cât cer ţi se-aşează pe umeri.
George Ţărnea
Ticaia amintirea Crăciunurilor anilor din urmă, adunată din zilele cu zăpadă pufoasă, statornicită pe coastele însorite şi deopotrivă împădurite ale Coziei.
Către toate acestea ne îndreptam acum, în dimineaţa înnourată din zilele Crăciunului, pornind de pe peronul gării luminate de becurile ce răspândeau o lumină amărâtă. A sosit până la urmă şi trenul pe care-l aşteptam. Am urcat pe scara înaltă şi ne-am aşezat pe una din băncile vagonului întunecat, cu vădită tentă de mizerie omenească. Dar măcar era cald şi până la halta Mânăstirii Turnu, am moţăit liniştiţi.
Pe peronul gării din apropierea Oltului, am fost singurii călători coborâţi, grăbiţi să ajungă mai repede la începutul potecii care avea să ne ducă spre înălţimile Coziei. Era aproape întuneric, atunci când, cu frontalele luminând poteca firavă, am început urcuşul pe lângă troiţa din drumul mânăstirii. Urcuş cam dur şi cam mărăcinos. Noroc că s-a terminat repede şi la masa şi scaunele aşezate la sfârşitul acestuia, ne-am oprit un pic. Acum ziua începea să-şi intre în drepturi şi frontalele nu ne-au mai servit la nimic. Le-am băgat la locul lor, în rucsaci şi tot acolo am făcut şi un reglaj vestimentar. Vremea era închisă şi pe deasupra vârfurilor fagilor, stăruia o umbră de ceaţă şi peste munte era cam multă umezeală. Lângă troiţa din cale am zăbovit pentru un gând bun şi o rugă înălţată pentru ziua frumoasă pe care o aşteptam pe creasta muntelui.
Până aici, oarecari gânduri pentru întoarcere din drum, parcă avusesem, dar de aici încolo, am apucat-o voiniceşte pe poteca muntelui. Am coborât în şaua stâncoasă, am traversat brâna de pe peretele muntelui, cam umedă la vremea asta şi ne-am angajat mai departe pe serpentinele aprige ale potecii. Vara, pe aici era un adevărat rai al unora din florile rare ale Coziei. Frăsinelul şi mai apoi copăceii mojdreanului îmbogăţeau locurile. Acum era iarnă ca lumea şi din locurile cu deschidere spre valea Oltului şi mânăstirea prin preajma căruia fusesem, pâcla muntelui nu ne prea lăsa nimic de văzut.
Pe peronul gării din apropierea Oltului, am fost singurii călători coborâţi, grăbiţi să ajungă mai repede la începutul potecii care avea să ne ducă spre înălţimile Coziei. Era aproape întuneric, atunci când, cu frontalele luminând poteca firavă, am început urcuşul pe lângă troiţa din drumul mânăstirii. Urcuş cam dur şi cam mărăcinos. Noroc că s-a terminat repede şi la masa şi scaunele aşezate la sfârşitul acestuia, ne-am oprit un pic. Acum ziua începea să-şi intre în drepturi şi frontalele nu ne-au mai servit la nimic. Le-am băgat la locul lor, în rucsaci şi tot acolo am făcut şi un reglaj vestimentar. Vremea era închisă şi pe deasupra vârfurilor fagilor, stăruia o umbră de ceaţă şi peste munte era cam multă umezeală. Lângă troiţa din cale am zăbovit pentru un gând bun şi o rugă înălţată pentru ziua frumoasă pe care o aşteptam pe creasta muntelui.
Până aici, oarecari gânduri pentru întoarcere din drum, parcă avusesem, dar de aici încolo, am apucat-o voiniceşte pe poteca muntelui. Am coborât în şaua stâncoasă, am traversat brâna de pe peretele muntelui, cam umedă la vremea asta şi ne-am angajat mai departe pe serpentinele aprige ale potecii. Vara, pe aici era un adevărat rai al unora din florile rare ale Coziei. Frăsinelul şi mai apoi copăceii mojdreanului îmbogăţeau locurile. Acum era iarnă ca lumea şi din locurile cu deschidere spre valea Oltului şi mânăstirea prin preajma căruia fusesem, pâcla muntelui nu ne prea lăsa nimic de văzut.
Dar urcam mereu. Popasul stâncos din apropierea Pietrelor Roşii, nu ne-a îngăduit să le admirăm încă odată. Dar tot am avut noroc şi prin preajmă, o clipă, am putut admira siluetele svelte a două capre negre. Mai departe drumul a continuat peste hornul larg dintre pereţi înalţi şi mai apoi am avut de înfruntat urcuşul cam abrupt şi mereu noroios. Dar l-am trecut şi pe acesta şi drumul pe culme, aproape drept, printre stejari înalţi, s-a sfârşit repede.
Au urmat alte locuri de străbătut, pe coasta muntelui şi până la urmă am ajuns la locul unde o potecă firavă când o cunoscusem prima oară şi aproape bătută acum, scutea calea vârfului cel înalt, pe care astfel îl ocoleam. A urmat o şa, un vârfuleţ mai mărunt, a altă adâncitură a muntelui şi încă un urcuş şi când am ajuns la căsuţa din Şaua Turneanului, soarele iernatec, stătea aninat de baierele cerului senin.
Până aici zăpadă nu prea fusese, doar cât să ne amintim că suntem în zilele Crăciunului, dar de aici înainte, nu aveam să ne plângem. Pe alocuri devenise chiar cam mare şi piciorul se afunda adânc în moliciunea ei. Vântul avea să împrăştie pe feţele noastre şfichiuri înţepătoare şi peste noi vârfurile fagilor stârneau şuier puternic.
Norocul nostru că până în vârful cu stâncării, unde ne odihneam întotdeauna să privim depărtările, muntele devenise primitor şi mai departe ne-a primit cu prietenia datorată unor oaspeţi statornici.
Am trecut culmea înaltă, am coborât în Şaua Măriei, în apropierea poienii „urlătoarei lupilor” şi când ne-am înălţat pe coasta din faţă, a zbârnâit mobilul şi la capătul celălalt, nevăzut, ne-au întâmpinat prietenii, ce coborau din înaltul muntelui. O zăbavă de-o clipă pe coasta muntelui bătută de soare, o fotografie, aşa ca să ne aducem aminte de întâlnirea de pe culmi şi din nou la drum.
Un vârfuleţ mai paşnic străbătut prin pădurea de brad, o şa prelungă cu privelişti spre stâna din Rotunda şi spre marile culmi înzăpezite ale Lotrului şi iată-ne poposiţi pe un grup de stâncării însorite. Câte-o privire rotită spre ţancurile Colţilor Foarfecilor, un ochi aruncat spre mulţimea antenelor de pe vârurile celor două Ciuhe şi din nou la drum, pe panta mai domoală şi parcă totuşi mai grea decât până acum. Străjuiţi pe de lături de pădurea compactă de brazi, pe plaiul însorit dintre aceştia, cu câte un brad-patriarh, mai bătrân decât ceilalţi, sălăşluit în mijlocul plaiului din ce în ce mai înalt, drumul nostru urca necontenit. Trunchiul, câte unuia din cei bătrâni amintiţi, ne stăruia în minte din timpul viscolului înfruntat prin locurile acestea în alt an şi tot la vremea Crăciunului. Când am ajuns la strunga dintre brazi, unde se îmbină poteci cunoscute şi necunoscute din Cozia, ce fusese greu până atunci, se sfârşise. De acum poteca devenise doar o alee largă, printre brazii care o străjuiau. Doar puţin mai aveam de mers până ajungeam la plaiul de sub ţancurile Vamvurei şi vârful Coziei, înalt până la cer, Ciuha Mare. Am zăbovit acolo cât să-mi mai trag sufletul şi să hotărâm căile, pe care fiecare din noi avea în gând să le urmeze. Floriana vroia să zburde către muchia Vamvurei, de unde spera să facă ceva fotografii despre Făgăraşul îndepărtat, înobilat acum cu veşmântul alb al iernii.
Eu, mai modest, aveam să merg pe poteca obişnuită, până spre Piatra Rea şi să străbat locurile până la cabană, poate acum cu pojghiţe de gheaţă. Aşa am făcut, numai că în faţa cabanei tot Floriana a ajuns mai devreme.
În cabană eram tot singuri şi poate tocmai de aceea ne-am simţit atât de bine.
Ciorba ni s-a părut la fel de gustoasă şi cana de vin fiert, a venit tocmai la timp. Câtăva vreme am sporovăit cu cabanierii şi când ne-am închipuit că focul aprins din vreme în cameră o încălzise destul, ne-am desprins din toiul convorbirilor şi ne-am dus să ne odihnim câtăva vreme. Mai târziu am revenit în sala de mese a cabanei şi tot singuri eram. Nu mai urcase nimeni. Afară ceaţa stăpânea muntele şi aburul răsuflării adânci a înălţimilor, fugăreau norii dintr-o parte într-alta. Ne-am bucurat de seara liniştită şi până la urmă ne-am reîntors lângă soba noastră bine încinsă, încărcată de jăratecul dogoritor.
