CĂUTÂNDU-L PE GODOT

Moto: Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!.

                                              Jules Laforgue  

 A venit vestea unei plimbări prin Făgăraș, așa, pe negândite. Fără prea multe pregătiri, nici măcar cele mentale, iată-ne la ora matinală a unei dimineți, îmbarcați în ducipalul alergător al Florianei, în drum spre lacul Bâlea, pe varianta munteană a munților Făgăraș.

  Alergam pe șoseaua liniștită, încă neacoperită de miasme fosile, sub albastrul cerului ce-și pierdea repede vioriul unei dimineți, ce se dovedea a fi una însorită. Am străbătut Tigveniul, ce ascundea pe o uliță anonimă, drumul Topologului, presărat cu amintiri de pe când străbătându-l, urcasem calea Negoiului, uneori senină, alteori mai închiondorată și uneori chiar cu năbădăi. Peste plaiul însorit de la  capătul satului, ce-i făcuse epocă filmului lui Păcală în vremuri oarecum apuse, am trecut ca gândul. De Curtea de Argeș mă legau amintirile câtorva lucrări industriale, ce-mi frământaseră ceva din anii tinereții, din cei ai vieții mele civile aș putea spune, alta decât cea montană, pe care iată, nu vroiam cu niciun preț să o trec doar în tolba amintirilor. Mai apoi drumul spre munții cei mari, pe șoseaua uneori agățată doar într-un cui și mai departe, pe lungul drum de pe malul mării de la Vidraru. Când am ajuns pe meleagul cabanei Capra, ce stăpânea locul împoienit dintre munți, am pătruns pe tărâmul crestelor celor mari, povestindu-mi poate, de locurile prin care nu cred că mai ajung. O pauză la cascada Caprei, unde voalul de mireasă veșnică, acoperă stâncile nemuritoare ale muntelui. Niscaiva amintiri și nu puține, aninate pe poteci priporoase către creste și vârfuri, îmi stăteau agățate pe coastele muntelui. Căldărușa albastră ca cerul, de lângă cascada Pisicii, năvalnica ce ne udase multicel când îi străbătusem șuvoiul și mai apoi, când ieșisem la gol, capra neagră speriată poate de zăpada căzută în miez de vară, erau toate lângă mine, de parcă ar fi fost ieri. Lătratul jalnic al unui câine ciobănesc, rătăcit tot atunci pe crestele de unde nu mai știa cum să coboare și mai apoi stăpânul urcat tocmai acolo sus, de unde se venise cu voinicul supraviețuitor, îndrăgit poate, cu care se întorsese de acolo de unde se auziseră lătrăturile disperate. Cu gândurile astea am intrat în întunericul tunelului, de unde lumina puternică a soarelui, ne-a luat ochii, cât să nu mai vedem o clipă, buticăreala obișnuită de pe malul lacului.

  Am ajuns repede la poteca priporoasă ce avea să ne conducă către Șaua Caprei. Era aceasta, dintre cele ce Făgărașul ți le scoate în cale să-ți încerce puterile și să te încânte cu prăvălișurile lui. Cum pentru mine ,,merindea îmi era pe sfârșite “, am urcat mai greu, mai pe îndelete și mereu pavăza Florianei mi-era pe aproape. Dintr-un grup de cehi trecuți cu binețe pe lângă mine, una din turistele oarecum întârziată, s-a făcut înțeleasă, când mi-a oferit, civilizat, într-un șervețel, câteva pastile care să-mi întrețină puterile de care bănuia că am nevoie. Și cam așa am ajuns până sus, în Șaua Caprei, la cei 2330m cât îi lăsase Dumnezeu. Soția și Floriana, s-au urcat mai departe, pe Iezerul Caprei, cât să stăpânească pentru o clpiă, lumea de care tocmai se desprinseseră. Iar eu, rămas ceva mai nevolnic, pe plaiuri mai joase, nu mi-a rămas decât să-mi satur ochii  cu frumusețile la care ajungeam cu ,,cei de piele“, parafrazând vorbele unui bătrân profesor de matematică din vremea adolescenței. Și când cu aceștia nu ajungeam pe unde vroam, mai apelam și din cei ai minții, pe care-i risipeam cu dărnicie pe crestele înalte și pe căldarea de mai jos scăldată într-un ochi al pământului așezat către soare. Buteanu îl urcasem de câteva ori, parcă mereu pe alte poteci. Când venisem din ascunsa valea Arpășelului, unde ne lăsasem corturile îi începusem urcușul pe poteca făcută de mîna omului, cu serpentine multe și capre cât vedeam cu ochii. Ajunși în creasta muntelui, urcând muchia spre Vânătoarea lui Buteanu, într-un loc de unde verticala peretelui te făcea să te gândești cam cum o fi până jos, pentru noi cei fără și coardă și pitoane, avusesem o scurtă convorbire cu tovarășul meu de aventuri montane. ,, Doctore, eu cum urc pe aici ?“. ,,Păi cum am urcat și eu!“. ,,Da, dar eu am copii de crescut !”. Și am trecut neasigurat, dar nu cred că aș mai fi făcut-o a doua oară!. Când gândurile mele alergau pe crestele mai apropiate ori mai depărtate, din reverie m-au trezit fetele mele, coborâte de pe înălțimea Iezerului Caprei, pe care fuseseră.

  
La plecare, pe creste stăpînea ceața și asta mi-a alungat puțin tristețea locurilor care se îndepărtau. Priporul potecii îmi părea acum ceva mai ușor. Când am ajuns din nou pe malul lacului Bâlea, forfota omenească tindea să-și atingă apogeul, așa că atunci când l-am părăsit, n-am avut cine știe ce regret. Am luat calea Cârțișoarei și am ajuns repede pe șosele cu mare forfotă auto. Pe nesimțite, am părăsit imaginile crestelor înalte și până am ajuns acasă, dogoarea zilei de vară și asfaltul încins ne-a adus cu picioarele, de unde doar cu puțin înainte plecasem într-o dimineața însorită.       

       

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

15.07.2017

CĂUTÂND LUMINA DINTRE MUNȚI

             Moto: Să nu uit să o iau de la capăt în fiecare zi.

                                                   Marcel  Brion

   La drum din nou către meleagurile Șureanului. Cu aceeași tovarăși de drum, cu același mijloc de transport dar și cu alții care și-l etalau pe al lor, mai dolofan, mai sforăitor și parcă mai neobișnuit cu drumuri de munte.

   Drumul a fost cel obișnuit. Mai întâi pe valea Oltului, apoi pe cea a Lotrului prin Brezoiul cel adunat la poalele Țurțudanului, apoi prin Voineasa, parcă mai animată ca deobicei. Valea Mănăilesei a trecut cu bine peste curmătura de unde se urcă spre Fratoșteanu. Pe malul lacului cel mare, drumul nu mai avea hopurile din dreptul viitoarelor podețe și la Obârșie, animația gheretelor cu ceva de vânzare, era în toi. A urmat urcușul pe șoseaua care ducea la celălalt lac, cel de la Oașa. Drumul era mai lin, mai ,, ardelenesc “, aș putea spune. Valea Frumoasei avea ritmul zglobiu al celor de munte și purta pe unda ei veselă, poveștile lui Sadoveanu. Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, ne-au întâmpinat felurite chioșcuri, care de care mai improvizate, cât să ne trezim la obiceiurile pământului. De la unul din ele m-am servit cu un fel de terci cu suport de gogoașă. Îmi era foame și am găsit-o bună, ce era să fac !. Mai departe am urmat șoseaua de pe malul lacului, cu pantă cam abruptă spre oglinda lacului. Mi-am tot scormonit mintea, cam cum ar arăta o protecție a șoselei către malul abrupt și parcă n-am găsit nicio soluție. La mânăstirea din cale am zăbovit o clipă, cât să ne despovărăm gândurile de cele lumești din locurile cu oameni de toate felurile din care veneam. Până la cabana Șureanului vremea cam întunecată și frigul aproape pătrunzător de cum ieșeam din mașină, nu ne-a prea dat speranțe pentru isprăvile pe care le pusesem la cale cu vârfurile din munții pe care ni-i doream.

   Am străbătut drumul printre coloniile însorite de case de vacanță, apărute la Luncile Prigoanei și Poarta Raiului. Aici, la cea din urmă, stingheră oarecum fața de mulțimea caselor moderne, mai dăinuia vechiul așezământ al Porții Raiului. Altădată aici era singura casă pe întinsul poienii, dar acum părea aproape umilă printre cele moderne apărute la timpul din urmă. De aici încolo, șoseaua, ceva mai ponosită decât până la ea, ne-a condus repede la cabana Șureanului. Nu l-am găsit acolo pe Onel, dar ușa camerei pe care ne-o hărăzise, ne aștepta deschisă.                                                   

   Ne-am identificat repede cu cele șase paturi cât avea camera. Taman câți eram noi. În soba îmbătrânită – altădată în vremuri de mult trecute, o fi fost un semnal de modernitate, focul a început să mocnească. Camera, până a nu începe să se încălzească, s-a umplut de valuri de fum înecăcios. Până la urmă soba a început să risipească frigul, care altfel stăpânea casa și poiana din preajma ei. Întunericul s-a așternut peste liniștea locului și până a adormi, poveștile cu munți din viața fiecăruia, unele chiar comune, au deschis tolba cu amintiri, până când glasurile s-au stins fără să știm.  

   Noaptea a lăsat peste munte ceață multă și ploaia s-a revărsat peste poiana cabanei. În întunericul nopții, nu prea aveam cum să apreciez intensitatea ploii, dar pe burlanele cabanei apa șiroia din belșug. Și cam așa a ținut-o toată noaptea. Doar spre ziuă, ploaia s-a potolit, dar cerul era îmbrobodit de valurile de ceață ce coborau neîncetat de pe munte. De-ai fi încercat să zăbovești mai mult afară, un frig pătrunzător te gonea înapoi în camera în care focul se stinsese demult. Spre ziuă norii de ceață tot pe lângă cabană zăboveau și din muchia Șureanului, pavăza cabanei, arareori zăreai câte vreun petec din înălțimea muntelui.                                                      

   Cât ne-am foit noi prin preajma cabanei, cât ne-am pregătit să înfruntăm cerbicia muntelui, soarele a început să răzbească muntele. Din Măria Sa Pătru, vârful pe care de atâtea ori îl vedeam în diminețile senine, cețurile ce-l învăluiau, au început să-i străbată în goană nebună poalele, urcându-se către cer, de unde poate și veniseră. Atunci am început și noi pregătirea plecării și care pe jos, care cu mașina, după cum îi era vrerea, ne-am îndreptat către crestele pe care ni le doream.

   Pe drumul către ,,Con“, mai apoi pe lângă așezările acestuia, am urcat pe lângă linia de telescaun, parcă apărută mai de curând. Câtăva vreme am urcat pe plai, până a ajunge la drumul scormonit în munte. Printre zgrumțurii acestuia, cu privirile aruncate pe verdele muntelui până către înălțimile ce se contopeau cu albastrul cerului, urcam mereu. Până într-un loc, de unde drumrile muntelui începeau să umble pe plaiuri diferite.

   De aici drumurile căpătau înfățișarea unei răspântii, sau poate doar gândurile mele de acum, împărțeau muntele. Oarecum în spatele drumului pe care venisem, o pantă domoală urca spre vârful Șureanului. Din șaua adâncă din față, marcajul drumului către cabana Prislop își înșiruie stâlpii de marcaj, pe sub un drum scormonit de curând pe coasta muntelui. Din locul șeii de mai sus, urcă spre vârful Cârpa un drumeag închipuit pe lângă tufele de ienupăr. Ne apar în cale urmele unei vechi tranșee, rămasă pe aici de pe urma vreunei bătălii purtate prin aceste locuri. Până pe vârful cu ceva pietre scoase la iveală de vânturile abătute peste creastă, din locul de unde am părăsit drumul de sub Șureanu, nu facem mai mult de ½ oră. La pavăza unei momâi-gigant și a stâncilor vârfului, am zăbovit câtăva vreme. Ajunsesem pe vârful de unde împrejur stăpâneau munți cât cuprindeai cu ochii. Aș fi vrut să deslușesc din înălțimile Parângului câte ceva, dar volbura stăpânea depărtările și culmile întunecate se contopeau cu norii care nu se dădeau duși cu una cu două. Imaginea întunecată a acestuia era compensată de plaiurile întinse ale crestei coborîte din vârful cel mare al Șureanului. O turma de oi se juca de-a prinselea pe întinsul plaiului, când risipite, când adunate într-o roată albicioasă. Erau priveliști de care nu mă mai săturam.

   Aveam totuși o nedumerire. Cum s-or fi orânduit oare munții ăștia, de și-au risipit bunătate de două miare dincolo de culmea principală a lor ?!. Nu venisem cu harta acestora până aici și poate doar acasă aveam să o mai privesc odată cu mai multă atenție.         

   Am făcut ceva poze, nu cine știe ce de expresive. Mi-am mai rotit privirile într-un fel de tur de orizont și în sfârșit, am luat drumul înapoi, în minte cu întrebarea, dacă o fi fost sau nu, vârful pe care mă odihnisem, cel al Cârpei, de 2012m. Am coborât panta muntelui, am urcat până la locul unde părăsisem drumul pietros pe care venisem de la capătul liniei de telescaun și când am ajuns în preajma acesteia, m-am abătut către stâlpul de marcaj înfipt în plaiul muntelui. N-am ajuns totuși până la el și în loc să urmez linia acestora până la intrarea în pădure, către poteca pe care o știam, m-am abătut la dreapta, într-un coborîș ușor, până când am zărit prin rariștea pădurii, drumul care dimineața ne dusese la așezământul ,, Conului “. Cu ceva ocol evident, străbătând drumeagurile încălzite zdravăn de soarele atotputernic, am ajuns la răcoarea prispei cabanei. Drumul meu luase sfârșit.

   În ziua următoare, sub cerul de un senin aproape neverosimil, am plecat pe drumul către casă, unul fără pauze și poate de asta cam obositor.

   Ajuns acasă, am luat harta Șureanului și explicațiile ghidului acestuia, încercând să aflu daca vârful pe care fusesem era cel bănuit. Așa am ajuns la concluzia că micul platou pe care ajunsesem, cel cu momâia mare din vârf și cu stâncile care mă adăpostiseră de vânt, era de fapt cel al Comărnicelului ori Gropșoare, primul de 1894m și celălalt de 1900m. Dar oricum, de aici îmi încântasem ochii cu plaiul culmii ce cobora din Șureanu și odihna sub pavăza stâncăriilor îmi fuseseră de folos. Pe culmea aceasta din urmă, era și vârful Capra cel căutat de mine. Și de acum încolo, mai aflasem ceva în plus despre acești munți. Cât privește vârful Cârpa, mai aveam de așteptat până să-i pășesc peste creastă !.

Text și Foto: Dinu Boghez

20-22.06.2017