De acolo incep amintirile

Moto: Aici am dat cerului o mie de nume

                             Și nu l-am ajuns cu niciunul.

                                              Lucian Blaga

Uneori mă apucă nostalgia faptelor care nu mai sunt. Care s-au petrecut în anii de care de abia de-mi aduc aminte sau poate dimpotrivă îmi stăruie în minte ca și cum s-ar fi petrecut de prea puțină vreme.

Poate întâmplări din acestea au mai fost cu siguranță, unele chiar cu aceleași personaje, trăite cu aceeași intensitate.

Poate acest fragment din viață, n-ar fi trebuit să fie vreodată așternut pe hârtie, prea a fost trăit cu intensitate și prea mi-a marcat tinerețea.

Eram unul din mulții adolescenți care-și trăiau expansiunea sufletească cu aceeași intensitate și aceleași arderi interioare. Nu eram singurul care trecea prin astfel de împrejurări. Dar anii aceea, nu prea mulți la număr, aveau să-mi marcheze  viața încă mulți și chiar și astăzi când mi-i amintesc, îmi trece peste suflet umbra amintirilor. La anii facultății care-și depănau firul, doar patru dintre colegi aveau să rămână în răstimp, prieteni nedespărțiți. Cu unul dintre ei, eram și acum în munții Iezerului. Era prin anii ’54-’55, când am plănuit excursia din Iezer. La drumul acela din munți doream să fiu împreună  cu cea care peste ani avea să rămână simbolul celei dintâi exaltări sufletești. Iar ca să fiu împreună cu ea, l-am invitat pe Puiu Carabin, unul din bunii mei colegi de facultate. Excursia avea să urmeze ruta pe care o mai făcusem de câteva ori. Din Câmpulung, pe valea Râului Târgului, la cabana Voina de pe malul aceluiași râu, mai departe pe valea Bătrânei și mai sus pe cea a Iezerului, până la refugiul din apropierea lacului cu același nume. Am ajuns pe vreme frumoasă la refugiul amintit. Acolo l-am găsit pe Petrică Jderaru, fostul cabanier de la Voina, de pe malul Râului Târgului, oarecum gonit de la cabana amintită, din cine știe ce motive. Dar aici își făcea meseria cu același drag de munte ca și jos, unde păstorise ani îndelungați. Eram aici singurii turiști și am avut parte de primirea ospitalieră a celui amintit. Doar crengile de jneapăn pentru foc, a trebuit să ni le aducem de mai jos de refugiu, prin preajmă nefiind decât gol alpin. Mămăliga mare, rotundă și galbenă, ca niciunde, făcută de nea Petrică, ne-a completat masa, altfel cam sărăcăcioasă, ca a unor studenți din vremea aceea. În cameră ne-a fost bine și până a doua zi am dormit cu gândul la vremea frumoasă de care avusesem parte până atunci. Doar că dimineața oarecare valuri de ceață păreau să invadeze muntele. Am plecat totuși. Am urcat în Șaua Cățunului, la crucea de acolo și ne-am îndreptat către vârful Iezerului Mic. Până sus, ceața anemică la plecare, a invadat muntele.

Am rămas în urmă și la borna de pe vârf, exaltat de simțămintele mele de adolescent, am făcut un gest pe care nu am mai simțit niciodată nevoia de a-l face. Am îngenunchiat lângă borna vârfului. Eram înconjurat de ceață deasă și acolo, nevăzut de cei cu care eram, m-am rugat cu toată puterea sufletului meu încă nealterat de relele pe care aveam să le întâlnesc în anii ce aveau să vină. Doream atunci, ca simțămintele pe care le cunoscusem atunci prima oară, să fie și cele care să-mi întovărășească viața pe mai departe. Eram acolo pe vârful muntelui, singur, înconjurat de ceața deasă și ruga adresată celui despre care credeam că va  avea într-un fel grijă de viața mea, era înălțată undeva în imensitatea de nepătruns a valurilor de ceață. Ruga poate o fi ajuns acolo unde trebuia, dar conținutul ei, peste ceva vreme nu a fost îndeplinit. Poate și astăzi mă gândesc că judecarea gândului înălțat, o fi urmat calea cea bună. Poate exaltarea de atunci, peste ani să se fi dovedit cea care să-mi aducă necazuri și nu fericire îndelungată, cum mi-aș fi dorit atunci. Cine poate ști ?. Dar trăirea de atunci, gândurile de peste ani de prietenie puternică lipsită de alte conotații, ne-au legat fără să ne dorim neapărat . A fost, dacă mă gândesc bine, unul din faptele de care tinerețea mea și anii mulți care au urmat, nu le vor uita. Căile ce le-am urmat fiecare au fost diferite. Cele omenești și cele profesionale. Sunt desigur singular în cele de atunci și în cele ce au trecut peste mine în anii mulți pe care i-am străbătut. Dar adolescența mea, a notat de neșters întâmplarea din ziua aceea mohorâtă.

Când am coborât la căsuța din căldarea Iezerului, ne-au întâmpinat acolo, primii fulgi de zăpadă. Am coborât grabnic a doua zi, după ce am constatat că rezervele bănești de studenți pricăjiți, ajunseseră la fundul sacului.

Am ajuns jos, la vechea cabană Voina și cum nu aveam atâția bani să luăm autobuzul până în Câmpulung, am luat calea de peste munte. Vremea era din nou una frumoasă și parcă ne-a înviorat. Am urcat pe muchia de pe malul stâng al Râului Târgului, cea a Dobriașului, până la cea a Strâmtului și primul lucru pe care l-am făcut, de cum am dat de o postată de zmeură, ne-am înfruptat din ea, cât să ne potolească foamea lăsată doar de ceaiul băut la refugiul din munte. Ne-a mai chinuit foamea pe drum și poate până am ajuns fiecare în locuri în care ne-am potolit-o. Excursia a fost deopotrivă frumoasă pentru fiecare din noi, iar pentru mine a avut chiar și peste ani, o semnificație deosebită.

Dinu Boghez       

Iarna la stana - Gruiul cu lespezi

          Moto: Îmi place liniștea când scoate limba,

                    Atunci îmi vine s-o sărut.

                             Marin Sorescu

Are colega noastră de drumeții, fixurile ei: vrea la Șasa Proenilor. Zice că asta nu-i  iarnă ca lumea și poate or fi înflorit ghioceii. Găsește pentru asta încă doi nebuni. Pe profa și pe mine. Și iată-ne în tren către Bețel. Se anunțase la ,, meteo “, iarnă autentică în aceste  zile, dar cum buletinele astea sunt cam în dorul lelii, poate vom avea parte de timp tocmai invers de cum anunțaseră ei. Plecăm pe valea Călineștilor. Nu-i chiar atât de frig, dar pe drum, pașii tocăe pe  pământul înghețat și fuioarele de fum de pe coșurile caselor întâlnite în cale, pufăie a iarnă. Câte-un sătean ne dă binețe, curios să știe încotro am luat-o. Într-un  staul întâlnit în cale, câteva oi cu miei albi prin preajmă, behăie a primăvară. În fața unei cârciumi, un cal cu căruța după el, își așteaptă stăpânul, să termine una mică. Într-o doară, schimbăm vreo două vorbe: ce  bine ar fi să ne ia și pe noi în căruță !. Curând, în spatele nostru, zornăie căruța  cu cal. Ne dă binețe căruțașul și profa chiar îl întreabă pe omul proaspăt aghesmuit, dacă  nu ne ia și pe noi. Și iată-ne în căruță. Cam mică ce-i drept și stăm cam pe dungă. Eu pe marginea tăioasă și Suzana în genunchi. Doar profa stă bine, întinsă pe paiele bietului cal, cu nimic vinovat că trebuie să care în susul văii, atâta greutate. Și zdroncăne căruța pe zgrunțurii drumului înghețat, cât să ne zgâlțâie toate măruntaiele. Căruțașul cu iz de prună proaspătă, e zglobiu tare, și-și mână mârțoaga săraca, cu vorbe dulci: ,, tu-ți stolojanul mătii ,, sau mai duios ,, diana mătii sau zeu mătii ,,.Și doar el știe de ce-o fi spunând așa. Sau poate e mândru că duce niște orășeni spre munte. Ne descoase să afle unde mergem și ne spune cam cât facem până-n Vevereț. ,, Muntele din față-i Lespedea și cel din stânga-i Veverețu. Pârâul Părului e cel din vale de Gura Suliței și ăsta pe care urcă poteca cea mare, e Știubeaua ,,. Dar nu ne poate explica de ce-i spune bietului cal ,, stolojanul mătii, etc ,,. Începe urcușul șoselei către barajul Lotrișorului și eu mă dau jos din căruță. Bietul cal mai răsuflă un pic. După asta și Suzana, care cam încremenise în căruță, face și ea același lucru. Doar profa stă neclintită la locul ei, din ce în ce mai comod. Se lăfăie pe fânul calului. Ne mai spune căruțașul de ocazie, câte-n lună și stele, chiar și câți ani are calul, vreo 12. Ajungem la capătul drumului, la Poiana Socilor. De aici încarcă omul niște lemne. Ne despărțim și vrem să-i dăm niște bani, drept mulțumire. Îi refuză categoric, doar când îi spunem că e pentru cal, să bea și el o țuică, când s-o întoarce înfrigurat la vale, doar atunci îi primește, dar parcă tot l-ar întreba pe cal, cam ce să facă cu ei. Ne luăm rămas bun, ne punem rucsacii în spate și începem urcușul. Din vale, vine în urma noastră o mașină cu oameni, la remorca dormitor de aici. Ne întâlnim și cu tractoristul cunoscut din alte excursii, care se chinuie să-și pornească tractorul. Astăzi  nu urcă, cum ne-ar fi convenit nouă, așa că începem să înfruntăm panta mare a drumului. Până în șaua unde întâlnim drumul spre Poiana Suliței, facem vreo oră. Drumul îi înghețat acum, dar dacă nu ar fi, ne-am bălăci în noroiul desfundat de roțile tractorului ce cară lemne din munte. Am putea apuca pe muchia din dreapta, am scurta drumul, dar mergem tot pe calea ravenată de lemne. Urcăm până la poiana cu ferigi. Doar aici se mai cunosc vechile serpentine ale drumului din *916. La capătul serpentinelor, era un loc de popas, care acum, cu drumul de tractor, nu se mai cunoaște. Când ieșim la pădurea de brad, mai găsim o scurtătură, tot pe muchie, dar noi urmăm tot drumul către vechea stână a Veverețului. Oare pe aici or fi fost marile bătălii ale primului război mondial ?. Spune generalul Moșoiu – conducător de oști pe atunci -, că pe aici fusese linia de rezistență Coți-Râgla-Veverețu-Pietrosu, și prietenul nostru Ionică, găsise glonț de luptă cu inscripția 1903, tocmai sus, la Șasa Proenilor. Continuăm drumul spre marile păduri de fag, pe atunci încă neatinse. Începe zăpada în strat subțire. Vorbește muntele. Pe neaua curată, neatinsă, urme de jder, ba chiar și de vulpe și ici-colo câte una de iepure. Copacii proaspăt însemnați, ne dau de știre, că pe aici vom găsi anul viitor, exploatare mare. Pe nesimțite, ajungem la poiana cu canton. Mai trăiește încă bordeiul pricăjit din marginea pădurii. De aici, plaiul de pe creștetul Gruiului cu Lespezi – 1525m -, alias Șasa Proenilor, cu stâna către care ne îndreptăm, se vede tare aproape. Apar urme de pași, vizibile sub neaua căzută peste ei. Intuim că pe aici, doar braconierii puteau să fie, ,, De nu ne-ar fi consumat lemnele de la stână ,,. Urcăm prin pădure până la fundațiile fostei linii de funicular a unei vechi exploatări forestiere, de unde coborâm până la muchia, care urmată, ne-ar scoate direct la stână. Nu vor cucoanele și urmărim serpentinele drumului. Dacă n-ar fi negură pe Făgăraș, am avea de pe aici, o imagine splendidă. Așa urcăm doar cu ce vedem mai pe aproape. Către munții Căpățânii, negură mare doar pe vârfuri. Buila totuși se vede. Către Robu, ceața subțire, lasă vârful doar închipuit. Prin preajmă, pe cer, nori negri de ninsoare stăpânesc cerul. Ne îndreptăm către stână. Pe aici zăpada e chiar mare și pașii intră zdravăn în stratul gros. Au trecut până aici, de când coborâsem din tren, 6 ½ ore. Când ajungem la stână și chiar intrăm în ea, dezamăgirea ia locul entuziasmului. Înăuntru e frig ca afară, dacă nu mai mult. Vânătorii probabil, au vizitat locurile  înaintea noastră și au lăsat peste tot urmele trecerii lor pe aici. În special urmele băuturii, dezamăgesc cel mai mult. În sfârșit, aici rămânem peste noapte. Mai întâi facem focul, cu câteva  surcele adunate de pe jos. Ca să fim siguri că nu ne va lipsi apa, ne ducem cu toții la izvorul stânei. Îl găsim activ și ne umplem bidoanele. Dar până la el, prin pădure, trudim prin zăpada cam mare. Ne întoarcem repede, să nu se stingă focul, pe care doar îl alimentăm. Când flacăra a prins curaj și noi ne-am întors de la izvor, adunăm lemnele de prin jur. Și din fericire sunt multe pe afară, dar sunt prinse în gheață. Dăm în ele cu pioletul până se desprind. Profa e mare meșteră într-astea. După care eu le car înăuntru. Până să aducem lemnele înăuntru, a dat în clocot și licoarea de prună. Puțină câtă era, ne îndemnăm unul pe altul până aproape o terminăm. Mai lăsăm un strop și pentru încălzirea matinală. Focul dă vâlvătaie mare și căldură deopotrivă. Pe lângă el e bine de tot. Când te depărtezi e frig ca ,, iarna,,. Mai ieșim pe afară să admirăm culorile apusului. Dispare soarele într-un strat gros de nori, cu nuanțe de gri și portocaliu mai ales. Pe cer apare luna și deși în primul pătrar, dă lumină locului. Când aproape se lasă noaptea, urcăm până pe lespezile de pe vârf. Din acest interesant vârf, dominăm locurile din preajmă. Mai cu deosebire, privim văile pe care încep să se aprindă luminile. Undeva departe pare a fi lumina de pe castelul Ciungetului. În altă parte apar luminile Călimăneștilor. Întunericul luminat de albul zăpezii și cornul lunii ce stă deasupra noastră, dau frumusețea nopții care a cuprins locul. Gerul șfichiuitor, ne gonește în stână, acolo unde focul cu flăcări încolăcite, ne mai încălzește oleacă. Ne pregătim de culcare. Punem pe noi tot ce avem și ne strecurăm în sacii de dormit. Numai că fumul focului vine peste fete. Și începe marea luptă cu el și unul cate unul, buștenii dispar din foc. Când mai-mai să dea foc la stână, le sar în ajutor. Până la urmă, fără foc, ne culcăm la loc. Și peste stâna frământată se așterne în sfârșit liniștea. Din când în când, câte-o pală de vânt, mai năvălește peste stână și peste față cad fulgi de nea și ne înțeapă obrazul cu ace de gheață. Peste noapte mai ies afară și constat că dincolo de pereții stânei, peste munte, s-a așternut cerul înstelat. Lumina lunii scăpătate, încă mai dăinuie și pădurea de alături nici măcar nu freamătă. Din creastă, parcă dinspre Robu, vine o pală de ger. În vale, luminile oamenilor depărtați, s-au aprins cu duiumul. Acolo jos nu pot dormi în pace dacă n-au lumini pe stradă. Aici nu trebuie decât stele pâlpâitoare și dacă se poate câte o lună agățată de baierele cerului. Încolo zăpada ne dă atâta lumină, câtă avem nevoie. Spre dimineață se lasă peste munte un pui de ger, pe care-l simțim din plin. De s-ar termina odată noaptea, să ne sculăm, să facem focul și să ne încălzim și noi oleacă. Către ziuă adorm adânc și când mă trezesc, pe lavița de alături, aud forfoteală. Suzana găsește un tăciune minuscul și din el face ditamai focul. Profa pune de-o cafea. Îi dau și eu un pliculeț de nes și sorb din cafeaua apoasă făcută la stână. Mai fierbe și stropul de licoare de prună rămas de cu seară. Mâncăm și ne pregătim de plecare. Când ieșim din stână, se făcuse ora 10. Din cerul limpede de astă noapte, a rămas doar o postată de cer senin deasupra stânei. Încolo, de jur împrejur, doar cer întunecat. Părea că vine ninsoarea. Coborâm pe muchie și ajungem repede la șaua din pădure. Urcăm și coborâm către poiana cu bordei. Iar urcăm și când mai coborâm odată, știm că nu mai avem mult până la șaua din vale. Fetele o iau pe drum, eu cobor pe scurtătură. Curând ajungem în șaua care desparte drumul pe care am venit, de poteca ce duce în Poiana Suliței. Îmi fac datoria să-mi întreb tovarășele de drum, pe unde vor să meargă. ,, Pe aici ! ,,. Și o luăm sprinteni către Sulița. E soare mult și nici nu e prea frig și nici poteca nu e grea. Nu urcă, nu coboară. Mergem pe potecă, scormonind covorul de frunze uscate. Doar mistreții ne-au luat-o înainte. Stânca interesantă, un stei cu înfățișare de megalit, ne iese ca întotdeauna în cale. Mergem chiar pe cumpăna de ape și doar din când mai ocolim cate un vârfuleț. Către locurile din care am plecat ieri dimineața, parcă cerul s-a limpezit și culmile albite se văd bine. Pe drumul nostru apar pâlcuri de mesteceni, uneori și cele de brad, dar pădurea de fag, cu trunchiurile lor verzui, dezgolite acum de coroana de frunze, domină locurile. În sfârșit, după atâtea ocolișuri pe la poalele vârfurilor împădurite, ieșim din nou pe creastă. Curând ajungem la primele din poienile Suliței. De aici, dacă vremea nu ar fi pâcloasă, am avea priveliști unice către crestele Făgărașilor. Mai întâlnim o pădurice. Sub ea, poieni pe care apare primul conac al acestor locuri. Pe acolo soarele nici măcar nu ajunge iarna. Apare din ce în ce mai aproape linia crestei Suliței. Ajungem la un izvor cu pojghiță de gheață pe oglinda apei. Câțiva pași  dincolo de izvor  și suntem deasupra caselor din poiană. În sfârșit am ajuns în Poiana Suliței, chiar pe creasta arcuită, încolăcită în jurul obârșiei Bețelului. Mergem puțin pe arc și începem coborârea. Plaiul întins, frumos, așa cum îl știu de când l-am văzut prima oară, e străbătut de poteci multe, fiecare din ele ducând la altă casă risipită pe clinurile lui. Deasupra izvorului cel mare, ne așezăm la masă. Nu stăm mult. Mai avem încă destul de mers până în gara Lotrului. Coborâm pe lângă casa lui Todorov, cel ce-mi arătase mai de mult peștera Dracului. Pe dreapta, chiar din preajma casei amintite, urcă spre căciulile de piatră, poteca ce duce printre Doabre. Coborâm serpentina scurtă, intrăm pe coasta muntelui și nu mult mai departe, o voce de om matol, ne trezește din visul frunzișului cu melodii de toamnă târzie. Fetele stau de vorbă cu el, dar eu chiar îl descos. Până la urmă își aduce aminte că mai an, s-a întâlnit cu un micuț grup în care eram și eu. Și nu de mine  și-o fi adus aminte, dar de cei doi viței proaspăt fătați, pe care în primăvara geroasă de atunci, i-a ținut cu el în casă, sigur. Ba chiar și de nevăstuica ce-l scăpase de șoareci si-a amintit. Acum venea de la Todorov, cunoștința mea, care mă condusese la peștera Dracului. Acolo își petrecuse timpul din urmă. Dar așa matol cum era, nu uită să-mi spună de sărmanul Todorov, că a ajuns rău, s-a apucat de băutură !. Coborâm repede de aici până la firul unuia din izvoare. Îl traversăm și urcăm malul priporos. Apoi poteca se strecoară pe sub munte, pașnic, încolăcindu-i clinurile străbătute de viroage. Pe celălalt mal, țuguiele Doabrelor, se ridică țanțoșe deasupra pădurii. Până la alt fir de apă, coborâm liniștiți. Trecem apa altui Bețel, mai mare, cu izvoare reunite. Găsim aici capătul unui drum forestier, care pe alte căi ajunge în valea Oltului. Noi urcăm malul frământat de cirezile de animale ce-și duc traiul prin aceste locuri. Noroc că acum e totul înghețat, altfel ne-ar rămâne bocancii înțepeniți în noroi. Și începem coborârea pe plaiul întins, care ne conduce către ulița strâmtă, străbătută de șanțuri adânci, lăsate de ploile vremelnice de prin aceste locuri. Coborâm zdravăn, până a ne apropia de ultimele case din sătucul Proeni, în biserica căruia Mihai Viteazu pare a  se fi cununat cu Doamna Stanca. Când ajungem în sat, ne întâlnim cu un cârd zgomotos de curcani. Doar curcanul pare a se înfuria de pantalonii cei roșii ai uneia din partenerele de nădejde ale excursiei. Mai jos un altul, de gâște zgomotoase, sar sâsâind pe noi. Ne ocrotește stăpâna lor, pe care profa, nu scapă să o întrebe dacă are lapte de vânzare. Chiar i-o fi trebuind laptele de aici ?. Apoi trecem podul de fier și ajungem la gară. Nu trece mult până vine trenul. După ce ne-am urcat în el, știm sigur că excursia frumoasă ca nicicând, s-a terminat.

Text și Foto: Dinu Boghez

LINIȘTE ÎN LOCURI BĂTRÂNE - MUCHIA PORTĂRESEI

Moto: Ce biserică ciudată

                        cu clopotnițe înfipte pământ.

                                     Nichita Stănescu

     Era la începutul anilor de studenție, într-una din vacanțele pe care încă le mai petreceam la bunici. Erau aci, în casa bunicilor aflată în Câmpulungul copilăriei, oarecum către poalele Iezerului Muscelului, visuri de copil petrecute pe crestele înalte, pe care le vedem de la fereastra casei acestora. De multe ori crestele erau însorite și atunci imaginația mea de copil zburda nestingherită  prin locurile ce le-aș fi străbătut îmbrățișându-le pe fiecare în parte. 

  

    Să fi fost în concediul unuia din anii de șantier, atunci când visurile copilăriei aveau să se transforme în realitate. Asta era prin anii  ‘64 ori ’65, la vremea când curajul străbaterii crestelor înalte, chiar dacă eram de unul singur, nu prea ținea seama de nicio temere.

  

     Venisem într-un scurt concediu, de puțină vreme la Câmpulung, la casa bunicilor și mă stăpânea gândul excursiei plănuită de mult, pe masa din sufrageria casei din București, când pe ghidul munților Iezerului, însăilasem excursia pe drumurile nemarcate ale muchiei Portăresei. Nu prea erau curse de autobuz pe vremea aceea, dar cu cea mai matinală dintre ele, cam pe la ora 6 am, am pornit pe drumul către cabana Voina. Dacă nu mă înșel, cam atunci porniseră lucrările la barajul hidrocentralei de pe Râul Târgului. Era la vremea aceea, răvășeală mare pe drumul de pe malul râului, iar traversarea acestuia, de abia de fusese însăilată pe un fel de podeț, cât să nu întrerupă drumul turmelor către plaiul muntelui. Am luat-o peste râu voinicește. Era drumul mai departe stricat rău și printre bolovanii scoși la iveală, de abia de-mi strecuram pașii. Câtăva vreme am mers printre fagii bătrâni și brazii cu crengi hărtănite de ce trecuseră printre ei să croiască drumul și tot dintr-un bolovan în bolovan am mers. Mai apoi, când am ajuns la plai, locurile au devenit mai omenești, doar că acolo  stăpânea ceața deasă. Se zărea pe deasupra ei, oarecare tendință a soarelui, să o învingă, dar până atunci locurile tot pâcloase erau. Nu se prea vedea vreo potecă și drumul îmi era pe bâjbâite. Necum că pe neașteptate putea să-mi apară în față, vreo haită de dulăi hămesiți. Am trecut pe lângă un țarc. Părea mai mult o îngrăditură pentru animale mari, nici de cum  pentru vreo turmă de oi. Era și stâna prin apropiere, cea cu numele muchiei pe care umblam, dar nu se zărea deloc din cauza ceții. Și de aici încolo, soarele a început să învingă ceața. S-a ivit în fața mea, frumusețea muntelui, sclipind în soarele ce-și risipea razele pe întinsul plaiului. Dacă până atunci habar nu aveam pe unde sunt, acum locurile începeau să aibă nume și eu să știu cam pe unde mă aflu. 

     Când soarele a încins zdravăn plaiul, am intuit că trecusem de stâna din Portăreasa și plaiul până spre creasta muntelui nu părea prea depărtat. Locurile oricum îmi erau necunoscute, că doar le străbăteam atunci prima oară, dar plaiul alpin pe care pe care urcam și harta doar de puțin vreme apărută, a lui Nae Popescu, îmi arăta că aveam în față vârful Danciului. Oricum plaiul alpin, mai lăsase în urmă un vârf, tot înalt și tot așezat pe drumul plaiului, cel al Cernatului. Ajunsesem acum în zona muntelui înalt, săltat binișor peste 2000m și în față îmi era creasta muntelui, cea înaltă și pe care acum, de când se dusese ceața, o vedeam coborând cu repeziciune. Până în vârful înalt al Obârșiei nu mai aveam mult. Trebuie să recunosc, că atunci în goana în care străbăteam muntele, nu prea am avut timp să deschid harta și să mă lămuresc, că în fața mea cel mai înalt vârf din ziua aceea era cel amintit. Știam doar că trebuia să fiu la oră fixă la cabana Voina de unde trebuia să iau autobuzul de întoarcere și până acolo mai aveam drum lung. Dar am mai avut odată ocazia să ajung pe acest vârf amintit și atunci excursia a fost parcă mai aventuroasă decât aceasta. Pe sub vârful Obârșiei trecea potecă mare, ciobănească și temerile de până atunci, trecute prin locuri cu potecă firavă și ceață cât cuprinde, mi-au dispărut. Mai ales că în față îmi apăruse vârful înalt de peste 2400m, al Iezerului Mic, cunoscut din ale împrejurări, în care chiar îl urcasem. N-am ajuns pe vârful amintit și pe poteca de sub el, m-am îndreptat către Crucea Ateneului ridicată din vremurile războiului trecut de către Ateneul din Voinești sau mă rog, în numele acestuia.        

         

     Avea această cruce de piatră o istorie zbuciumată. Fusese ridicată cam la începutul anilor 40, în apărarea oarecum, a celor ce urmau să cadă în războiul de abia început. A rezistat multă vreme crucea ridicată pe creasta muntelui, cam între vârful Iezerului Mic și cel al Cățunului. Chiar dacă nu era un monument impozant ca mărime, de la refugiul din căldarea lacului Iezerului și din alte locuri mai depărtate, profilul crucii se vedea bine. Asta până când vremurile s-au schimbat, simbolul crucii a început să fie oarecum hulit și haidamaci stârniți de aburii noii ideologii, au ajuns să o distrugă și chiar să arunce pe coastă fragmente din ea. Oameni cu suflet și credință, au adunat-o la locul ei și oarecum au însăilat-o la loc, dar cum fusese nu mai putea să fie. N-am mai văzut locurile de mult și poate Crucea s-o fi gândit cineva să o repună în drepturile ei. Dar chiar așa locului din șaua dintre vârfuri, tot așa îi va spune peste ani mulți: Crucea Ateneului din Voinești.

     Din locul amintit am coborât aproape în goană până pe malul lacului, apoi am trecut pe lângă refugiul din căldare, lângă care am zăbovit câteva clipe. Când plecasem din Câmpulung, Moșu, unchiul meu lângă care căpătasem dragostea de munte, îmi dăduse câteva puncte de reper în drumul pe care tocmai îl făcusem.  Tot el avusese inițiativa construirii refugiului  turistic – 1945-46 – din apropierea lacului. Ba chiar într-o împrejurare mă luase cu el la “căsuța din munte”.

Atunci, în această împrejurare, făcuse primele semne de marcaj pe valea Bătrânei – punctul albastru care sper să mai existe și astăzi – iar la refugiu avea să monteze o yală. Ei !. Și câte alte amintiri mai sunt încă legate de primele mele ascensiuni pe muntelui Iezerului.

Am luat-o  apoi în fugă pe lângă refugiu, cu aceeași repeziciune cu care eram nevoit să cobor. Pe coasta cu morene a Iezerului, mai apoi pe lângă tufele mângâietoare ale jepilor și în zgomotul făcut de torentul cu același nume, am ajuns la confluența cu pârâul Bătrânei. Acum pe aici fusese croit drum forestier și calea mi-era ușoară până la cabana Voina. Dar atunci, când am urcat Iezerul prima oară – era în anul olimpiadei de la Londra din 1948 – pe vale era doar firul apei Bătrânei și cele 33 de punți firave aruncate peste apa zbuciumată.   La cabana de la Voina, am prins autobuzul către Câmpulung și până spre seară i-am tot depănat lui Moșu, povești din locurile pe care le străbătusem cu atâta drag amândoi, la vremuri atât de depărtate în timp.

       Dinu Boghez