miercuri, 24 aprilie 2013

"Elogiul nebuniei"


Moto: Primăvară......
          O pictură parfumată cu vibrări de violet.
                              George Bacovia


Se anunţă zile frumoase în primăvara asta atât de aşteptată, pe înălţimea Coziei. 
Umblată de atâtea ori, pe creste sau prin văi, uneori chiar văgăuni, rămâne un munte la fel de frumos în toate anotimpurile. Cel de iarnă, de care oricum ne despărţim, l-am simţit anul acesta, parcă mai rece decât în alte împrejurări. Să fi fost zăpada mai mare, gerul mai altfel, luna risipită pe cerul întunecat, mai rece decât altădată sau poate anii adunaţi pe nesimţite să fi dat oarece semne de nerăbdare. Acum au venit întâile semne primăvăratece şi chiar dacă frunza mai întârzie pe ramurile singuratece ale copacilor, pe jos oarecari fire de iarbă şi ici-colo câte o floare, arată că pădurea are de gând să tresară la viaţă din nou. Am trecut de lăcaşul mânăstiresc unde mi-am făcut obişnuita închinăciune şi urc vârtos către primul popas propus, cel de la răscrucea de drumuri şi Troiţa bine cunoscută. 
O îmbucătură luată la repezeală, un gât de apă înviorător, un călugăr apărut de niciunde, împingând o roabă cam primitivă şi scurtul meu moment de odihnă s-a terminat.
Plec mai departe şi curând vechiul drum al mânăstrii Stânişoara rămâne undeva departe. De acum încolo sunt pe poteca Coziei, bătătorită de amar de picioare care i-au străbătut ungherul. Apar lujere cu verzituri deabia ivite la viaţă. Pe alocuri gălbeneala florilor de ciuboţica cucului, înveseleşte pădurea. Peste crengi înalte, încă nedesmeticite din iarnă care s-a depărtat, răzbate câte un tril de cântătoare înveselită de ziua însorită. Străbat locurile de sub muchia Scorţarului până pe promontoriul stâncos cu privelişti către ţancurile Pietrilor Roşii. Cobor poteca printre stâncării de tot felul, până în firul văii, în care nu de mult s-a năruit muntele de piatră. La izvorul „ LaTroc ” ajung repede, cu gândul la momentul de odihnă, cu pahar de apă rece, pe care mi-l ofer.
Drumul atât de binecunoscut, mergea înaintea mea. Pe lângă mine a trecut vechea căsuţă, acum cam dărăpănată. Apoi poteca firavă către „balcoanele” de unde priveam mai mereu stâncile înalte ale Pietrelor Roşii. Mai departe poteca a ajuns într-o „piatră rea”, cu încâlcişuri printre stâncile aflate în cale. Izvorul Turneanului era acum tumulltos, până a nu intra pe sub stâncile pământului, pe drum nevăzut. La locul unde se întâlneau pâraiele muntelui, de-i dădeau naştere acestuia, m-am aplecat şi am luat o gură de apă proaspătă. Pe mai departe, începea urcuşul pământos, cam dur, cam lung şi pe care mereu îl găseam mai altfel decât în întreaga Cozie. 
Din frunzele căzute ast’ toamnă, acum stătea pe firul potecii doar foşnetul frământat de paşii mei. Ici-colo câte-o viorea stingheră, stătea martoră începutului de primăvară. Frunzuliţele din „unghia păsării”, răsărite la luminişul copacilor, îmbia la cules de salată proaspătă. Mai sus, la cealaltă căsuţă de odihnă, din Şaua Turneanului, am zăbovit oleacă, cât să privesc şiragul de furnici harnice, pornite din zori să trudească la muşuroiul pe care şi-l pregăteau de ani buni.
Mai departe locurile începeau pe ici pe colo să amintească de iarna ce trecea şi care-şi lăsase urme din troienele care stăpâniseră locurile. Viorele mai apăreau pe alocuri, dar de aici încolo începea moşia brânduşelor, răsărite prin iarba tăvălită de zăpada care doar ce a părăsit plaiul. Mai încolo, de cum am ieşit la prima creastă din cale, acolo unde patriarhul mestecenilor zăcând doborât de bătrâneţe, privea cu mândrie şi poate cu părere de rău că viaţa lui se sfârşise, la noianul de nepoţi şi strănepoţi, lăsaţi urmaşi ai unei vieţi sfârşite. Crescuseră mlădiţele lui şi mai către înalturi, unde se grămădiseră într-o horă întinsă la mireasa unuia dintre ei. Din dănţuiala fără sfârşit, crengile subţiri, mlădioase, sprijineau cerul albastru risipit printre ele.
Am ajuns pe capătul de munte cu stâncării, pe care ca întotdeauna, mi-am luat celălalt moment de odihnă. Privirile s-au pierdut către vârful fumegând al Builei şi către plaiurile încă împădurite ale Lotrişorului. Am plecat mai departe, prin zăpada care parcă avea consistenţă. Mersul mi-a devenit mai anevoios şi gânduri multe m-au năpădit. Parcă mi se depănau prin faţă episoade din viaţa care trecuse peste mine. Momente de luptă profesională, din care cu trudă apăruseră construcţii în care chiar credeam. Acum din cea mai mare parte se alesese praful şi câţiva şmecheri nevolnici, bine ascunşi pe vremea aceea, ieşiseră la iveală şi acum ne tăvăleau în picioare munca, sfidând cu bogăţia nefirească, mintea şi sufletul truditorilor de atunci şi de acum. Peste momentele astea de tristeţe la urma urmelor, răsăreau amintiri multe din momentele de mulţumire sufletească pe care mulţi dintre cei de faţă şi trecuţi le avusesem. Acum doar muntele era mereu prezent şi de la el, iată şi acum aşteptam clipe de înălţare omenească. Cât i-a mai rămas acestuia să ne dăruiască. Cât o mai avea pe coastele lui păduri. Cât i-or mai creşte prin iarbă flori şi din coastele lui o mai ţâşni câte un izvor dătător de viaţă. Cândva, nu prea de mult, am întrebat un tăietor cu drujba, dacă nu-i e teamă că s-or sfârşi pădurile pe care şi el şi alţii le hăcuiau de zor. Mi-a răspuns că sunt atâtea, că nu le-o da de cap. Dar dacă ajung la capăt ?. Şi mi-a rămas doar nădejdea că nevolnicii întodeauna s-au terminat înaintea celor cu mintea la ei.
Aşa, pe nesimţite, m-am avântat pe meleagurile zăpezilor care încă stăpâneau muntele. La refugiul din Şaua Măriei am zăbovit oleacă. Apoi şontâcăind prin zăpada când moale de-ţi intra piciorul până la genunchi, când tare de umblai nestingherit pe ea, am ajuns la freamătul brazilor. Apoi am urcat la plaiul de sub stâncăriile Vamvurei, acolo unde iarba stăpânită de brânduşe, stătea să vină la viaţă nouă. Privirile se pierdeau în depărtările munţilor mari, care înconjurau zările cu creste albe de păreau veşnice. Cei mai depărtaţi erau cei ai Căpăţânii şi cei mai apropiaţi ai Lotrului. Dar erau domoale faţă de cei cu vârfuri stâncose, înălţate la cer, ai Făgăraşului. Mai apropiata cuşmă a Ciuhei cele Mari, era tot năpădită de fel şi fel de antene. Nu era prea grozav, dar cu ele puteam eu vorbi cu cine-mi venea la îndemână. Prin pădurea de brad întunecoasă, iarna era la ea acasă şi până la cabană am avut ce trudi. Dar are totul un sfârşit şi obosit, am ajuns în poiana luminoasă a cabanei, acolo unde Anişoara-cabaniera, tocmai sfârşise de făcut focul în camera care avea să mă adăpostească peste noapte.
La cabană eram singur. Niciun alt călător nu-i călcase pragul. Vorbele bune aruncate de colo – colo, obişnuita ciorbă, dreasă mai apoi cu înţepătura unei beri şi mai pe seară cu auriul unei mămăligi ciobăneşti, au împlinit farmecul unei zile minunată. A trecut repede noaptea, cu jumătate de lună agăţată de baierele cerului. Ceaiul din zori şi hărmălaia hămăitului de câini care m-a însoţit până le-am ieşit din priviri, au fost ultimele amintiri dintr-o zi de neuitat. Peste munte era cerul albastru şi soarele era unul blajin, al primăverii care mă înconjura. Acum, pe drumul întoarcerii, prin aceleaşi locuri, timpul părea că trece mai repede. În drum mi-am întâlnit vechii ortaci. Mai apoi un călugăr cu părul alb şi binoclu la brâu şi ceva mai târziu un grăsan care m-a rugat să-i fac o poză. Zăpada parcă mai dispăruse între timp. Izvoarele din cale m-au înviorat ca şi la urcare. Florile parcă erau mai multe şi lăstarii erau pe alocuri înmuguriţi. Doar când am coborât către valea Păuşii m-am întristat. Ajunseseră prin locurile astea, cu fagi încă firavi, drujbele şi ce lăsau în urmă m-a îndurerat.
Şi cu gândurile astea când vesele, când triste am ajuns la freamătul oraşului pe care deabia îl părăsisem.

Text: Dinu Boghez       
 18-19.04.2013