Tot ce gândurile ţes.
Nicolae Labiş
Acum, în zilele astea de vară întârziată, judecând după căldura aproape caniculară din sfârşitul de septembrie în care ne aflam, iată-ne, cam pe înnoptate, în autobuzul de Brezoi. Când ajungem acolo, apucăm pe drumul către sătucul Vasilatului şi mai apoi pe cel în lungul văii cu acest nume.
Vechea exploatare de var din înaltul muntelui, e demult apusă, dar pe vale au apărut gatere şi nu unul ci două. Toacă astea lemnul într-un ritm infernal, chiar dramatic aş putea spune. Şi nu numai atât, dar aspectul văii este schimbat de parcă niciodată n-aş fi mers pe aici. Ca să facă loc unuia din gatere, au jumulit şi copacii arinişului din vale. Aproape să nu mai recunosc locurile. Până să găsesc pe marginea drumului căminul de apă şi imediat după el ramificaţia ce duce spre vila cu piscină, ce se vede din înălţimile Doabrelor, am câteva momente de derută, dar apoi totul începe să-mi fie cunoscut. Curând apare valea Glodului, casa singuratecă de aici, acum dotată cu antenă parabolică şi capul de pod, de unde începe cărarea Poienii Suliţei.
La capul de pod, lângă vechiul fânar şi la începutul văii Glodului, ne luăm pauza de mic dejun. Apoi pe pajiştea pârlită de seceta verii ăştia, începem urcuşul.
Greu la început, pe panta aspră şi cu soarele deasupra capului. Apoi intrăm în pădure.
Odihnitoare, printre copacii bătrâni cu rădăcini la vedere.
Câte un vechi însemn al crucii roşii ,lăsate pe ei de uitatul Banu, ne mai arată locurile umbletului dintâi al celui amintit. Pe nesimţite ajungem în şaua înaltă a locurilor. Ni se înfăţişează acum primele plaiuri înalte. Erau în alte împrejurări fânaţe scăldate în mulţime de flori. Acum pajiştea e punctată de pruni uscaţi şi galbenul secetei şi-a lăsat amprenta uscăciunii.
Ne odihnim aici, aşa, cât să ne aducem aminte de zile de primăvară, apucate prin locurile astea, încărcate de viaţa care pe atunci parcă mai pâlpâia. Apucăm pe poteca pământoasă şi ajungem curând la casele înclinate, cu creştetul la pământ, în faţa timpurilor care trecuseră peste ele.
Mai apoi ajungem la poteca strecurată printre mesteceni şi până la urmă ajungem şi la „Livada Şchioapei”. Pe lângă uluca îmbătrânită a livezii, pe lângă prunii mai toţi uscaţi, trecem grăbiţi. De mult, când pe aici păşeam întâia oară, unul din cei ce-şi aveau pe aici sălaşe locuite de când se ştiau, arătându-mi drumul de coborâre, mi-a amintit livada asta şi „pe lângă ea o iei la dreapta, printre mesteceni şi sigur ajungi în Brezoi”.
Acum locurile îmi par aproape părăsite. Casele rămase sunt stinghere şi deabia dfintr-un loc pare să răzbată până la noi un hămăit de câine. Noi continuăm pe poteca oarecum urcătoare, care şi ea a început să-şi găsească sfârşitul prin vegetaţia care tinde să o acopere. Într-un loc apare o adevărată pădurice de mesteceni, tineri, deabia mijiţi la viaţă. În mijlocul lor, tronează unul de-ai lor, îmbătrânit, cu trunchiul îngroşat şi scoarţa crăpată. Un adevărat patriarh, de care îmi place să cred că a zămislit întrega pădurice din preajma lui. Undeva departe, prin Piatra Gorganelor, am văzut trunchiul îmbătrânit al unuia la fel, doborât de anii mulţi când fusese falnic, cu pădure tânără în jurul lui şi tot aşa am gândit, că cei tineri din jurul lui, îi erau un fel de copii şi poate chiar nepoţi.
Doar puţin am mai urcat, până la golul Suliţei şi de acolo poteca cobora la vechea casa a lui Nea Niţă.
Câinii hămăiau de zor la apropierea noastră şi prin ogradă se simţea apropierea omului.
Din casa cea veche, a apărut şi omul, fata celui amintit, ajunsă acum şi ea la vârsta când bătrâneţea se făcea simţită. Ne cunoşteam de mult şi vorba s-a însăilat uşor. Am schimbat din produsele avute de fiecare. Noi nişte ciocolată şi ea o pungă de prune. Seceta nu-i atinsese izvorul din curte şi din vorbă ’n vorbă, am aflat că prin apropiere încep să se nască ceva case de leneveală la dărnicia poienii, cu soare mult şi privelişti către munţii înalţi ai Făgăraşului.
Am vrut să ne luăm rămas bun, dar femeia a dorit să ne întovărăşească până la începutul potecii pe care vroiam să coborâm. Alta decât cele marcate ale locului. La răscruce ne-am despărţit şi câtâva vreme ne-am tot canonit să întoarcem câinii femeii, care tot venea după noi. Apoi am început coborârea pe poteca ce urma creasta dintre văi. Erau pe acolo locuri care-şi aveau fiecare povestea lor. Într-o poieniţă, fusese o stână, într-altul locul unui biet urs prins în laţul unei capcane şi mai apoi împuşcat de braconierul nici măcar viteaz. Mai apoi au urmat ochiuri de poieni şi pâlcuri de pini statornici prin locurile astea străbătute doar de cei ce-şi îndrumau paşii către frumuseţile Poienii Suliţei. Un coborâş râpos, pădurici de fag la umbra cărora am mai hălăduit oleacă şi iată-ne la poiana din care cobora poteca la gospodăria din sat a femeii din Poiană. Doar că lacătul bloca intrarea în curtea care ne-ar fi scurtat drumul către gară. Am cam bodogănit, poate am mai strecurat şi vreo două vorbe dulci, că doar cei din casă ştiau că pe acolo venim, dar ne-am continuat drumul pe poteca ce întovărăşea gardurile livezilor, până am dat uliţa ce cobora la apa Beţelului. Până la şosea nu mai era mult şi scăpaţi din forfota maşinilor cu urlet de motoare şi vântoase pe urma lor, ne-am abătut pe uliţa care ne-a scos la halta stingheră a Beţelului. Ne-a luat de acolo „săgeata albastră” şi din confortul scaunelor, am privit pe ferestrele largi, cum se depărtau imaginile pădurilor încă de nepătruns, care ascundeau undeva departe, frumuseţea Poienii de care ne mai despărţeam încă odată.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
29.09.2012