marți, 27 martie 2012

Deditei & Co

Moto: Şi deodată în jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Nichita Stănescu


O dimineaţă din mijlocul lui martie. Un pic răcoare şi cer senin, cât cuprindeam dintre blocurile din care ne strecuram prin umbrele tăcerii aşternute pe trotuare. Doar faleza Olăneştilor ne-a scos în lumina soarelui, aşternut pe sclipiciul tremurului neliniştit al râului. Peste podul căii ferate, am ajuns repede la autogara unde microbuzul Colombi, parcă pe noi ne aştepta. Pe valea Oltului şi până la Brezoi am moţăit, în mersul legănat al maşinii. În orăşelul capătului de drum auto, am coborât în liniştea dimineţii răcoroase.


Când să trecem podul peste Lotru, un om cu mers cam legănat, ne arată cuşma înaltă a Ţurţudanului şi ne întreabă daca nu cumva vrem să urcăm până acolo. Când află că acolo am fost, ne îmbie cu locurile depărtate ale Narăţului şi ne abandonează, când află că nici locurile acelea nu ne sunt necunoscute.
Intrăm repede pe uliţa Doabrelor, printre case amărâte, de stau să se dărâme, cu antenă satelit şi câini care-şi aduc aminte că mai trebuie să şi latre. Trecem de vreo două ori apuşoara Doabrelor, venită de departe, dintre văi strâmtorate şi stânci înalte cu aspect de animale preistorice. Trecem şi pe lângă izvorul devenit cam firav, după care mai sus, foşnetul dimineţii ascuns printre coşuri fumegânde, dispare, acolo unde începe poteca urcuşului spre Doabre.
Poteca urcă din greu şi noi ne străduim să ţinem pasul cu ea. Soarele de primăvară, cam arzător, ne întovărăşeşte. În calea noastră, pământul, deabia ieşit din strânsoarea zăpezii, este de pe acum uscat şi chiar prăfos.

Apar înălţimile aspre ale stâncăriilor cele multe din Doabre. Pe marginea potecii, abrupturi străjuite de fagi noduroşi, pe care prima oară când fusesm pe aici, îi bănuiam că vestesc coliba Babei Clonţa.

Ajungem repede pe muchia cu privelişti spre plaiurile Suliţei. Undeva, printre cleanţuri, o dungă albicioasă şi o absidă deasupra ei, ne duc cu gândul la Grota Leurdelor.
O pauză pentru îmbucătura dimineţii şi amăreala unei guri de cafea şi ....iată-ne în faţa ultimului urcuş.

O clipă de odihnă de parcă nici n-ar fi fost şi coborâm priporos către ştrunga pământoasă. Din voia întâmplării, că prea trecuse multă vreme de când fusese aşternut pe copaci, apare şi semnul triunghiului roşu, care avea să străbată lunga cale de pe muchia întortochiată a Doabrelor. Un coborâş râpos şi cam nesigur, ne duce spre afundul văii pe care trebuie să o traversăm. Poteca coboară mult şi printre fagi înalţi pare mai sigură, dar şi urcuşul mai apoi este mai lung. Aşa că acum ne aninăm de o brână înaltă, pe sub pereţi stâncoşi, îngustă, dar bine conturată. Îngustimea brânei ne face paşii temători, chiar dacă vocea profesoarei, antemergătoare, ne îndeamnă la curaj. Pe la mijlocul brânei, stavila unui copac doborât de când se ştie prin aceste locuri, ne obligă să-l sărim şi altul, câţiva metri mai încolo, să trecem pe sub el. Până la urmă strădania ne-a fost de ajutor şi am ajuns în strunga unei văi, la piciorul potecii care ducea spre vârful înalt şi însorit al Doabrelor, cel căutat pentru minunile florilor albastre ale dediţeilor.

Scutisem o bună bucată de drum pe povârnişul aprig al potecii, care chipurile fusese marcată cândva.
Printre pinii uscaţi şi doborâţi de timp, urc de unul singur către vârful însorit. Ceilalţi se risipesc pe coasta muntelui, în goană după imagini cu dediţei.


Florile albastre, cu miez smuls din împărăţia soarelui primăvăratec, stau risipite prin iarba uscată ieşită din strânsoarea zăpezii.



Am ajuns sus, pe vârful însorit şi nimic nu mai stătea deasupra mea. Doar în depărtări, domnea împărăţia Robului, acoperită de cuşmă de nea peste vârful semeţ. La căldura soarelui şi adierea vântului primăvăratec, până să-mi vină coechipierii, parcă am aţipit oleacă. Au venit până la urmă şi cei risipiţi pe coastă după imagini cu flori măiastre şi ne-am tolănit la soarele muchiei înalte.


Sub noi se risipeau văi adânci şi abrupte şi în josul stâncăriilor înalte, stăteau ţepuşele fagilor, încă desfrunziţi. Până la urmă ne-am urnit din loc şi am început drumul pe creasta cu sinuozităţi la tot pasul. Spunea Mary că ştie bine locul prin care trebuia să coborâm pe valea Doabrei Mici. Ar fi trebuit să o ştiu şi eu, că doar străbătusem zig-zagul muchiei împădurite. Dar entuziasmul cu care am păşit mai departe, avea să ne rezerve surprize.
Am coborât muchia îngustă, cu pini mai bătrâni şi mai tineri şi cu alţii doborâţi de curând, de vântoasele năpraznice ale iernii trecute peste creste. Erau locurile stâncoase şi sfărâmicioase peste tot şi până am ajuns din nou la pădurea de fag, ne-a trebuit atenţie multă, ca întotdeauna de altfel. Apoi am ocolit un bot de deal rotunjit şi am coborât pe o treaptă stâncoasă, până îm strunga unui prim horn adânc. Trebuia să-l coborâm şi aşa spunea şi vechiul triunghi roşu aşezat pe un fag, din alte vremuri, din cele de care deabia de ne mai putem aminti. Era hornul, cu zăpadă înmuiată de soare şi alunecuşul posibil oricând şi eu n-am ezitat să-i încerc umezeală cu fundul pantalonilor. Pe lângă stânci, pe drum de brână, pe sub pavăza înaltă a unuia din pereţii de stâncă înşiraţi pe lunga cale spre casa lui Todorof din josul Poienii Suliţei, am întâmpinat primul urcuş dur din şaua în care am poposit oleacă, ne-am înşirat pe coasta din faţă şi când am ajuns aproape în vârful acesteia, iară am coborât, într-altă înşeuare. Eram desigur pe drumul cel bun, dar până la coborârea căutată aveam încă drum, cât o vrea Dumnezeu. În dreapta noastră era o văgăună cu frunziş adunat peste toamne multe şi peste el, patice mari de zăpadă peste care încă nu dăduse soarele ca lumea. Pe aici coborâse Mary. Ştiam asta din convorbirile la telefonul care avea pe aici ceva semnal. Noi ceilalţi ne oprisem de mult şi oarecum participam la strădaniile colegei naostre care nu contenea să caute locul pe care altfel îl ştia bine. Dar în încurcăturile muchiei asta, care-şi schimba direcţia la fiecare nouă înşeuare, cine mai putea şti care-i drumul cel bun. Necum că noi mai vroiam să şi coborâm pe Doabra Mică şi să mai şi prindem ultimul autobuz. Acum era ora 2 pm şi până la ora 5 pm, nici nu mai era mult.
Mi-am adus aminte, aşteptând întoarcerea lui Mary, că la casa lui Nea Niţă din Poiana Suliţei, nevasta lui cea încovoiată de ani, ne-a povestit că o singură dată se dusese în Brezoi cu treburi, pe muchia întotochiată a Doabrelor şi de atunci nici că se mai gândise să meargă prin acele locuri, atât de greu îi fusese să găsească drumul cel bun . Aveam deci şi scuza de care era nevoie, aşa că...ne-am întors pe drumul pe care venisem.
Am purces înapoi, pe „drumul învinşilor”.


Am trecut iarăşi prin hornurile pe care trebuia acum să le urcăm, peste muchia pietroasă şi îngustă, pe lângă dediţeii care parcă mai înfloriseră de când îi părăsisem, pe brână şi poteca pământoasă, care ne-a scos cu bine la drumul întoarcerii. Acolo, în şaua ceva mai domoală, am apucat hăţaşul de coastă. Ştiam că ceva mai departe, aveam de înfruntat o ruptură, cu stâncă cu puţine prize, dar cu mâner de rădăcină de copac deasupra. Mai ajutându-ne unul pe celălalt, am ieşit la poteca înşirată pe muchia pe care urcasem dimineaţa. Mi s-a părut mai lungă, acum la coborâre şi parcă cam prea repezită spre vale, dar mai ales cu răbdarea Florianei, până la urmă am ajuns cu bine în Brezoi. Mary şi profesoara ajunseseră ceva mai înainte şi când ne-am apropiat de podul peste Lotru, le-am sunat să roage şoferul să ne mai aştepte şi pe noi, dacă om întârzia vreo 2-3 minute. Au făcut-o uşor, că doar şoferul mă cunoştea demult, dar de ajuns la autobuz am ajuns la timp. Obosit, dar satisfăcut de cum străbătusem drumul ceva cam lung şi pe alocuri şi ceva mai greu, după amarul inactivitîţii de peste iarnă, m-am aruncat pe unul din scaunele autobuzului şi am înghiţit pe nerăsuflate un litru de apă. Parcă mi-am revenit din fierbinţeala drumului şi legănatul autobuzului mi-a prins bine şi ajuns acasă mi-au rămas doar amintirile...


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez