Iezerul din Căldarea Purului

 Moto: Puteți auzi tăcerea pădurii ?

            Ascult-o, ascult-o,

            dar bagă de seamă,

            de vrei – ascultând-o -să și poți s-o auzi.

                             Romulus Vulpescu

 

    Era într-o zi de început de vară, călduroasă încă din zori. Peste drumurile asfaltate de pe valea Oltului și mai apoi a Lotrului, parcă soarele nu dogorea prea tare. De la Gura Latoriței, drumul strâns între munți și pârâul zglobiu al Latoriței, mai potolise zăpușeala zilei de vară. Dar doar când drumul s-a strâns între munții văii Latoriței, locurile au căpătat răcoarea muntelui. Am trecut pe lângă stupina din poiana de pe malurile Latoriței, cu geamurile mașinii închise, de frica zburătoarelor înțepătoare, care-și aveau lăcașurile prin apropiere, unde-și depuneau mierea. Mai apoi am depășit locurile de la Borogeana Răgăliei. Erau acolo case de pădurari, care adăposteau vremelnic oamenii pădurii și ceva mai jos, acolo unde fusese ridicat zid înalt, să stăvilească malul muntelui, să facă loc drumului și peste acesta apele pâraielor Borogeana și Răgăliei, săreau nestăvilite, stropindu-te zdravăn de fiecare dată când treceai pe jos prin apropiere. A fost într-o zi de iarnă, când am ajuns acolo, mai către începuturile peregrinărilor mele prin aceste locuri, pe zăpadă încă neatinsă de picior de om. Întunericul coborât peste munții luminați de dărnicia unei luni pline, ne-a dat bucuria zburdălniciilor peste zăpada neîncepută, cu sclipicii poveștilor ce de abia își începeau șirul acestora. Au fost acestea amintiri de neșters, pe care poate am să am timp să le depăn vreodată.

    Acum însă ne grăbeam, căci mai aveam încă drum lung de făcut. Am depășit Casa Petrimanu și puțin mai departe am început să urcăm serpentinele drumului, care avea să ne scoată în Curmătura Oltețului. Aici se despărțeau și se îmbrățișau munții, cei ai Parângului și cei ai Căpățânii.

    Am început urcușul, pe muchia muntelui. Într-un cot al potecii care ducea pe creasta muntelui, se desprindea la dreapta o potecă. Am urmat-o și curând am ajuns între brazi. La capătul acestui pâlc, am ajuns într-un ochi de poiană, acoperit de zăpada încă persistentă. Brazii mărgineau ochiul de poiană, înfrățindu-se cu abruptul muntelui. Din albul zăpezii răsăreau fire de brândușe. Am pășit pe întinderea albă presărată cu flori. Fiecare pas era o călcătură moale și bocancul se afunda puțin. Eram pe întinderea unui fost iezer, acum colmatat. Puțină vreme am străbătut întinderea de zăpadă presărată cu brândușe. Eram pe întinderea unui fost lac alpin. Când l-am străbătut până la capăt, din înaltul muntelui se prăvălea torentul unei cascade. Era șuvoiul care alimenta fostul iezer, pe întinderea căruia pășisem până atunci. Vremurile trecute peste  iezerul de odinioară, colmataseră oglinda acestuia și mai rămăsese doar întinderea acoperită de zăpadă, cu flori de brândușe proaspete. Peste oglinda de apă bine ascunsă în pădure, timpul adusese aici fire de pământ, peste alte grăunțe de același fel și acum din cele poposite aici, răsăriseră la sfârșit de primăvară, firele firave de brândușe. Apa năvalnică a torentului, în amonte de fostul lac alpin, se arunca cu zgomot mare, peste stâncile din cale formând cascade vorbitoare despre trecutele vremuri de peste ani. Când ajungea la fața iezerului ascuns, peste locurile acestea parcă se așternea liniștea pădurii. 

    Era pe lângă firul torentului, poteca ce urca la colonia părăsită a stânelor de odinioară. Până acolo am urcat din greu. Pe muchia muntelui erau risipite casele vechii așezări pastorale. Acum erau părăsite din cine știe ce motiv. Mult n-am zăbovit aici. Mai aveam mult de urcat până a ne întâlni cu grupul de care ne despărțisem. Sus, pe vârful Purului, la peste 2000m, ne-am întâlnit cu cei de care ne despărțisem mai jos. Eram aici la primele vârfuri mari ale Parângului. Am stat și noi puțin pe pajiștea vârfului, privind cu ochi nesătui șiragurile de munți care ne stăteau în preajmă. Apoi cu satisfacția locurilor nou văzute, am coborât la mașina care ne aștepta în Curmătura Oltețului.

Dinu Boghez

Voi umple o carte cu pene colorate

 Moto: A fost o vreme cînd

                            Închideam ochii direct spre vise.

                                   Marin Sorescu

 

I-am propus doctorului Iliescu, să facem o incursiune în Piatra Craiului. Mai fusesem odată, împreună și zilele acelea fuseseră unele frumoase. Acum, în afara celor doi parteneri, se mai adăugase și fiul său.

Am plecat într-o sâmbăta către ora prânzului. Aveam timp destul să ajungem pe lumină la Garofița Pietrii Craiului. Pe un timp bun prin locurile minunate de peste muncele, am ajuns la Garofița încă pe lumină multă. Ne-am parcat mașina și am început urcușul către șaua Tămașelului, acolo unde voiam să ne întindem corturile. Am început să urcăm, doar că în scurtă vreme, mi s-a declanșat o criză de astm. Aveam la mine tot ce trebuia ca să-mi stăpânesc criza, dar după un asemenea eveniment, mersul meu nu mai izbutea să fie ca al unuia sănătos. Doctorul Iliescu îmi cunoștea bine stările nefericite, din care iată, făcusem acum una pe munte. Era de altfel medicul meu curant și știa bine ce este de făcut. Parcă mă simt tentat să amintesc o întâmplare medicală, petrecută în cabinetul doctorului cu care urcam acum. Așteptam să intru în cabinetul celui cu care eram acum. Dar chiar atunci s-a declanșat o criză de astm, violentă. Doctorul nu m-a trimis în spital, cum poate i-ar fi fost la îndemână. Nu, a anunțat afară celor care așteptau că în cabinet are un caz grav și nu mai poate primi pe nimeni în ziua aceea. S-a chinuit cu mine vreme îndelungată, poate 5-6 ore, mi-a făcut atâtea injecții cât a trebuit să-mi revin. În târziul după amiezii, când pe culoare nu mai rămăsese decât femeia de serviciu, mi-am revenit și am plecat acasă împreună. Atunci i-am spus doctorului, că nu mai cred că voi mai urca pe munte niciodată. A venit răspunsul prompt: "ba, o să mai urcăm pe munți împreună, o să vedeți!!". Și a avut dreptate, eram acum împreună și urcam în Piatra Craiului.      

Am ajuns în Șaua Tămășelului, mai pe înserat, acolo unde aveam de gând să ne întindem corturile. Până acolo urcasem poate mai încet de cum am fi vrut dar ajunsesem. Greutatea din spate îmi fusese luată. Doctorul îmi luase cortul, fiul său rucsacul – al lui în spate și al meu în față -, iar eu îmi purtam pașii, doar cu mine însumi.

Dimineața m-am trezit de parcă nu pățisem nimic. Ne-am pregătit rucsacii pentru tura din ziua aceea. Cortul și sacii de dormit i-am lăsat în cort, sperând că nimeni nu ni-i va lua. Sigur ne-am refăcut rezerva de apă. Poate la izvorul de sub creastă, dar sigur nu am suferit din lipsa de apă. Apoi ne-am întins la drum. Mai întâi pe poteca de sub abrupt, pe Brâul de Mijloc. Asta până am ajuns la firul Padinei Lăncii. Pe acolo vream să mergem. Nu eram prima oară prin locurile acelea. Știam săritorile, una mai cu precădere, la care mai de mult ajunsesem cu Grig și frânghia lui de rufe luată de acasă. Atunci ajunsesem în fața săritorii, fără să știm cum pășim mai departe. Dar avusesem noroc cu doi cunoscători, care un timp au așteptat ca noi să urcăm. Când au văzut că noi nu aveam habar de locurile pe care trebuia să le depășim, ne-au rugat să-i lăsăm pe ei să treacă. Din doi pași au fost deasupra săritorii. Acum știam cum să depășim acest prim obstacol mai dificil. Mai departe am trecut o porțiune spălată, pe care a trebuit să fim mai atenți. După care am pătruns pe poteca Brâului de Mijloc. Belșug de jnepeni, urcușuri și coborâșuri, o bogăție de flori și undeva în lungul potecii, la un loc ceva mai larg, o piatră cu însemnele "loc de cort". Pentru Dinu Mititeanu, hoinar de când se știa prin Piatra Craiului, cuvintele astea probabil aveau întotdeauna amintiri de neșters. Poteca era ca întotdeauna încântătoare și știam că așa ar fi fost în continuare, dar noi ne-am oprit la Grota cu Urcior. Acolo unde din tavanul acesteia cădeau picături de apă, una câte una, fiecare din ele alimentând câte o cutiuță de conservă în care acestea se adunau. Și așa turiștii însetați, găseau aici câte o gură de apă vie!.            

Drumul nostru pe Brâul de Mijloc luase sfârșit. Nu ne mai rămăsese decât să coborâm prin locurile prin care se făcuse o potecuță. Sigur abruptă și doar într-un singur loc, pe o spălătură, ceva mai delicată. Când am sfârșit coborârea pe stâncăriile locului, am ajuns într-o potecă bine bătută și curând și la refugiul Crăiței, ctitoria lui Mircea Florian, la care tot dânsul mă adusese acolo prima oară. Acum doar doream să trecem pe acolo și oricum n-am fi putut rămâne, pentru că veniseră alții mai dinainte și cabana nu avea decât patru locuri. Noi am coborât până am prins poteca Brâului de Jos, sigur mai comodă decât a celui de Mijloc. Pe poteca acestuia am ajuns în locurile de sub Șaua Tămășelului, acolo unde se găsea izvorul la care coboram mereu când ajungeam pe creasta de sub Umerii Pietrii Craiului. Ne-am luat de acolo apă cât să ne ajungă până a doua zi, când am coborât la cabana Garofiței din Valea Dragoslăvenilor. Cred că și pe atunci mai era cabanier Bălan cu câinii lui ciobănești albi și frumoși, cu care multă vreme ne-am tot conversat, fie direct, fie mai târziu doar prin telefon. Sfârșisem atunci una din cele mai reușite excursii prin abruptul Pietrii Craiului.

 

Dinu Boghez  /  1976