Peste noapte ninsoarea a acoperit muntele. Din cer cădeau fulgi deşi şi la lumina becului din preajma cabanei, funigeii alergau ca nebunii. A ţinut-o tot aşa până spre dimineaţă.
Peste noapte ninsoarea a acoperit muntele. Din cer cădeau fulgi deşi şi la lumina becului din preajma cabanei, funigeii alergau ca nebunii. A ţinut-o tot aşa până spre dimineaţă.
O scurtă vizită la sala de mese pentru ceaiul matinal, un rămas bun până la o altă întâlnire prin locurile astea minunate şi...din nou la drum.
Ne-au întâmpinat afară, în atmosfera inundată de ceaţă, grupul câinilor, obişnuiţii cabanei, care aflaseră printre ei şi niscaiva intruşi.
Ne-au întâmpinat afară, în atmosfera inundată de ceaţă, grupul câinilor, obişnuiţii cabanei, care aflaseră printre ei şi niscaiva intruşi.
Printre ei Haplea, câinele uriaş, care-i ţinea la respect şi unul roşcat, lăţos, cu breton, care îi enerva mai tare.
Cu el aveau ce aveau. Şi l-au gonit către marginea platformei, dincolo de care zidul de sprijin crease o înălţime de câţiva metri. Într-acolo l-au înghesuit şi bietul câine a făcut saltul în gol. A căzut în zăpada pufoasă, s-a scuturat puţin şi mai apoi ne-a prins din urmă şi o bucată de timp, ne-a întovărăşit, până când în drum, s-a întâlnit cu un grup de turişti care urcau şi a luat-o înapoi. Şi mai departe doar Haplea ne-a întovărăşit, chiar până la capătul drumului nostru, prin prejma căruia avea el domiciliul statornic.
Era ceaţă şi pe drumul începutului coborârii, vântul ne împresura din toate părţile. Norocul nostru că a ţinut puţin, doar ce am coborât în şaua Durducului. Mai departe serpentinele multe şi domoale, ne-au scos repede la şaua de sub ţancurile Bulzului şi băncuţa de acolo, tare ne-a prins bine, la cele câteva clipe de odihnă pe care ni le-am oferit.
Era ceaţă şi pe drumul începutului coborârii, vântul ne împresura din toate părţile. Norocul nostru că a ţinut puţin, doar ce am coborât în şaua Durducului. Mai departe serpentinele multe şi domoale, ne-au scos repede la şaua de sub ţancurile Bulzului şi băncuţa de acolo, tare ne-a prins bine, la cele câteva clipe de odihnă pe care ni le-am oferit.
De aici începea greul potecii. Intram în abruptul Bulzului. Poteca îngustă, mai mult imaginară, acum când era acoperită de zăpadă şi cu ceva ghiaţă sub ea. Treptele croite cu grijă, cablul întins pe verticala stâncoasă şi iată-ne ieşiţi cu bine din locurile de care ne fusese un pic de teamă. Mai apoi alte serpentine, pe poteca de sub verticala muntelui şi de unde, la vreme de moină, mai cădeau uneori ţurţuri de gheaţă, destul de mari, cât să-ţi stârnească îngrijorarea. Când am ajuns la firul de apă strecurat pe hornul înalt al Bulzului, a trebuit să străbatem şi brâna stâncoasă, cu prize puţine, care însă ne îndepărta de zona care îmi stârnise oarecare îngrijorare. De aici încolo traseul de coborâre până la mânăstirea Stânişoarei cobora mereu şi greutăţi nu mai erau.
Pe drum am mai întâlnit urcători spre înălţimile Coziei şi cu câţiva dintre ei am mai schimbat vreo două vorbe. În rest liniştea se aşternuse în calea noastră şi doar pe uliţa din valea Păuşii, cu casele ei cu hornuri fumegătoare, câte un câine plictisit de viaţă, ne-a mai lătrat uneori. Când am ajuns la calea ferată, ne-au mai rămas câteva minute de aşteptare, până ce trenul avea să ne ducă din nou spre casă. Sfârşisem un alt Crăciun întâmpinat pe înălţimile Coziei.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez