duminică, 19 iulie 2020

Primul doi-miar: Balindru

Moto: Parcă dormeam și visam.
            Alergam în sus.
            Trecusem și de viitor.
            Și poate nici eu nu mai eram.
                          Nichita Stănescu

Poposisem într-o după amiază la cantonul din Dobrun. Urcasem pe jos calea lungă din Voineasa și mai apoi drumul ce urca în munte spre Castelul din Dobrun. Era lungă calea, la început pe valea Pietrii și mai apoi pe margine de poieni și pădure până la locul de la Castelul Dobrunului, pe care mereu l-am îndrăgit. Pe ici pe colo, am mai întâlnit turme cu dulăi aprigi și nici nu știu cum am izbutit să mă feresc din calea lor. Uneori am ieșit din calea bătută a drumului și m-am strecurat printre brazii din cale. Am izbutit să mă feresc de avertismentele dure ale dulăilor cu care aș fi putut să dau ochii. Într-un târziu am trecut de amenajările captării Rânjeului și drumul a devenit unul aproape odihnitor. S-a sfârșit și această zonă și iată-mă ajuns la drumeagul ce urca la Castelul din Dobrun. Un câine într-un lanț, ceva orătănii alergând după insectele înserării și prin preajmă nici țipenie de om. M-am culcat pe una din băncile aflate pe terasa casei din incintă. N-a trecut multă vreme și zgomot de mașină a invadat locurile. S-au deschis porțile cantonului și locurile au căpătat viață. Doar atunci soția cabanierului m-a zărit pe prispă, învelit în sacul meu de dormit. S-au dezlegat limbile și seara a trecut la un pahar de lapte proaspăt și odihnă în camera cu pat molicios.




Am plecat în zori. O potecă marcată tăia primele serpentine ale vechiului drum care străbătea pădurea. Ar fi poate cazul să amintesc oarece fapte care stăpânesc istoria locului. În poiana Dobrunului, în care erau așezămintele în care fusesem găzduit, casa cea mare, care domina locurile era făcută pe vremea când un doctor în magistratură, venea de pe alte meleaguri, dar în munte urca cu un fel de trăsură. Drumul care pornea din valea Lotrului, dintr-un loc aflat acum pe malul lacului de la Balindru, ducea până la Castelul din Dobrun și mai departe chiar, până pe plaiurile alpine ale munților Lotrului. Am cunoscut gura pârâului Balindru, în anul 1966, când într-una din zilele de început a lunii iunie, am intrat prima oară pe potecile munților Lotrului. Atunci am întins cortul la gura Balindrului. Era un loc îngust prin care se strecura apa pârâului. Pe malul înalt era un canton silvic, care mai apoi, în cine știe ce împrejurare a fost mistuit de foc. De acolo începea drumul croit către castelul Dobrunului și pe acolo urca uitatul doctor Bocor, la casa lui din munte. Casa aceasta așezată cam pe la 1600m, avea instalație de produs curent electric, din care astăzi mai sunt doar fundațiile turbinei, masive, ca pe vremea aceea. Castelul există și sper încă să mai dăinuiască. Avea casa etaj și înăuntru era încă mobilat pe vremea anilor ‘ 70, când l-am cunoscut eu. Am fost înăuntru. Avea parchet pe jos. Mobilier adecuat vremii. Pe paturi, pe pereți erau blăni ale animalelor vânate de doctor și poate și ceva din prietenii acestuia. Mai erau încă farfurii agățate pe pereți și cine știe ce-o mai fi fost prin dulapurile din casă. Ciudat este că furia naționalizărilor, fusese înfruntată de Castel și nu lăsase urme ca în alte locuri.



Înnoptasem în casa cea nouă a silvicilor, iar dimineața am  urcat pe scurtătura drumului alpin și ceva mai încolo pe aleea croită printre brazi. Exista și un marcaj și cam într-o oră, am ajuns la plai, pe marginea căreia era așezată stâna din Dobrun. Erau poate dulăii stânei la masa matinală și așa am putut trece pe lângă stână fără incidente canine. Mi-am continuat drumul pe plai și mai apoi, pe lângă liziera pădurii de brad, fără să mai urmez poteca ce urca spre vârful Dobrunului, am apucat-o pe poteca de sub munte, până într-un loc unde am întâlnit o hoagă ce cobora din munte. De acolo am început să urc. Am urcat din greu, am trecut pe lângă primele tufe de jneapăn și până la urmă am ajuns la poteca cea bună, care altfel străbătea drumul de creastă al munților Lotrului. Am trecut printr-o zonă mlăștinoasă, apoi am părăsit poteca și am urcat pe vârful Negovanului Mare la 2135,  primul din acea zi. Mai apoi am continuat drumul pe creastă, până în vârful următor, cam de aceeași altitudine. Harta locurilor l-ar fi denumit Negovanul cel Mic, dar eu i-am spus atunci, vârful Hoteagului, că prea era deasupra iezerelor din valea acoperită de marea de jneapăn. Din vârful Hoteagului am coborât în șaua din care începea urcușul pe vârful Balindrului. Aveam de urcat aproape 200m, pe panta către vârf. Urcușul era cam dur, dar panta era acoperită de iarbă verde și din ea se ivea covorul de flori galbene ale piciorului cocoșului. Am ajuns sus, acolo unde o îngrămădeală de stânci aruncate haotic, dădeau farmecul alpin al înălțimilor. Ajunsesem la cota 2209 și era primul vârf de peste 2000m al acestor munți pe care pășeam.    
Bătut de soare, printre stâncile vârfului, cu priveliști depărtate mirifice, mă cuprinsese beția înălțimilor. Adăpostit sub o stâncă, cu hanoracul așternut sub mine, m-am lăsat cuprins de farmecul crestelor înalte.



O pală de vânt mai puternică, m-a trezit din amorțeala somnului pripit. Deasupra mea cerul era învolburat și cine știe ce se mai pregătea. Am sărit ca ars, mi-am strâns la repezeală lucrurile și în goană am coborât Balindrul. Când am ajuns la poalele lui, soarele învinsese norii. Am prins poteca de sub munte, cea bună și care cândva fusese chiar  marcată. Am trecut pe sub bordeiul unei stâne de sterpe, apoi prin șaua cea mocirloasă și când am început urcușul Jidului, m-am oprit. În fața mea, urcând panta, apăruse de ne unde, o turmă de oi cu tot aranjamentul de dulăi. I-a potolit ciobanul, dar eu m-am adăpostit sub o tufă de jneapăn și am așteptat până ce turma oilor s-a îndepărtat.
Mi-am continuat drumul, am coborât coasta Dobrunului și la bordeiul cu izvor de la poalele lui, am zăbovit câtăva vreme. Când am ajuns pe lângă stâna din Dobrun n-am mai trecut fără să fiu simțit de câini. Dar baciul i-a potolit și cu el m-am întins la vorbă. Apoi nu mi-a mai rămas decât să cobor drumul printre brazi până la Castel. Taifasul cu pădurarul și paharul de lapte proaspăt mi-au ținut de urât pentru altă noapte petrecută în pădurea de sub cununa muntelui.

Text: Dinu Boghez
Foto: Trestian Găvănescu

vineri, 17 iulie 2020

În vremea vieții mele de peste ani

de la Turda la Vadul Crișului




Moto: În fiecare scorbură era așezat un zeu.
                          Nichita Stănescu



   Plecasem de pe șantierul de la Târgu Mureș și acum ajunsesem la șes, pe cel din Slatina, unde investiții importante, care rezistă și astăzi, deschideau lucrări importante. Ajunsesem la șes și nostalgia munților Apuseni (pe care îi tot bătusem în cei trei ani cât păstorisem lucrările combinatului Chimic de pe acolo), încă mă stăpânea. De la Târgu Mureș plecasem într-o dimineață cu soare mult, iar nostalgia locurilor, oamenilor și, de ce să nu o spun, aproape un succes profesional, îmi măcinau emoțiile noului șantier. Cu atât mai mult cu cât la Slatina, munții îmi erau depărtați și aveam să le duc dorul.
   Dar am găsit fereastra de timp oferită de ritmul lucrărilor și mai ales înțelegerea celor superiori, care mi-au permis să-mi îndeplinesc visul: o tură care să cuprindă cele mai multe frumuseți ale munților Apuseni.

ZIUA I-a. Am plecat din București cu un tren nocturn, care mi-a permis ca în zori să ajung la Câmpia Turzii. Cu un autobuz, mai apoi cu mocănița pe valea Arieșului până la Sălciua. Eram sub creasta aproape singulară a Bedeleului. A rămas un vis de care nu am mai avut prilejul să mă apropii vreodată. În schimb am dat o fugă până la gura peșterii Huda lui Papară. Din gura peșterii curgea un fir de apă. Accesul nu-mi era posibil, așa că mi-a rămas doar să admir portalul măreț. M-am întors la gara Sălciua și de acolo, în mocăniță, am urcat împreună cu rucsacul meu imens. Atât a fost de "măreț" rucsacul, încât am izbutit să-l urc în mocăniță doar în afara compartimentelor. Dar și în restul excursiei, pe toată durata ei, atunci când îl coboram de pe umeri îmi producea necazuri. Trebuia să-l cobor pe o ridicătură și apoi să mă bag pe sub el și așa, cu chiu-cu-vai izbuteam să-l ridic. Dar pe vremea aceea aveam ceva mai puțin de 32 de ani și parcă de nimic nu-mi păsa. 
   Pe înserat am ajuns la Câmpeni. Se lăsase întunericul și străzi așa pustii și mohorâte, parcă n-am văzut niciodată. Pe deasupra o ploaie mocănească țârâia din cerul întunecat și stăpânit de pâclă. O birjă cam hodorogită cu cal breaz și vizitiu, m-a lăsat la hotelul orășelului. Am fost îndrumat într-o cameră cu un pat acoperit de o pilotă imensă. Așa ceva nu mai văzusem și una asemănătoare nu am mai întâlnit de cât ani mai târziu, la refugiul de altitudine din Caucaz. După o noapte nedormită în tren, ceva zbănțuială pe unde fusesem ziua, cred că am adormit. 

ZIUA II-a. Când m-am sculat, afară era un cer senin și peste tot domneau rafalele  vântului turbat. Erau nori plimbăreți pe cer și o furtună îmi părea oricând posibilă .   
   Soarele însă, stătea să invadeze cerul și asta m-a făcut să revin la hotelașul la care dormisem și să mă hotărăsc să continui drumul prin munți. Un autobuz m-a lăsat în stația Avram Iancu și de acolo am pornit către vestitul munte Găina. Doar că acum târgul care-l făcuse vestit trecuse de ceva vreme. Am ajuns pe muntele amintit, am găsit o stână la care m-am adăpostit și am început să-mi pregătesc noaptea. Doar că aceasta am petrecut-o împreună cu puricii de aici, atât de violenți, cum parcă nu mai întâlnisem până atunci.

ZIUA III-a. A doua zi am reluat drumul și am urcat vârful Cucurbăta, cel mai înalt vârf din munții Apuseni. Am ajuns la șosea cu o mașină, care m-a luat de pe drumul secundar. La șosea am coborât din mașină și imprudent, n-am luat seama la balansul aparatului foto, pe care l-am izbit violent de parapetul podețului lângă care coborâsem. S-a deteriorat grav, dar am putut face fotografii cu el până la terminarea excursiei. Așa s-a terminat flexaretul meu!. Mai departe am intrat pe valea Sighiștelului, unde mulțimea peșterilor ere chiar impresionantă. Doar că nu se putea intra în ele, având cam toate grilaj de închidere, care oricum le proteja. 
   De poposit peste noapte am făcut-o în Poiana Florilor, aflată atunci în plină activitate de cosit. Am să amintesc că traseul ales a trecut pe lângă vestita Groapă Ruginoasă, interesant fenomen de eroziune. În Poiana Florilor am întins cortul și mi-am petrecut seara răsfoind cartea pe care o adusesem cu mine. A fost una din cele mai frumoase seri petrecute pe munte, în care frumusețea peisajului, liniștea care mă înconjura, întretăiată până spre înserat de muzica cosașilor aflați în plin sezon de cosit și mai ales mirosul fânului aflat atunci în plinătatea lui. De câte ori îmi amintesc seara aceea, îmi mărturisesc că alta mai frumoasă de atunci încoace n-am mai avut. Sfârșisem acum cea de a patra zi petrecută în munții Apuseni și pe deasupra fusesem singur și niciun moment nu simțisem aceasta. 

ZIUA IV-a. Dimineața mi-am strâns tărhatul și numai ușor nu mi-a fost, mai ales după ce mi-am atârnat rucsacul pe spate. Era parcă mai greu decât în zilele precedente. Parcă în zilele trecute nu se ușurase cu nimic. Am pornit la drum și din urmă m-a ajuns un pădurar călare. Parcă i-a fost milă de mine. S-a dat jos de pe cal, mi-a luat rucsacul și l-a așezat în șaua calului. Așa că, ușurat de greutatea pe care o dusesem zilele din urmă, am tot pălăvrăgit până aproape de peștera Ghețarului Focul Viu. Ne-am despărțit și am rămas să mă minunez de frumusețea locului. Să admir coloana de gheață ridicată spre soarele care o făcea să sclipească în albeața ei.
   Mi-am continuat drumul spre cabana Padiș. Am trecut prin marea poiană dinaintea cabanei despre care am aflat că primăvara, la topirea zăpezilor, este tot o oglindă de apă. Am ajuns apoi la cabana Padiș. Acolo, în poiana înconjurătoare, sub pavăza vârfului triunghiular, acoperit de pădure de brad, (Vf. Biserica Moțului), mi-am întins cortul. Eram către sfârșitul celei de a 4-a zi de mers, cu muntele de rucsac purtat în spate. Apoi m-am odihnit privind împrejurimile. Pe aici locurile mai aveau o urmă de amintire, din anii scurși de nu prea multă vreme, din ziua unui 1 mai, cu vreme închiondorată și cu fulguială amenințătoare care acoperea drumul din fața noastră. Norocul nostru fusese cu un pădurar apărut tocmai când trebuia, care tocmai la cabana căutată mergea. Încă nu fusese deschisă turiștilor, dar pentru noi, speriați de rătăcire în locuri necunoscute, ne-a prins numai bine.
   Către prânz am intrat în cabană să-mi iau masa, cu ce aveam eu în traistă și cu ce m-a mai atras din cabană. Eram la o masă cu o pereche, din care dânsa, medic, m-a întrebat de ce am gâlmele acelea pe clavicule. Nu le observasem până atunci, dar așa era, aveam pe clavicule câte o gâlmă. Era semnul că pe ele stătuse rucsacul meu greu de parcă purtasem bolovani în spate. Peste ani, gâlmele s-au mai retras, dar tot acolo sunt și peste ele au trecut mai bine de 50 de ani. Dar ele sunt acolo ca să-mi amintesc mereu de ce eram în stare la vremea tinereții!.

ZIUA a V-a. Mi-am petrecut ziua într-o veritabilă trândăveală. Asta îmi era ziua de odihnă pe care poate o meritam, măcar dacă îmi era gândul la rucsacul imens care aproape îmi doborâse spatele. Eram înca sub pavăza vârfului împădurit al Bisericii Moțului. Am citit, că de aia îmi adusesem cu mine cartea, pe care poate nici astăzi n-am mai terminat-o. După amiază, în cort, din somnul care mă cuprinsese, m-au trezit bubueli cerești și un ropot de ploaie care a acoperit poiana în care mă aflam. Fără milă apa a intrat și în cortul meu. Mai târziu cerul s-a luminat, am putut să-mi usuc lucrurile și să aștept cu încredere ziua următoare.

ZIUA VI-a. După atâta leneveală, în ziua a 6-a ce urma să mi-o petrec în munții Apuseni, am hotărât să caut drumul spre Lumea Pierdută. Aveam de căutat drumul pe atunci nemarcat, către locurile înconjurate de mister. Drumul avea cărare către locurile pe care mi le propusesem, doar că pe măsură ce mă apropiam de locurile celor trei avene, misterul avea să mă înconjoare. Pătrunsesem într-o pădure de brazi înalți. Pe jos, așa era pe atunci, un covor de MUȘCHI, ce-ți făcea călcătura liniștită, așa cum trebuia în catedrala în care intrasem. Eram înconjurat de multă liniște și de misterul locurilor în care părea că arareori calcă vreun muritor. Prin locurile acelea aproape misterioase, pășeam cu oarecare teamă. Avenele pe care mi le doream au apărut. Mai întâi Gemănata, apoi cel Acoperit și în sfârșit cel Negru. Erau hăuri întunecate care coborau spre străfundul pământului. Pe marginea lor simțeam temeri venite din marile întuneric. Din înăuntrul uneia dintre ele se ridica un fuior de fum risipit în lumina locurilor oarecum pământene. Greu de descris misterul în care eram cuprins. Cu lumea asta misterioasă pe care o descoperisem, mai mult în suflet decât în minte, m-am întors în lumea pământeană, părăsită doar pentru o clipă și greu de uitat. Acum, dar și atunci, în zilele în care munții își arătau măreția, pot spune că Lumea Pierdută, a fost cel mai frumos dar pe care mi-l făceau mie Apusenii, pe care de altfel îi îndrăgisem din prima clipă în care le descoperisem inima.   
               
ZIUA a VII-a. În ziua următoare mi-am propus să vizitez Cetățile Ponorului. Nu a fost drumul prea lung până în apropierea acestui mare monument montan. Am privit mărețul portal de deasupra lui, dintr-un fel de balcon din lemn, suspendat deasupra acestuia. Apoi am coborât la firul apei care îi străbate adâncurile. Prea mult nu am umblat pe firul apei care până aici străbătuse calea întunericului, dar locurile tenebroase de unde venea, parcă îți aprindea imaginația. Am umblat cât mi-a permis lumea întunericului și înfierbântat de măreția locului și mai ales de misterul ce-l bănuiam dincolo de cele văzute am revenit la lumea din care plecasem. Mai apoi drumul până la cabană a fost cel de apropiere, timp în care am avut timp să-mi aranjez într-un fel frumusețile văzute și pe care de atunci încoace nici nu le-am mai văzut.

ZIUA a VIII-a. Mi s-a părut firesc, ca după cele văzute în Cetățile Ponoarelor, să urmeze un traseu care urma să mă poarte prin alte frumuseți ale Apusenilor. Am găsit poteca ce mă ducea acolo. Nu le mai știu marcajele întâlnite, care astăzi pot fi diferite față de cel de atunci. Dar știu că pe nesimțite, la coborâre am trecut pe lângă izbucul Galbenei și mai apoi am parcurs câte ceva din valea strânsă între pereți cheilor pe care mă aflam. Mult mai târziu, aveam să aflu că prin aceste locuri se petrecuse marea prăbușire  a tavanului unei peșteri, din care rămăsese acum doar măreția cheilor în care mă aflam. Curând am ieșit din strâmtoarea acestora și de aici încolo drumul nu mi-a mai oferit decât sfârșitul unei lungi zile petrecute pe potecile acestor minunați munți. La cabana de unde plecasem, la cortul meu care mă aștepta, am ajuns obosit, după lunga hălăduială prin locurile minunate pe care de atunci încoace nici nu le-am mai văzut.  

ZIUA a IX-a. Când am plecat de la cortul care mă mai adăpostise o noapte în preajma cabanei de la Padiș, m-am întâlnit cu un turist, tot singuratec, ce-și căuta locul prin care să hălăduiască în ziua aceea. A cuplat repede la traseul pe care mi-l propusesem în ziua aceea, așa că am plecat împreună către Cetățile Rădesei. A fost o zi la fel de frumoasă ca celelalte de până atunci. Cheile pe care le vizitam au fost interesante, chiar dacă nu îmi mai aduc aminte cine știe ce din locurile vizitate. Îngustimea cheilor, parcă mai altfel decât ce știam eu despre o astfel de formațiune montană. Parcă mai multă îngrămădeală de stâncării, parcă apa era mai vijelioasă. Dar peste toate astea, dintr-un ascunziș printre nuielușe de copăcei, stâncării aruncate de-a valma, niște ochișori ca niște mărgelușe, parcă speriați, a-i unei găinușe de munte, atentă la forfoteala noastră, poate apropiată cuibului pe care se pregătea să și-l apere, ne-a pândit cât am stat noi prin preajmă. Ne-am văzut de drum, am coborât cât am putut în lungul apei, după care ne-am întors la corturile fiecăruia. Dar dacă m-ar pune cineva să spun și astăzi care a fost cea mai de seamă amintire din Cetățile Rădesii, tot ochiul speriat de găinușe de munte ar răzbate peste anii mulți de atunci încoace.  
   
Ziua a X-a. Cu colegul într-ale muntelui întâlnit la Padiș, am avut în ziua următoare o bună bucată de drum comună. Apoi ne-am despărțit. Eu am continuat drumul spre cabana Meziad, acolo unde îmi propusesem să vizitez peștera Meziad. Drumul nu avut locuri care să-mi fi rămas în minte ca având ceva deosebit, dar până la urmă, aproape de înserare am ajuns la cabana Meziad. Ghidul peșterii se pregătea să conducă un grup în interiorul peșterii. Era aproape înserarea și mi-am arătat nedumerirea că vor să viziteze peștera tocmai acum aproape de venirea nopții, până când ghidul mi-a atras atenția că în peșteră, oricum e întuneric. Am plecat cu grupul format, ghidul ne-a condus pe la toate frumusețile din peșteră, cele posibil de vizitat, care pe mine m-au încântat peste măsură. Când am ieșit din peșteră era noapte de-a binelea.    

ZIUA a XI-a. M-am trezit în zori. Mă aștepta drumul până la cabana Vadul Crișului. Poate lung, poate ceva mai scurt decât îmi închipuiam, dar oricum oboseala drumurilor de până atunci avea să-și spună cuvântul. Nu-mi aduc aminte amănunte ale drumului pe care l-am parcurs, dar poate nici acesta să nu fi fost unul deosebit. Singurul eveniment notabil a fost intrarea în peștera Vadul Crișului, păzită bine de un grilaj dinspre care venea un curent de aer rece, de m-a făcut să trag departe de el. Aici am făcut ultima poză cu flexaretul meu, bolnav grav după lovitura pățită atunci când coborâsem din mașina care mă adusese la gura văii Sighiștelului. Mai apoi odihna în cabana Vadul Crișului, cu turiști puțini și liniște multă, mi-a fost de folos. Trebuia să mă odihnesc după lungul periplu făcut pe potecile Apusenilor. M-am culcat devreme. Ora aproape nocturnă a trecerii trenului prin halta de unde trebuia să părăsesc minunea dăruită de munții Apuseni, nu era chiar atât de aproape. Am avut norocul unei nopți cu cer înstelat, fără pic de nor, doar la lumina stelelor. Am avut un drum liniștit și doar de ochii înlăcrămați, de momentul despărțirii de zilele minunate petrecute prin locuri de poveste îmi amintesc. Fusese somnul nopții din urmă ce o petreceam în munții Apuseni, unul adânc, dar grijuliu să mă pot trezi la ora potrivită ca să prind personalul ce trecea la oră foarte matinală prin gara Suncuișului.  

ZIUA a XII-a. M-am sculat în miez de noapte. Poate chiar nici n-am dormit cine știe ce. Gândul că părăseam lumea de vis a Apusenilor, mi-a chinuit somnul, cât o fi fost. Am ieșit din cabană, am prins drumeagul către gară și am purces către ora sosirii trenului, care mă îndepărta de Apusenii care-mi legănaseră zile frumoase, nu numai acum, ci și în cei trei ani pe care îi petrecusem la Târgu Mureș. Poate ceva mai greu de crezut, dar drumul către gara Șuncuiușului, într-o noapte de vară, caldă, cu cer înstelat, pe când mă depărtam de zilele de neuitat, m-a făcut să-mi înflorească pe sub gene, oarece lacrimi. Erau unele de despărțire de locurile care-mi fuseseră dragi, peste măsură și pe care, din păcate, nici nu mai aveam să le mai văd vreodată.  A sosit trenul în gara Șuncuiușului, rucsacul acum era ceva mai ușor decât la începutul periplului și am început drumul către București, care avea să mă îndepărteze pentru totdeauna de munții pe care și de data asta îi îndrăgisem cu toată ființa mea. Când am ajuns la Teiuș, acolo unde aveam să mă sui într-un accelerat, timpul ce mijea a ziuă a trecut repede. Mai greu a trecut cel către București, în înghesuiala inconfundabilă din personal. Când am coborât pe peronul Gării de Nord, Apusenii rămăseseră undeva mult în urmă. Luasem cu mine doar imaginile de neșters și gândurile dintre munți pe care aveam să le duc cu mine zilele și anii care au urmat.

Dinu  Boghez / 1966


marți, 7 iulie 2020

Lacul Budislavu

Moto: "și m-aș fi agățat de cer,
                  dar mi-era teamă că-l rup."
Nichita Stănescu

Am urcat pe înserat la Suru. Întâi ne-am umplut de noroi pe un drum de exploatare care făcea vechea potecă nevăzută, dar mai apoi  când am ajuns în muchie, am găsit, ascuns după un fag înalt, apusul.



Cabanierul s-a prezentat: “Eu sunt Popa, născut, nu făcut!”. Ne-a adus repede două paharele cu o băutură spirtuoasa la care nu mă pricep, dar care, deşi nu am dovedit-o, mi-a luat minţile şi nu am mai ştiut cum se montează cortul.
Toată noaptea a bătut vântul. Paiele s-au tot lovit de cort. Departe, lumina Sibiul. Dimineaţa, domnul Popa ne-a răsfăţat cu omletă, unt, dulceaţă de afine şi cafea. Apoi, ne-am grăbit la drum printre molizi până la monument şi mai departe printre tufe de rododendroni până în Şaua Surului. Apă nu prea am cărat cu noi, am întâlnit destule izvoare în drum, înainte şi după sa, doar unul din darurile lui iunie. 





Din Şaua Budislavului, după un mic popas, ne-am luat elan să urcăm vârful. Sus, ne-am făcut planul cum şi unde să lăsăm restul de bagaj de care nu aveam nevoie pe Ciortea în sus. Şi ne doream să-l găsim şi la întoarcere. Până în Portiţă Avrigului, am mers pe sub o turmă de peste zece cai care, peste vară, se puteau crede sălbatici.
Pe Turnul Lacului ne-am bucurat de priveliştea spre lacul Avrig şi spre grohotişul care curge din Ciortea. 




Însă de aici, muchia a devenit accidentată, iar rotocoalele de ceaţă o făceau să pară şi mai ameninţătoare. Pentru că nu am fost prea silitori cu cititul acasă despre descrierea urcuşului, nu am îndrăznit să ţinem muchia matematică până sus în vârf. La un moment dat, ne-am abătut în stânga şi am urcat lesne panta până într-o șeuță de sub Ciortea de Vest. Aici am găsit urme proaspete de urs. Ce-o fi căutat el chiar pe aici?... Doar un minut, de sus, am apucat să admirăm Vârful Boia şi căldarea Grohotişului despre care am auzit că este o minunăţie. Până pe Ciortea de Est, am străbătut o cale de piatră şi am fost emoţionaţi de abrupturile de-o parte şi de alta. Boia rămâne pentru altă dată, ceata ne-a convins repede.






Am ajuns repede la banda roşie, am savurat lacul Avrig unde încă mai plutea o bucată mare de gheaţă şi mi-am amintit o noapte în cort aici pe când eram copil, alături de fratele şi tatăl meu, într-un cort albastru ca un acoperiş, acum uitat pe o etajeră din debara.
Am coborât un pic din Portiţă şi am ochit un loc perfect pentru cină şi cort, apoi am plecat la locul unde lăsasem restul de bagaj. Eu m-am urnit cu greu de aici, cele încă 10 min de mers parcă mă copleşeau. Dar, totuşi, locul ales, era unul idilic: de la el puteam admira toată căldarea Budislavului şi Turnul Lacului, iar imediat lângă, susura un izvor rece până la care făceam 10-12 pasi trecând printr-o șeuță de calcar.
Pe înserat am urcat în Portiţă Avrigului să ne uităm la vecinii noştri campaţi acolo. Ne-am zărit. Am avut semnal şi am putut trimite câteva mesaje din locul acesta minunat de care, din păcate, cei de acasă nu puteau să se bucure. Ceaţa era într-un du-te vino, lăsând să se întrezărească neşansa ploii peste noapte.



Dar n-a plouat. Noaptea a fost linişte, poate prea multă, poate un pic sinistră, în felul ei. Sunt obişnuită din cort să aud tot felul de zgomote generatoare de bănuieli. Acum nu a fost nimic. Nici măcar pârâiaşul de lângă noi nu ne-a tulburat, dormea şi el.
Prima dată m-am trezit la 5. Am ieşit din cort pe lumina aceea de iunie când crăpa de ziuă şi totul în jur este într-o albeaţă tonică ce promite o zi minunată. Cerul era senin, încă se zăreau stele şi o cojiță de lună. Vârful Budislavu, doar el, avea deasupra o lentilă rozalie de ceaţă rătăcită. Am fost bucuroasă să mă pot băga înapoi în sacul de dormit până când va ajunge soarele pe cort.
Ne-am trezit la 7.43. Afară era plină zi. Cântau păsările şi se dezvelise Piatra Tăiată. Am auzit marmote. După dezmeticeală şi o gură de cafea rece, am pornit la vale spre lacul Budislavu. Urmele ursului, mai vechi totuşi, erau şi pe aici. Când am ajuns la albăstrimea lacului, era deja cald, iar caii erau sus pe culmi. Mi-am clătit fata cu apa lui albastră. Împreună l-am admirat şi iar l-am admirat.






Încântarea ar mai fi ținut destul, dar ne aștepta drumul de întoarcere, așa că am început urcarea spre cort, trecând întâi pe la peştera din căldarea Budislavului, descoperită în 1976 şi  una din puţinele peşteri la peste 2000 m din Munţii Făgăraşului. Are o deschidere largă, iar în partea dreaptă începe o galerie îngustă care se pare că ar continua încă 17 m. În urcarea prin morenă, am auzit un câine lătrând. L-am tot căutat cu privirea dar nu l-am dibuit. Ne-am mirat pentru că turmele de oi încă nu sosiseră.
Am strâns cortul şi am urcat în banda roşie. De sus, lacul nu mai era albastru, devenise maroniu, o dată cu înălţarea soarelui. Am zărit acum în căldare un cioban cu trei câini. Destul de curând, l-am auzit blestemând când a ajuns la fostul bordei (clădit cu tot felul de materiale nefirești aici, chiar și stâlpi de marcaj furați din creasta, poate pe o vreme când alții ar fi avut mare nevoie de ei) şi a văzut ce făcuse iarna din el. Apoi, a început să urce grăbit coasta muntelui şi a ajuns în cealaltă căldare, a Surului, unde a inspectat bordeiul mai norocos, cruţat de zăpadă.
De pe Budislavu, am mai zărit o dată prin ceţuri, cetatea Ciortei şi am auzit bolovani prăvălindu-se năpraznic acolo. 





La Şipotul lui Glasie, am mâncat de prânz. Printre bujori, am coborât din şaua Suru spre cabană. Am asistat la sosirea turmei de oi. De fapt, ştiam de vineri seara de la cabanier că este weekendul în care urca ciobanii în munte, anul acesta (mai capricios din prea multe puncte de vedere) mai târziu. Doi miei, rătăciţi pe potecă, plângeau, dar se încurajau unul pe altul şi au reuşit să găsească drumul bun.
Eram hotărâţi să coborâm prin altă parte de la cabană, iar domnul Popa ne-a arătat o potecă ce merge spre vale, pe sub funicular. Abruptă, dar rapidă. În schimb jos ne-a aşteptat peisajul tipic exploatărilor forestiere: un drum de taf plin de noroi, copaci doborâţi şi lăsaţi de izbelişte, trunchiuri tăiate care plâng, crengi risipite peste tot. 



Prima dată am reuşit să trecem răul peste o încrengătură de ramuri de molid şi fag. A doua oară, apa fiind mare şi învolburata, am trecut direct prin el. Nu ne-am mai descălţat. Am ajuns la maşină în peste o jumătate de oră. Drumul de coborâre pe aici, nu fusese mai scurt. Mai departe, a fost acelaşi drum forestier pe vale, care până la urmă ajunge în Avrig, apoi DN1, dar de data aceasta era cu noi doi în maşină mirosul de muguri de brad.

Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez