfurile sudice ale munţilor Lotrului. Eram pe plaiul înalt, presărat cu ceva stânci, cum îi stă bine unuia care domină locurile. Ne-am aruncat privirile de jur împrejur. Erau doar munţii care ne înconjurau pe toate părţile. Către Făgăraşul pâclos, ne-am aruncat privirile către înălţimile râvnite mereu. Câte ceva se zărea, pe ici pe colo, dar pâcla şi norii îi acopereau vârfurile cele mari. Din cei mai apropiaţi nouă, doar Buila răsărea falnică deasupra unor coame împădurite. Cu Parîngul, am avut ceva mai mult noroc. Din el răsărea mai cu deosebire, piramida înaltă a celui mai înalt dintre vârfurile sale. Mai era ceva, acolo unde orizontul se îmbina cu cerul, într-o geană de lumină, aninată peste vârfuri semeţe. Adunate laolaltă în infinitul depărtat, câteva din vârfurile Retezatului, îşi depănau poveştile adunate din vremurile de demult. Mai către noi, cu înălţimi înegurate, Cindrelul era doar un tobogan din care coborau vântoasele din „Platoul Diavolului”. Şureanul ne oferea privelişti mai generoase şi din el, cuşma rotunjită a vârfului lui Pătru, ni se arăta în întregime. Din munţii Căpăţânii, zona înaltă dintre cei mari, Ursu şi Nedeia, sub norii buluciţi ai apusului, m-au făcut pentru o clipă, să-mi amintesc începuturile peregrinărilor mele prin aceste meleaguri, cu întâmplări pierdute prin ceaţa anilor aşternuţi peste ele.
A venit vremea coborârii, printre aceleaşi tufărişuri şi crengile brazilor, care mai acopereau potecuţa firavă. Mai jos am trecut pe lângă izvorul, altădată bogat şi care acum, la vreme de secetă cumplită, deabia de mai pâlpâia. Din el trebuia să ne potolim setea şi ceva mai pe seară, aveam să aflăm că şi turma de oi, trecătoare prin aceste locuri, tot pentru aşa ceva îl folosea. N-aveam ce face şi îl foloseam deopotrivă, vietăţile adunate aici,  la ceas oprit de datini şi de lege”. Câtăva vreme ne-au chinuit bâţanii, cohorte de insecte pişcăcioase, dar peste toate a venit noaptea, una senină şi înstelată şi după cât fusese de cald peste zi, tot atâta răcoare s-a adunat peste munte, de ne-a făcut să ne zgribulim în sacii pe care ni-i adusesem.
A venit cealaltă dimineaţă, în care aveam de făcut drumul către vârful Sfărcaşului, cel pe al cărui ţugui ne pironisem ochii toată seara. Sclipea iarba verde de jur împrejur, semn că seceta nu-şi desăvârşise opera nefastă. Înălţimile către Coasta Câinenilor, erau luminate de soarele puternic. Am plecat cam târziu, pentru ziua călduroasă care urma. Cam pe la ora 9. Ne propusesem să ajungem pe vârful Sfărcaşului. Drumul către locul pe care ni-l doream, stătea luminat înaintea noastră. Îl mai făcusem şi altădată, urcând spre crestele înalte, dar şi coborând din ele. Când venisem dinspre vârful Floarei, înnoptasem în cort, ba în şaua Mândrei, ba în cea de sub Şasa Mândrei. De câteva ori urcasem din greu pe Piciorul Danului, venind din valea Uriei. Altădată poposisem la stâna din Şasa Mândrei, cu ciobani sfătoşi din Vaideeni şi cam tot atunci văzusem prima oară casa mândră, înlţată cam atunci, prin anii ’ 76, devenită acum dărăpănătura sub care dormisem acum. Am ieşit repede în pajiştea încă verde ce despărţea vârfurile Robului şi Sârbinului. Apoi am trecut pe sub vârful Şaşa Mândrei, cel care trimitea în potecă izvoarele din care de atâtea ori îmi potolisem setea. Doar că acum erau firave şi dacă seceta asta o mai continua, tare mi-e teamă că vor deveni doar o amintire.
Ne îndreptam repede catre crestele înalte, pe sub care trecea vechiu drum, construit cam prin ’914, care cobora spre valea Oltului şi în sus urca până în şaua înaltă a lui Pârgheş. Noi, pe ramura asta, urcătoare, ne-am avântat. Am trecut pe sub creasta înaltă dintre vârful Mândra şi cel al Stânişoarei, pe lângă locurile pe care altădată găsisem izvoare numeroase, prin locul din care se desprindea poteca ce ducea la vârful Floarei, după ce mai întâi trecea peste cel al Ggârcului, muntele cu aluniţe de jneapăn. Mai apoi am trecut peste stâncăriile adunate pe vârful Pârcălabului – 1960m – şi după coborârea în şaua Sfărcaşului, am ieşit din drumul aşternut peste munte şi am început urcuşul spre vârful cu acest nume. Privit de departe, chiar de la casa în care înnoptasem, vârful avea aspectul unui ţugui. Pe ţuguiul ăsta aveam de gând să urcăm. Ne-am abătut din drum şi prin pajiştea cu tufe de rododendron la tot pasul, am început urcuşul. Mi-a fost cam greu, mie mai mult decât celor cu care eram. Urcuşul era unul continuu şi nu-mi dădea prilejul unor locuri mai domoale. Dar până la urmă am ajuns chiar pe vârf. Acolo unde stătea înfipt un soi de „bastion” din fier. Acolo ne-am strâns mâinile pentru marea noastră ascensiune şi colegelor le-am mulţumit pentru eventualele micşorări al ritmului de mers de până atunci.
Ne-am aruncat privirile către adânca şa a lui Pârgheş şi către panta aspră, presărată cu stâncării ce ducea spre vârful Sterpului şi atunci ne-am propus să-l urcăm cât de curând. Munţii din jurul nostru începuseră să se lumineze şi mai apropiatul Balindru îşi arăta vârful săltat peste culmea munţilor Lotrului. Cindrelul era încă întunecat şi cu mare greutate, în ochiul de poiana dintre jnepeni am aflat locul casei Cânaia. Făgăraşul era încă pâclos şi peste el, mai zăboveau nori buclucaşi. Un nor negru apăruse peste creasta Lotrului şi părea că nu glumeşte de loc, în intenţia de a-şi desface baierele peste locurile în care eram. Aşa că ne-am luat repede picioarele la spinare, am coborât până unde ne lăsasem tovarărăşa de drum şi împreună am luat-o prin locurile prin care venisem.
Drumul întoarcerii a fost unul grăbit. Dinspre locurile pe care le părăsisem, veneau nori închiondoraţi şi teama unei averse cu trăznete plutea în aer. N-am mai stat la palavre, despre locurile care ascundeau amintiri din anii ceilalţi, dinainte, care trecuseră aşa repede peste noi şi am ţinut-o tot într-o goană, până când, ajunşi din nou la izvoarele de sub Saşa Mândrei, am văzut pericolul norilor negri dus către alte zări. La izvoare ne-am tras sufletul şi ne-am răcorit după alergătura de până atunci. În şaua de sub Sârbinu, ne-am întins în pajiştea verde să ne odihnim cât de cât, să nu ajungem în tabăra noastră cu aspect de oameni obosiţi. Şi când am ajuns acolo, întâlnindu-ne cu cel care rămăsese în „tabără”, am făcut socoteala timpului scurs de când plecasem. Promisesm că vom lipsi 5 ore şi întârziasem doar ¼ de oră.
Ne-am odihnit, ne-am bucurat de seara frumoasă care a coborât peste munte şi când s-a lăsat înserarea, ne-am strecurat în sacii de dormit.
A venit şi ultima zi. Cam tristă, dar plină de frumuseţea celei dinainte. Când ne-am trezit, iarba din faţa cocioabei în care ne petrecusem nopţile din urmă, părea lustruită proaspăt în lumina soarelui, ridicat de-o palmă deasupra munţilor înalţi pe care-i depăşise. Iarba era înrourată proaspăt şi paşii noştri, aflaseră lacrimile cereşti ale zorilor.
Era timpul să ne strângem tărhatul. A durat mai puţin decât mi-am închipuit şi când am urcat la drumul de deasupra casei mi-am întors privirile către plaiul Coastei Câinenilor. Sclipea în soarele dimineţii şi pe întinsul său, punctele albe, mişcătoare, întruchipau turma oilor văzută mai ieri, plimbată pe întinsul păşunii alpine. Norilor, care ne cam speriaseră în zilele din urmă, acum le venise de hac vântul, care-i gonea de pe cer. În urma lor, rămânea doar albastrul pe care-l jinduiam. Ne-am continuat drumul, acum pe cel al întoarcerii.
Am trecut pe lângă stâna Danului, acolo unde o noapte cu lună plină, ne ţinuse altădată tovărăşie, în poiana înconjurată de brazii cu freamătul înserării. Apoi am ajuns în locul unde Făgăraşii, tocmai se eliberau de vălătucii de nori care îi făcuseră nevăzuţi în zilele din urmă. Acum piscurile înalte ale Ciortei şi Boiei, se profilau întunecate pe albastrul cerului. Sub ei dăinuiau ceţurile care-i stăpâniseră, dovedind ziua bună care ne întâmpina. Mai depărtaţi, mai pierduţi în pâcla dimineţii, se zăreau Iezerul şi Bucegii şi cam într-o parte şi culmea masivă a Leaotei.
La izvorul din Zănoaga, am făcut pauza mare. Ne-am desfăcut merindele şi ne-am potolit setea din unda zglobie ţâşnită din adâncul pământului, câtă mai avea şi el pe vremea asta de secetă aprigă.
Cu imaginea încă împădurită a pădurii Murgaşului, ne-am continuat drumul. Am întâlnit urcând şi miriapodul uriaş, care se pregătea să mai coboare brazi doborâţi de drujbele, care nu stăpâniseră cântecul dureros, de pe urmă, al acestora. Coborâşul iute al drumului, ne-a adus din nou în şaua Izvorului Frumos. De acolo aveam să ne abatem spre stânga, prin desişul pădurii de fag, pe unde poteca părea mai mult o amintire. Dar până la urmă am dibuit-o şi am ajuns la capătul drumului, croit altădată de tăierile abătute pe coasta muntelui. Fusese pădurea exploatată şi atunci, dar parcă mai cu milă decât acum, judecând după fagii bâtrâni, cu trunchiuri îngroşate de anii mulţi, pe care-i aveau în picioare, îngrijind parcă viaţa celor tineri, crescuţi în umbra lor.
Era drumul mai mult umbros şi pe serpentinele multe din cale, am ajuns repede la firul apei Robeştilor. De aici înainte ne aştepta calea, nu lungă, dar obositoare în soarele amiezii. Tovarăşii mei au mai poposit pe malul apei, să se răcorească de arşiţa amiezii. Doar eu mi-am continuat drumul, gândindu-mă că am să fac o pauză la gura Văii Mici, cea care, în umbra deasă, ascundea un pârâiaş zglobiu şi drumul către înălţimile Pietrii Gorganelor.
Oarecare voci omeneşti ajungeau până în locul pe care mi-l alesesem pentru pauza pe care mi-o promisesem. Am ţinut să depăşesc zgomotele omeneşti şi mi-am continuat drumul. La o masă improvizată, oameni din naţionalitatea conlocuitoare, tăietori de pădure nu atât de productivi ca cei de sus, tocmai îşi luau prânzul. Bineţea adresată, le-a stârnit pofta de vorbă şi unul dintre ei, mai vorbăreţ şi-a făcut socoteala că în tinereţe făcusem sport, de vreme ce mă încumetam să umblu pe munţi atâta drum şi încă pe o asemenea căldură. Ceva mai încolo, m-am aşezat la umbra deasă de pe malul apei şi descătuşat de povara din spate, am privit cerul cu nori albicioşi, alergători pe întinsul albastru. Până la urmă am ajuns printre casele Robeştiului încins, m-am răcorit cu ceva coca-cola la birtul din cale şi în clădirea haltei pricăjite, ne-am petrecut, reuniţi, clipele aşteptării „săgeţii albastre”, care avea să ne ducă pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile în urmă.












 
Text şi foto: Dinu Boghez
11-13.07.2012