Motto:
“De unde vii, din care
ger
și ce spinare te-a
gonit,
de cazi atât de
greu și mare
în casa mea de
infinit.”
Ștefan Radof
Povestea
“Călătorului în ţara minunilor” a început în decembrie 2008, când la una din răscrucile
vieţii, am căpătat un pic de timp de aşteptare şi mi-a venit ideea să fac ceva
astfel încât minunatele descrieri despre munţi, întâmplări şi prietenii ale tatălui
meu să ajungă undeva unde ar putea fi citite mai cu uşurinţă. Apoi, jurnalele
au curs firesc unul după celălalt, ani la rând,
deşi doar o mică
parte au poposit aici. Restul aşteaptă cuminţi acasă să fie redescoperite. Şi
“ar fi păcat…” să nu se întâmple aşa. Dorinţa de a scrie o am rareori, îmi
place mai mult să citesc ce povestesc alţii. Şi dacă am ajuns să iubesc munţii şi
să cunosc câte ceva despre ei şi despre locurile lor fermecate si fermecătoare, toate au venit de la
tatăl meu şi s-au întrupat în cel mai frumos cadou al vieţii. A durat peste un
an până am găsit momentul potrivit şi am îndrăznit să decid să continui peripeţiile
călătorului prin ţara minunilor, dar şi până am trăit plimbarea care să mă stârnească
să o povestesc. Dar a apărut o zi de iarnă cu de toate, în luna lui septembrie, în cel mai
grozav masiv muntos pentru mine, Făgăraş.
Drumul forestier de pe
Valea Dejanilor, cu tăieri active multe, arăta mai rău că anul trecut. Nu am mai urcat cu maşina până în poiana
mare de deasupra serpentinelor (poiană care sigur are
un nume pe care eu însă nu am reuşit să-l aflu), ci am lăsat-o puţin mai jos.
Cabana Radului era pustie şi închisă aşa cum am întâlnit-o de fiecare dată. De
aici, în două ore de mers lejer eşti în creasta principală.
În 2 octombrie 2021, în
cea mai frumoasă zi a anului trecut, am plantat împreună în căldarea Dejanilor,
la limita de sus a pădurii de molid, un zâmbru mititel. L-am aşezat cu grijă
sub crengile protectoare ale unui jneapăn. Am dibuit un pic până să îl regăsim
acum, sub un strat proaspăt şi destul de gros de omăt, dar tare ne-am bucurat când
am dat cu ochii de el. “E viu, e viu!”, mi-a strigat Ciprian. A supravieţuit
iernii trecute. La anul, îi vom aduce un frăţior.
În căldarea Dejanilor,
după ce am depăşit şi ultimii jnepeni, ceaţa a început să se risipească şi să lase în loc priveliştilor minunate către crestele albe. Izvorul de sub
curmătură nu îngheţase şi am
putut să ne refacem provizia de apă.
Sus în Curmătura Brătilei, ne-a întâmpinat un soare arzător de nu
puteai să priveşti nicăieri fără ochelari. Refugiul era cum îl ştiam, modest,
cu tot felul de stricăciuni cauzate mai ales de cei care trec pe aici, aşa că
nu l-am mai vizitat şi la interior. Ne-am depărtat de banda roşie şi am urcat
spre Vf. Brătilei. Prin valuri de ceaţă, am admirat Iezerul cu muchia Mezea-Oticu şi Ludișorul, cu amintirile lor. Abia am apucat să zărim ținta zilei, Berevoescu Mare, că iar s-a pus ceaţa şi prin ea soarele
parcă ardea şi cu mai multă forţă. O ceață de s-o tai cu cuţitul şi care oricum fura orice poftă
de înaintare. La un moment dat, am făcut pauza de prânz. Nu mai ţin minte ce am mâncat în afară de cozonac.
Apoi am plecat mai
departe, spunându-ne că dacă ceața nu se dă în lături
într-un sfert de oră facem cale întoarsă. Şi s-a înduplecat. Când ne-am
desprins de banda roşie şi am început urcuşul spre vârf, Făgăraşul s-a lăsat văzut.
Bătea un vânt vioi şi am mai pus câte o haină pe noi. Am zărit vechiul şi noul
refugiu Berevoescu şi parcă, la un moment dat, şi pe cel din Scoarţa. Şi multe creste până dincolo de Dara. Pe vârf am petrecut doar câteva minute. Nu am
reuşit să vedem nimic spre Comisu, doar peretele estic al Berevoescului.
Nu la mult timp după ce
am revenit la marcajul de creastă, banda roşie, ne-am întâlnit cu nişte urme cu
care nu ne întâlnisem la venire. Urcaseră dintr-o căldare sudică şi coborâseră într-una
nordică. Şi da, erau enorme. Şi nu, nu erau de bocanc. Cine s-ar fi gândit că
pe ceața aceea, înafară de noi,
ditamai ursul se plimbă şi dumnealui pe creasta Făgăraşului?! Poate chiar
adulmecase miros de cozonac.
Culmea Babei am dibuit-o
uşor acum că era senin. Imediat după intrarea pe ea, am constatat că aveam şi
marcaj. O bandă albastră, nou-nouţă. Ne-a ajutat şi ne-a dat încredere în porţiunile
unde ne-a cuprins ceaţa. Iar în momentele fără ceaţă, ne-am
bucurat de fenomenul “gloria”. Apusul l-am prins pe muchie, la o cină scurtă cu
boabe de struguri şi muchii nordice aurii. A fost şi ultimul moment de cer cât
de cât senin din seara aceea.
Apoi, prin ceaţa ca dintr-o
poveste, am zărit pe dreapta resturile unei stâne cu tot cu ţarcurile ei, iar pe stânga două bălți mari cu vegetaţie înalta
în jurul lor. Undeva, mult în spate, mi s-a părut că aş vedea patru capre
negre.
Când am ajuns aproape de
răscrucea marcajelor, am auzit un urlet înfiorător, care se tot repeta, nu foarte aproape, dar nici atât de departe
pe cât ne-am fi dorit. Dintr-odată zona mi s-a părut atât de sălbatică de parcă
mă simţeam spectatorul unui film documentar, ceea ce şi eram... Era evident că
doar la kilometrii buni de aici mai puteau fi oameni (poate doar la cabana
Radului, deşi drumul pe mai departe ne-a arătat că nici acolo nu erau), în rest
doar animalele pădurii la ceas de înserare şi
zgomotele doar de la ele puteau veni. Ciprian a găsit primele urme de cerb.
Deci, nu era urs… Şi era vremea boncănitului. În zilele obişnuite, traversez şi
la dus şi la întors două
intersecţii mari, pline mereu de maşini, zgomote şi răutatea oamenilor. E
ciudat cum acest peisaj a ajuns să reprezinte normalitatea în locul celui în
care eşti înconjurat de linişte şi natură cu toate misterele şi minunăţiile ei.
Mai
departe, am continuat coborârea pe o potecă marcată cu punct roşu care ne-a
scos în valea Dejanilor printr-o frumoasă pădure de molid, vorbind despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența
din munți. Poteca a avut bâjbâielile ei, cu un punct roşu
care într-o poiană apuca în mai multe direcţii, dar ne-am împăcat bine cu ea şi
am ajuns jos la o punte de lemn care ne-a trecut apa şi am nimerit pe drumul forestier, la marginea de jos a poienii mari de
sub cabana Radului. La maşină am ajuns după zece minute când tocmai se lăsa întunericul. Până în satul de vacanţă nu ne-am mai întâlnit decât cu un cabinet de
muncitori forestieri, unde era lumină şi o maşină care căra lemne. La mănăstire nu
am mai oprit nici de data aceasta. Pe drum, lângă două cafele fierbinţi ne-am gândit
că poate fusese cea mai timpurie zi de iarnă veritabilă de până acum.
Floriana Boghez
24 septembrie 2022
