Străbătând amfiteatrul Parângului

Moto: Voi vedea un munte în zare
Şi voi merge spre el
Până când muntele va rămâne în urmă. / Marin Sorescu

Excursia asta avea să aibă începutul plin de peripeţii !.Urma să-mi întâlnesc fiica între două păduri, între doi munţi, ai Şureanului şi Parângului, în pasul înalt al Gropii Seci. Veneam din două direcţii opuse şi în jurul orei 8 dimineaţa, urma să ne întâlnim, după câteva întâmplări puse favorabil cap la cap. Doar că nu luasem în calcul pierderea de către mine a autobuzului care m-ar fi adus în acele locuri. Şi a urmat o alergătură cu obstacole multe, învinse până la urmă, după alte întâmplări duse la limita posibilului.
Aşadar la ora 8 ½ dimineaţa, pe o vreme senină, cu soarele care făcea să strălucească micuţa poiană din pasul Gropii Seci, la limita dintre judeţele Hunedoarei şi Vâlcei, iată-ne adunaţi, gata de drumul spre culmea înaltă a Parângului. Urma să urcăm Coasta lui Rus.
În ghidul învechit de trecerea timpului, pe care-l învăţasem pe de rost, atunci când apăruse, scria că pe aici ar fi trebuit să fie un marcaj cu bandă albastră. Niciodată nu-i aflasem începutul vârstat cu acest semn, nici când coborâsem, nici când urcasem. Doar într-o împrejurare când urcasem din valea Lotrului, prin Şaua Huluzului, găsisem aici o amărâtă de bandă albastră. Una singură şi nimic altceva. Şi bâjbâisem prin încâlcitură de jnepeni, mult şi bine, până ajunsesem la golul muntelui. Iar altădată, când evitasem jneapănul, nimerisem în altă vale, în afara traseului, pe la stâna din Zănoaga şi umblasem mult până să ajung către valea Lotrului, pe unde vroiam să ies din munte. Nici mai târziu, coborând cu băiatul meu, din Şaua Pietrii Tăiate, după noaptea petrecută în cort pe malul lacului Câlcescu, nu am găsit banda albastră anunţată în programul de marcaje din munţii Parângului. Şi tare bine ne-ar fi prins atunci, când străbătând muchia, curând după începutul coborârii, ne-a cuprins ceaţa deasă.

Acum însă, după ce am sfârşit efuziunile întâlnirii cu fiica mea, după atâtea incertitudini petrecute, am avut surpriza să găsim pe primul brad din calea urcuşului, marcaje proaspete. Un punct albastru şi mai ales banda albastră, semnul cuprins altădată în ghiduri. Banda asta albastră, venea tocmai din munţii Şureanului, o ştiam încă din tinereţe, dar iată, acum părea că ne va însoţi în drumul spre creasta Parângului.
Am pornit cam pe 8 ½, pe poteca ciobănească, urcând din greu până am ajuns la plaiul alpin.

Către vârful Ciobanului -1944m-, cupolă imensă răsărită în calea spre marile înălţimi, am ţinut poteca ce străbătea plaiul, ieşită din pădurea deasă de brazi, acum doar punctată cu câţiva dintre ei.

Căldarea verde a stânei din Zănoaga, se adâncea pe dreapta noastră şi avea în ea câteva din amintirile petrecute pe aici. Ceva mai încolo ne-am întâlnit cu prima turmă şi băiatul care era cu ea, unul cu pălărie tip „sombrero”, ne-a uşurat trecerea pe lângă câini, altfel destul de paşnici. Era de la stâna din Huluzu şi l-am mai întrebat câte ceva din locurile de acolo pe care mi le aminteam, dar şi despre drumul de acum încolo. „E acolo, în şa, lângă lac, o placă şi vă lămuriţi dumneavoastră ”. Începuseră să apară imaginile marilor căldări ale Parângului, mai toate cunoscute nouă şi potecile din ele, unele doar hăţaşe bine ascunse, ni se păreau apropiate.

Doar imaginile depărtatului Retezat, acum ascuns de pâcla zilei de vară toridă, nu le-am putut admira. Şi am plecat mai departe. Am ajuns în şa, cea a Hulzului, la 1824m şi chiar am găsit un lac, dar dintre acelea temporare.

Acolo era şi „placa” amintită şi pe una din săgeţi, era şi banda albastră pe care trebuia să o urmăm. Era ora 10 când am părăsit şaua. Am trecut de creasta din faţă, prin culoarul bine conturat printre jnepeni, găsind ici-colo semnul benzii albastre. Dincolo de creastă, pădurea de jneapăn ce părea de nepărtuns, s-a îndepărtat şi o potecă ciobănească, vârstată rar de semnele albastre, ne conducea către înălţimile Coastei lui Rus.

Prin căldarea Pietrelor, plaiul alpin avea farmecul lui aparte. Străjuit de perdeaua de jnepeni, mai către creasta pe care o depăşisem şi punctat de tufe răzleţe printre care ne strecuram pe semnele bine aşezate, drumul era lesnicios, faţă de altă împrejurare când dintre jnepeni ieşisem cam „ciufuliţi”.

Urcam alene printre oarecari stânci risipite pe alocuri.

În cale ne-a ieşit şi un pârăiaş zglobiu şi o clipă am fost tentaţi să-l urmărim, gândind că astfel am ajunge la lacul Ciobanului, cel bine ascuns în pădurea de jneapăn. Apoi semnele ne-au îndrumat paşii către un pâlc de jnepeni ce păreau să închidă drumul. Aici, cel ce găsise locurile cele bune de urcat, tăiase crăci de jneapăn pe doar câţiva metri, după care calea liberă ne conducea către hornul prelung ce urca spre vârful Pietrii.
A fost calea aceasta altă parte frumoasă în drumul către creste. Am urmat firul hornului pietros, străjuit pe partea noastră stângă de jnepeni, când compacţi, când risipiţi pe coasta muntelui. Curând am ieşit în creastă şi pe grohotişul ultimei părţi, am zărit şi oarecari urme proaspete de oameni, care se bucuraseră şi ei de calea de curând însemnată pe Coasta lui Rus. Ne apropiam de vârful Pietrele – 2155m – şi ne-am permis o scurtă privire aruncată de jur împrejur.

Dinspre locurile din care veneam, pierdut în zare, piramida vârfului Pătru, din munţii Şureanului, domina culmile molcome de până la el. Undeva pierdut în marea de jneapăn, pe culmea acoperită de jnepenii pe care-i ocolisem, am putut privi oglinda circulară a lacului Cibanului.

Cu multă vreme în urmă, pe o vreme ceţoasă, pe acolo găsisem poteca ce trecea prin căldarea Ghereşului, îndreptându-se către valea Roşiilor. Către locurile înalte ale Parângului, spre care ne îndreptam, marele arc al amfiteatrului pe care-l urcam, îşi arăta în întregime frumuseţile sale. Căldări glaciare cu lacuri bine ascunse, de a căror frumuseţe ne putusem bucura chiar de pe malul acestora. Lacul Verde care-şi împrumuta culorile de la soarele puternic şi jneapănul ce-l înconjura, cel Îngheţat sau Cârja, Mija cel îndepărtat sau cele bine ascunse în grohotişul coastelor, al Roşiilor sau Mândrei, erau pentru noi minuni care ne luminaseră zilele petrecute prin acele locuri. Către crestele înalte privirile cuprindeau imagini depărtate.

Dinspre Micaia, Galbenu, Păpuşa, Mohoru, către Parângul Mare, Gemănarea, Stoeniţa, Cârja, Mija, ba chiar şi un colţ bine ascuns al Parângului Mic, creasta munţilor în care eram, îşi etala în întregime frumuseţile.
Mai aveam cale lungă până în creştetul muntelui şi locurile frumoase debia de acum încolo se aşterneau în calea noastră. Am depăşit vârful Pietrele şi aici am avut privelişti către căldarea Găuri şi Ghereşu, dar nu de aici locurile ne arătau adevăratele lor frumuseţi.

Am ajuns nu mult mai târziu prin zona marilor stâncării ale coastei pe care eram, botezate de Nae Popescu: Şezătoare Urşilor. Chiar dacă nu ni se înfăţişau ca nişte urşi preistorici veniţi aici la marele sfat, stâncile erau tot interesante şi demne de admirat. Urcam continuu şi curând am ajuns în marea poiana - cât se putea pe o muchie înaltă presărată la tot locul cu stâncării - , din Curmătura Ţiganului. Aici ne-am aşezat şi noi la sfat, adăpostindu-ne de vântul puternic după malul stâncos ce străjuia căldarea Găuri. Am privit în adâncul căldării.

O ştiam pietroasă, cu calcar mult, o zonă încă neexplorată suficient de speoplogi, cu ochiuri de apă adăpostite în mici doline şi cu o stână stingheră, părăsită de mult prin poienile ei. Ochiurile de apă le-am văzut, unul mai mare decât celelate, stâna parcă dispăruse, dar o turmă de oi mai sălăşluia pe aici, adăpostită la pavăza unui perete stâncos. Când ne-am ridicat de aici şi Ghereşul, ne-a oferit privelişti de neuitat, cu lacul mai consitent de aici şi marea pietroasă în care se adăpostea. Dincolo de el, creasta Parângului, către Ieşul, Pleşcoaia şi câte mai erau către Parângul Mare, vârfurile ne erau mai apropiate.

Mai aveam de urcat ultima treaptă a urcuşului, către vârfurille mari care ne aşteptau. Am trecut repede pe lângă stâncile ruiniforme la ale Coastei lui Rus – 2302m.

A urmat mai „măruntul” vârf al Pietrii Tăiate – 2299m – şi însfârşit Şaua Pietrii Tăiate. Mai departe abrupturile nordice, ale vârfului Setea Mică, spectaculoase şi rotundul Setei Mari, stăteau înşirate în drumul de creastă. De când plecasem din pasul de la Groapa Seacă, trecuseră 5 ore. Mai departe, drumul nostru, cobora pe serpentinele strânse, cu grohotiş mult, mişcător, către poteca ce trecea pe deasupra iezerului Zănoaga Mare,

printre lăculeţele mici, majoritatea secate şi sfârşea la lacul cel mare al Câlcescului. Până acolo nu aveam să ajungem şi ne-am mulţumit doar să-i privim oglinda întunecată. Când am sfârşit coborârea potecii priporoase, ne-am întâlnit cu turmă de sterpe, păzite de un cioban novăcean, parcă arămit de soarele puternic din vara aceasta.

Avea bordeiul undeva către lacul Câlcescului şi părea ultimul locuitor vremelnic al acestor locuri. Am schimbat câteva vorbe cu el şi ne-am îndreptat paşii către malul lacului Zănoagei. Până acolo am coborât direct, străbătând morene cu stânci uneori mari, prin grohotiş şi locuri cu iarbă presărată cu omegul deabia înflorit, în faţă cu oglinda lacului, vălurită de vântul din creastă.

Când am ajuns pe malul lacului Zănoaga Mare, trecuse de ora 14 şi după urcuşul continuu de până acum şi mai ales după vântul care ne zgâlţâise zdravăn pe tot parcursul, parcă meritam o pauză mai lungă, mai ales că venise şi timpul mesei de prânz.

Acolo, pe malul lacului încreţit de palele de vânt ajunse până aici, cu pietre cu sclipri argintii din pardoseala de sub apele sale, ne-am aşezat la bine meritata odihnă. Am stat o bucată de vreme întinşi la soare, pe iarba moale de pe marginile lacului, privind către locurile înalte de unde coborâsem. Crestele aruncau până la noi pinteni pietroşi şi sus, Setea Mică, îşi arăta stâncile prăpăstioase şi înnegrite de vreme.

Când am plecat trecuse de ora 15 şi până la cabana de la Obârşia Lotrului, mai aveam cale lungă. Am coborât pe firul pârâului Zănoagei şi din când în când ne-am potolit setea din apa cristalină a acestuia. Doar că acum, la ora când soarele dogorise toată ziua şi apa se mai încălzise. Curând am ajuns la locul unde am întâlnit poteca ce cobora de la lacul Câlcescu. Scurtă vreme am mai umblat pe plaiul încins de dogoarea soarelui de iulie, după care am intrat în pădurea umbroasă. Când am ajuns la malul Lotrului, am constatat că traversarea acestuia, tot prin vad trebuia să o facem. Într-un octombrie întârziat, după oarece semne de iarnă timpurie, pe aici tot aşa trecusem şi apa rece a Lotrului, ne făcuse să scoatem sunete stridente la terminarea traversării. Acum eram în plină vară, dar Lotrul tot răcoros era. Când am ieşit pe mal şi ne-am revenit după baia rece pe care ne-o oferise Lotrul, nu ne mai rămăsese decât să parcurgem ultima parte a periplului nostru, oarecum bine cunoscută. Am trecut mai întâi prin vechiul drum de exploatare, uneori podit peste zonele mocirloase, am întâlnit izvoare zglobii, am traversat pârâul puternic al Iezerului, venit tocmai din îndepărtatul lac ascuns de stânci şi jnepeni şi până la urmă am coborât la drumul forestier de pe valea Găuri. Mai aveam de parcurs ultimii 12 km, până la cabana de la Obârşia Lotrului. Era binişor trecut de ora 16 şi oboseala începea să-şi spună cuvântul. Noroc că drumul pe valea Lotrului, când liniştit, prin vaduri cu apă limpede, aproape stătătoare, când îmvolburat pe pantele mai aspre, ne-a ţinut tovărăşie. Doar ultima parte, prin locuri în care semnele şantierului de modernizare a drumului, ne mai prăfuia din când în când, ne-a mai deranjat uneori. Dar până la urmă, către ora 19, am ajuns la cabană. Trecuseră aproape 11 ore de mers prin minunatele locuri oferite de munţii Parângului. Ne-am luat porţia de mămăligă cu brânză, unt, ou şi ce-o mai fi fost, ne-am bucurat de ultimele raze de soare ale unei după-amieze călduroase de vară şi ne-am îndreptat către locurile noastre de odihnă.
Ne-a mai rămas pentru a doua zi, doar cafeau băută la repezeală şi aşteptarea microbuzului ce venea tocmai din vale Jiului – eram doar singurii călători -, care să ne ducă pe noi în locuri apropiate casei. Drumul pe malul lacului Vidra, pe la staţiunea însingurată cu acelaşi nume, pe valea Mănăilesei, prin Voineasa şi din nou pe valea Lotrului, a trecut ca un vis. Ne-am trezit doar în forfota de pe valea Oltului, când am realizat ca şi altădată, că spectacolul Parângului, oferit cu dărnicie şi acum, luase sfârşit.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Liniştea se rotunjeşte albastră

Moto: Dăinuie un suflet în adieri
fără azi,
fără ieri.
Lucian Blaga

În anii studenţiei mai fusesem prin munţii de dincolo de Bucegi, fără să ştiu prea bine pe unde umblam. Mai ştiu doar că am trecut pe la cabanele Gârbova şi Susai şi într-una din ele chiar am dormit. A fost o alergătură continuă, cam fără cap, mi se pare mie acum şi asta pentru că până la urma am trecut şi pe la Trei Brazi, înainte de a ne întoarce la îndeletnicirile noastre studenţeşti. Cum prin munţii aceştia trecusem în fugă şi oricum noaptea, nici nu reţinusem ceva important. Să fiu sincer şi acum aveam o oarecare reţinere, când la propunerea Florianei, am hotărât să intru din nou pe cărările acestor munţi.
În zori, ieşim din blocul încă încins de căldura toridă a nopţii, care nu mă lăsase să dorm mai deloc. Ajungem la Gara de Nord şi trenul trece repede prin treptele temperaturilor de vară, aducându-ne printre liniile parcă părăsite ale gării din Azuga. De la temperaturile înăbuşitoare ale Bucureştiului, aici ni se pare un pic răcoare. Străbatem strada încă adormită a oraşului, în drum către pârtia Sorica. Pe măsură ce ne apropiem de locul „îmbarcării” către înălţimi, staţia de pornire a tele-gondolei, oraşul îşi schimbă înfăţişarea. Apar pensiunile, hotelurile chiar, unele gata mai demult, altele deabia în construcţie şi mai toate colorate cu dărnicie. Telegondola nu funcţionează încă, dar se pregăteşte de plecare şi noi avem timp să ne şi odihnim puţin după drumul făcut până aici. Curând suntem anunţaţi să ne pregătim şi urcaţi în cabină, începem să simţim aerul înălţimilor, odată cu apariţia marelui abrupt al Bucegilor. Şi nu ne dezlipim ochii de el nici după ce ajungem la capătul urcuşului. Suntem aici, ajunşi la capătul drumului, într-un loc aproape pustiu, lipsit de pădurea străbătută până atunci. Parafrazând, suntem parcă pe Mont Ventoux, ajunşi în peisajul aproape selenar, asemănător oarecum, al marii curse cicliste. Doar verdeaţa locurilor şi imaginile Bucegilor dăruite nouă în ziua frumoasă de vară senină, ne aduc cu picoarele pe pământul drumeagului despărţitor dintre crestele Baiului şi cele ale Neamţului, către care ne îndreptăm.

Câtăva vreme ne ţintuim privirile pe abruptul Bucegilor şi cum de puţină vreme străbătusem oarecari văi de abrupt, încercăm să descifrăm locurile frumoase prin care fusesem. Valea Cerbului este cea pe care o urmărim mai ales şi până la urmă cădem de acord asupra locului în care se află.
Începem urcuşul în lungul unui vechi drum de care.

Plaiul golaş, colorat cu verdele pur al păşunilor bine udate de ploile de până acum, nu lasă privirilor niciun punct de reper. Doar pe panta înaltă pe sub care trecem, un brad uscat stă în calea vânturilor. Suntem pe sub vârful Urechea şi ceva mai încolo, părăsim drumul urmat până acum şi ne abatem la stânga, pe o potecă ce urcă spre vârful Cazacu. Pe plaiurile întinse, sunt numeroase puncte albe, cînd adunate, când împrăştiate.

Turmele risipite pe plaiurile înverzite, parcă mai numeroase decât în alte locuri, însufleţesc muntele. Doar hămăitul câinilor ne mai stârnesc oarecari îngrijorări. Urcăm alene până în vârful Cazacu, străjuit de o cruce oarecum spaţială, cu largi privelişti către locurile către care ne îndreptam.

În valea adâncă, un drum coborâtor pare a se îndrepta către stâna de sub vârful Ceauşoaiei. Mult mai departe, apare stâna cea mare a Unghiei, care tocmai îşi trimitea turmele spre plai.

Noi coborâm până în şaua adâncă de sub vârful Ceauşoaiei, de unde mai departe nu urmărim drumul ocolitor, ci urcăm direct panta muntelui, pe care pare a fi o potecă.

Când ajungem sus, pe vârful înalt, suntem siguri că am ajuns pe culmea Petru-Orjogoaia.

Petru, pentru că tocmai trecem curând pe sub vârful cu acest nume şi Orjogoaia, cu un vârf ceva mai puţin înalt, coboară undeva, către valea Doftanei. Noi iară coborâm, pe poteca largă şi undeva prin preajmă găsim şi un lac mărişor, cu apa adunată din ploi şi zăpezile duse de nu prea multă vreme.

Drumul ne conduce spre o muchie prelungă numai bună de o odihnă ceva mai consistentă după atâtea urcuşuri solicitante.

Numai că de după ea, apare o turmă, aşezată la odihna amiezii. Suntem încă departe şi câinii vizibili, aşezaţi în preajma ei, ne cam îngrijorează. Câtă vreme nu suntem în bătaia mirosului cânilor nu suntem îngrijoraţi, dar dacă depăşim locurile şi ciobanul nu-i prea stăpâneşte, mie unul, păţit prin alte părţi, începe să-mi fie teamă. Aşa că începem un ocoliş lung, coborând destul faţă de creasta în care se odihneşte turma şi când ne vine bine începem urcuşul către vârful din faţă. Ne mai incomodează iarba mare a locurilor, dar aşa câinii nu ne simt şi când o fac, suntem sus, pe coama depărtată binişor de locul turmei. Şi aşa câinii tot ne latră, ba se mai şi reped către noi, dar se potolesc repede şi ciobanul trezit din amorţeală, pare a-i stăpâni. Urcăm din greu panta şi soarele dogoreşte zdravăn şi parcă nu mai ajungem. Până la urmă am ajuns pe un umăr al muntelui şi aici hotărâm să ne odihnim şi să scrutăm depărtările. Încep să se vadă ceva din înălţimile Ciucaşului şi linia prelungă a Grohotişului, iar din munţii în care eram, o coamă prelungă, înaltă şi depărtată.
Am mai fi vrut să mergem până pe vârful Neamţului şi pe toată creasta înaltă de până acolo şi poate şi mai departe, dar ziua noastră de munte trebuia să se sfârşească. Câtăva vreme am zăbovit pe culmea înaltă, cucerită după urcuşul ultim, prelung, de până acum. Ne-am aruncat privirile către vârfurile înalte încă depărtate şi siluetelor lor, binişor săltate pe linia orizontului, le-am făcut promisiunea revenirii grabnice.

Aici, pe umărul muntelui pe care ajunsesem, marea piramidă abătută stingher din culmea munţilor, Unghia Mare – 1885m -, străjuia şaua adâncă pe care trebuia să o străbatem în drumul coborârii. Am făcut aici un popas, privind cu nesaţ locurile din urmă străbătute parcă prea repede şi rememorând gândurile stârnite de frumuseţile întâlnite în cale. Către vârful Rusu – 1907m -, primul îndrăzneţ al acestui prag alpin, a ţinut Floriana să-i urce panta apropiată.

Mai domol, am apucat pe coasta vârfului amintit, străbătând locurile cu iarbă mare, parcă neumblate de când lumea. Împletindu-mi paşii prin încâlcişurile locurilor, cu flori modeste risipite peste tot locul, am dibuit cu piciorul urma unei poteci, cu bătuceala celor străbătute amar de vreme. Acum muntele îşi recucerise teritoriul şi doar amintirea potecii mai stătea agăţată de coasta muntelui. Am ajuns repede pe creasta şeii către care mă îndreptam, stăpânită pe alocuri de urme de stânci sfărâmate de calea vânturilor năpraznice. Şi acum pe aici mai dăinuiau palele vântului care stăpânise muntele mai toată ziua. Din spate venea şi Floriana şi împreună am început coborîrea.
Ajunşi în şaua dintre vârful Rusu şi cel al Unghiei Mari, privim către adâncul văii pe care trebuie să o coborâm. Dinspre stâna acestor locuri, turma înşirată pe potecă într-un „mono-oaie” prelung, urcă la păşunatul după amiezii. N-avem încotro, coborâşul ne scoate în calea turmei, care sigur are şi dulăii ei. Prin pajiştea cu ierburi mari, coborâm mereu. Apar şi primii brăduţi, răzleţi, risipiţi ici-colo pe coasta muntelui. Până la noi ajung oarecari lătrături ale câinilor care ne-au şi simţit. Turma cealaltă izbutisem să o ocolim, dar pe asta nu aveam cum să o evităm. Apar hăţaşele oilor urcate către păşunile înalte. Pe ele le urmăm şi noi, încercând să coborâm mereu. Hăţaşele se adună ’ntr-o potecă şi noi pe acolo o luăm.

Când suntem aproape de bătaia câinilor, scoatem un chiot către ciobani şi rugămintea strigată de pe coasta muntelui, să-şi ţină câinii până trecem. Unul negru mai ales, le pricinueşte ciobanilor oarecare teamă şi-l prind de juvăţ. Pe altul mai depărtat îl strigă dojenitor „stai binişor Cătăline”. Mai schimbăm câteva vorbe, ne îndrumă către izvorul rece de la începutul potecii din ce în ce mai largă şi iată-ne din nou singuri. O vreme urnărim firul izvorului, pe care ciobanii şi l-au coborât spre stână şi când ne despărţim de el, ne îndreptăm spre un promontoriu pe care pasc unele din vacile stânei aflată mult în stânga noastră. Câteva fotografii făcute locului şi patrupedelor cele mari, din care vedeta aleasă de Floriana pare a fi cea cu codul 4861.

De unde am ajuns, vedem clar cum poteca coborâtoare intră în pădure, fără să trebuiască să ne abatem pe la stână. Departe de stână, unul din câinii acesteia, poate sătul de sudălmile îndurate, stă singuratec sub un brad. Vine alintându-şi coada şi aproape gudurându-se pe lângă noi. Mai avem nişte chec pe care i-l dăm în întregime şi dispare într-o clipită. Ce-i ajungea bietului cele câteva boţuri de mămăligă căpătate de la stână !.

Am intrat repede pe poteca umbroasă şi prin multe locuri chiar noroioasă.

Coborâm repede şi curând ajungem la capătul drumului forestier de pe valea Azugăi. O baie sumară, cât să ne răcorim un pic şi când ne pregăteam să pornim la drum, un bâzâit de maşină ajunge până la noi. Privim spre locul în care ajunsese o bâtrâna Dacie 1300. Unii dintre cei ajunşi aici se îndreaptă spre poteca pe care tocmai o coborâsem. Alţii rămân pe loc. „Hai repede Floriana, că avem cu ce coborî”. Şi aşa a fost şi până în Azuga ne-a fost drumul uşor şi gândeam că am ajuns numai bine să prindem acceleratul care trebuia să treacă cam la ora aceea. Doar că nu a fost să fie aşa, pentru că trenul până la urmă a avut o întârziere de mai bine de două ore, aşa încât acasă am ajuns putin înaintea miezului nopţii.
Dar şi aşa a fost bine, pentru că ziua frumoasă, petrecută prin locurile acestea inedite, ne-a dat liniştea zărilor albastre şi dorul înălţimilor pe care încă nu ajunsesem.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Basmaua de nori

Moto: Nu pot să trec nimănui
Desaga asta cu stele.
Marin Sorescu

Plănuisem de mult excursia din Bucegi, pe valea Gaura. Auzisem atâtea despre frumuseţile ce te întâmpină pe valea asta, în drumul ei spre vârful Omului. Prieteni buni, îmi vorbiseră despre minunile florale ale văii, dar şi despre cele strecurate printre stâncile haotic aruncate în drumul prin căldările glaciare. Din Bran şi până spre crestele înalte ale Bucegilor, era cale lungă şi speram, nu numai să o parcurg cu bine, dar să mă bucur de tot ce-mi oferea muntele prin aceste locuri.
Am căutat îndelung spaţiul meteo favorabil, care să-mi permită să urc nestingherit prin aceste locuri. Printre zilele cu ploi multe, ba chiar şi furtuni, am prins, credeam eu, zilele bune. Nu eram decât doi tovarăşi de drumeţie, atunci când am coborât în Bran,

odată cu primii stropi de ploaie, de care nu ne-am prea bucurat. Am ajuns repede la bariera de pe valea Porţii, dincolo de Podul Oprişului. Am plecat încrezători în steaua noastră norocoasă, cu care aranjasem înainte să ne trimită în cale vremea cea bună. Numai că odată ajunşi la ramificaţia traseelor de pe văi, a Ciubotei şi a Gaurei, a început şi ploaia. Una mocănească, cu nori compacţi deasupra. Am căutat un adăpost şi l-am găsit ceva mai sus şi am tot aşteptat să se descarce norii şi să vedem din nou cerul senin. Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, am luat-o înapoi, gândindu-ne la spectrul eşecului iminent. Am gândit că vom găsi o pensiune în cale, care să ne dea prilejul să ne încercăm norocul a doua zi şi care să fie şi pe măsura buzunarelor noastre. Şi cam aşa s-a întâmplat, doar că pensiunea găsită a fost chiar în Bran. În după amiaza zilei cerul s-a luminat, creasta munţilor era limpede până sus şi parcă ne-a părut rău că ne-am întors din drum.

Dar ne-am odihnit bine şi cînd au dat zorile eram pe drum. La ora 6 dimineaţa, am ajuns la răscrucea traseelor. Eram acum în drumul pe care ni-l dorisem. Crucea roşie ne întovărăşea pe poteca ce părea puţin umblată şi poate de aceea era cam înierbată. Nici semnele nu erau prea dese, dar şi poteca era una singură. Cerul era senin şi norii fum de ţigară, care ar fi putut vesti vreme schimbătoare, nu se vedeau pe cer. Urcam mereu şi ne bucuram de ziua frumoasă. Prin pădure drumul era unul cu care eram obişnuiţi. Printre fagi la început, apoi printre brazii înalţi, prin rariştea cărora mai zăream crestele înalte, uneori prin ochiuri de poiană, urcam mereu. Am întâlnit în cale un şipot, apoi o cruce stingheră a unui octogenar, sfârşit poate prin aceste locuri. Avea pe ea un epitaf scurt „ a iubit muntele ”. Mai departe poteca a părut că începe să coboare, apoi a urmat un urcuş scurt şi am ajuns în poiana „La Poliţie”. Un indicator cu timpul de coborâre, 3 ½ ore – cam lung ni s-a părut nouă, că doar mai puţin făcusem noi la urcare -, un altul care indica drumul până la izvor şi calea noastră continua într-un coborâş noroit de vitele mari care-l foloseau des. Eram în drumul spre stână. Cum nu mai fusesem niciodată pe aici şi descrieri minuţioase nu găsisem decât în monografia Bucegilor a lui Emilian Cristea, m-am străduit să identific pe traseu denumirile cuprinse acolo şi poate că le-am aflat locul fiecăruia. Am coborât mult, ni s-a părut, apoi am urcat către o strungă pietroasă, după care poteca a urmat un palier scurt. Nu prea departe auzeam lovituri de topor ce veneau de la stână. Am ajuns într-un ochi de poiană – Poiana dintre Văi -, cu oarecare marcaje adiacente, dar nu la asta ne stătea grija. Curând am ajuns în preajma stânei din Gaura, căţărată pe deal şi de acolo au şi venit către noi niscaiva câini. Noi ne-am găsit locul de popas după o stâncă ieşită în cale, nu departe de malul pietros al firului de apă al Gaurei. Trecuseră 3 ½ ore de când părăsisem drumul forestier. Aici am făcut popasul cel mare şi altul la fel n-am mai avut până am ajuns la cabana de pe vârful Omu.

Când am plecat mai departe, trecuseră 4 ore de la începutul traseului.

Scurtă vreme am urmat calea pe marginile pârâului, trecând de pe un mal pe celălalt. Pe un copac, o săgeata ne arăta drumul lung de 100m, până la cascada Moara Dracului şi nu puteam, să ratăm prilejul de a o vedea.

Apoi de aici încolo drumul a început să urce din greu, prin locuri cu mult grohotiş şi când am ajuns oarecum sus, a trebuit să străbatem un drum de brână, până am traversat din nou apa pârâului, devenit acum mai firav. Eram deasupra Frunţii Căţunaşului. Într-un ochi de lumină, am trecut pe malul celălalt, urcând din greu, poteca strecurându-se printre stânci mari.

Grohotişurile de pe malul celălalt, de sub Gălbinările Gaurei, dominau peisajul. Noi ne strecurăm mai departe pe sub pereţii Guţanului, la înălţimile cărora deabia de ne putem uita. Curând am ajuns într-un loc unde trebuia să urci pe stânci aproape lucii şi pe sub un perete oarecum surplombat. Până a ajunge pe stâncile de care puteai să te agăţi, trebuia să urci un prag înalt, la care piciorul ajungea cu greutate. Dacă făceai pasul, aveai cum să te ajuţi de cablul fixat în stâncă. Eram pe Fruntea Căţunaşului. M-a ajutat Ionică, mi-a luat rucsacul şi aşa am izbutit să mă ridic pe stâncă şi mai departe, sprijinindu-mă de prizele din cale şi ajutându-mă de cablul cam vechi, dar totuşi util, am depăşit primele greutăţi ale traseului. Mai erau şi altele, tot aşa şi tot cu cablul ajutător. Când am sfârşit urcuşul dificil de până atunci, am simţit nevoia să-mi trag sufletul.

Şi pe mai departe, tot cu grijă a trebuit să mergem. Într-alt loc a trebuit să trecem printre doi pereţi apropiaţi, de deabia puteai să te strecori cu rucsacul în spate, iar jos, talpa bocancului, cu greu îşi găsea loc de sprijin. Peste tot jnepeni, care te mângâiau cu crengile sale, stânci uriaşe, trecători pe care nu le bănuiai şi firul de potecă vizibil doar când întâlneai câte un ochi de poiană stingheră, cât permitea panta înclinată a acestor locuri. Am traversat firul văii, am urcat din nou printre alte stâncării şi când îmi mai ridicam ochii, mă întrebam când voi ajunge în despicătura de sus a muntelui, pe unde se vedea cerul şi un stâlp de marcaj. Se vedea cerul, dar nu mai era atât de senin, cum îl lăsasem în poiana cu stână şi norii îl acopereau din ce în ce mai mult.

Când mai aveam puţin până a ieşi la şesul ultimei căldări a văii, întâlnim un cioban care cobora. Îl întreb cam cât mai facem până la cabană şi uitându-se sceptic la mine, îmi spune că până acolo mai fac vreo două ore. Un pic mai departe, o săgeată indicatoare ne spune că mai avem de mers 2 ½ ore. Era ora 12 şi de când începusem treasul, trecuseră 6 ore. Traversăm de câteva ori firul sec al văii, pe jos cu înfăţişarea unui mozaic veneţian bine şlefuit de torenţii apăruţi când şi când şi însfârşit ajungem la capătul de jos al ultimei căldări. Acum eram pe plaiul întins al ultimei dintre cele străbătute. În lungul căldării, un fir ce părea pământos - dar noi ştiam că stânci erau presărate peste tot -, arăta locul în care ploile cele mari şi topirea zăpezilor, şlefuia mozaicurile întâlnite mai înainte. Unduia poteca, puţin pe coasta din stânga văii cum urcam. Am mai trecut şi vreo două clinuri ale muntelui, cu urcuşuri modeste, acum, după cele ce le străbătusem până atunci. În vale, o pată de culori amestecate, adunate într-un acoperiş, întruchipa locul stânei de sterpe, de la care până la noi, au ajuns câţiva dintre dulăii acesteia. I-am potolit repede, sacrificând pâinea pe care o aveam. Doar unul s-a mai ţinut câtăva vreme după noi, până când s-a convins că nu mai are ce căpăta.
În zare, sus pe creştetul muntelui, de părea că nu vom ajunge niciodată acolo, se zărea din când în când, silueta cabanei de la Omu. Şi aceasta acoperită adeseori de valul de ceaţă care o mai ascundea. Până acolo trebuia să ajungem. Dar până atunci ne-a întâmpinat ultimul clin de munte, ce trebuia urcat pe poteca şerpuitoare, închipuită prin grohotişul scos la iveală de paşii oamenilor. Am ajuns mai repede decât credeam, sus, în Curmătura Hornurilor, acolo de unde adâncul acestora te arunca repede în căldarea Mălăeştilor. În stânga locului în care ajunsesem, domina înaltul vârf al Scării, către care poteca bine conturată, urca alene. Acolo ne-am întâlnit cu doi tineri, a căror naţionalitate până la urmă tot n-am descifrat-o. Vroiau să coboare spre Bran şi nu se dumireau pe care potecă trebuie să o apuce. Era trecut de ora 13 şi cerul nu prevestea nimic bun. Le-am dat oarecari sfaturi, cât ne pricepeam, îndrumându-i mai ales să coboare prin Ciubotea, dar după ce ne-am îndepărtat, au coborât spre valea Gaura. Noi ne-am continuat drumul către cabana Omu, acum urcând uşor, pe poteca bine conturată. Nici teamă de ceaţa care mai străbătea culmea înaltă nu ne deranja. Când am ajuns la cabană, de la săgeata indicatoare amintită, trecuseră exact 2 ½ ore. M-a bătut gândul din nou, că indicaţia întâlnită jos, la începutul traseului, „ 5 ore până la cabană ”, era cam extravagantă, chiar dacă ritmul meu mai bătrânesc, făcuse până aici 8 ½ ore.

Erau oameni puţini la cabană şi liniştea domina locurile.

Câtăva vreme am zăbovit în cabană, revenindu-ne cât de cât după efortul făcut. Ne-am ocupat locurile indicate de fetele „cabaniere”, care ne-au arătat cam unde aveam să dormim. Aveam în priciuri locuri cam de 50-60cm fiecare şi în fugă ne-au aruncat avertismentul, că dacă ocupăm şi alt loc decât cel arătat, aveam să îl plătim şi pe acesta şi aşa cam scump, faţă de cât ne aşteptam cel puţin. Apoi am mai ieşit pe afară, să privim locurile cam întunecate.

Către Bucşoiu, Bucura, către Coştila şi câte mai aveam de privit de pe platforma cabanei. Către apusul soarelui, altfel unul deosebit, vântul a împrăştiat valurile succesive de ceaţă, dar după cum arătau norii, nu ne aşteptam la nimic bun a doua zi.

Ionică se-ntoarce de pe unde hălăduise şi sceptic şi spune că afară e atât de frig că doar ninsoarea mai lipseşte. Peste noaptea chinuită, în locul îngust pe care-l aveam la dispoziţie, doar luna plină de afară, strecurată prin perdeaua de nori, aruncând lumină nocturnă peste vârfuri şi luminând fereastra, ne-a mai îndulcit somnul zbuciumat şi temerile pentru a doua zi.
Ne-am sculat dis-de-dimineaţă. Ne-am luat repede lucrurile adunate încă de cu seară, ne-am făcut patul şi am ieşit afară.

Era ceaţă deasă de nu vedeai stânca din faţa cabanei, bătea vântul şi mai era şi frig. Cam aşa a început coborârea către valea Cerbului. Noroc cu poteca largă, ce părea că ne va scoate din încurcătură. Cât priveşte marcajele, acum, la înălţimea de la care plecasem, păreau şi rare şi cam şterse. Am mers câtăva vreme, până când am simţit că pe cer se petrece ceva. Roata mare a soarelui, se străduia să spargă norii. Ceaţa s-a mai zvârcolit ceva timp, dar o simţeam că va ceda în curând.

Acum sub noi, în adâncul văii către care ne îndreptam, locurile începeau să sclipească sub razele soarelui. Către crestele de unde veneam ceţurile deveneau călătoare şi curând semeţia stâncăriilor dinspre Obârşie şi Coştila, le-am putut admira frumuseţea strălucitoare. Pe plaiul verde dinspre Obârşia, turma din bordeiul din valea Cerbului ieşise la păscut.

Alt cârd ne-a ieşit înainte şi am mai avut vreme să schimbăm câteva vorbe cu ciobanul care îl întovărăşea. Când am ajuns în dreptul bordeiului, după serpentinele multe, desfăşurate pe coasta muntelui, am început coborîrea către firul văii. Şi chiar dacă poteca s-a mai plimbat de pe o coastă pe cealaltă, coborâşul a devenit mai repede. Până atunci în faţă avusesem minunăţia abruptului Obârşiei şi înălţimea Coştilei. Acum, deasupra coastei pe care o părăsisem, din păienjenişul ceţii care se risipea, apăreau „dinţii ” Morarului, spectaculoşi ca întotdeauna.

Apoi ne-am prăvălit în adâncul văii, la întâlnirea cu alte frumuseţi ale locurilor. Clăi de piatră cu poalele împădurite şi vârful aruncat către cer. Canioane spectaculose, înguste, unul dintre ele cu un bolovan imens, prăbuşit de cine ştie unde şi încoţopenit între malurile sale. O capră neagră ieşită la păscut, singuratecă – poate-şi pierduse iedul -, privea agale către noi.

Mai jos, mai către pădurea în care am intrat pe nesimţite, pe poteca îngustă, am întâlnit un om, cu părul poate mai alb decât al meu şi care ne-a aruncat în fugă, definţia potecii pe care eram: ăsta este drumul expres către Omu !. Mai jos un tinerel urca repejor către culmi şi ne-a întrebat într-o doară, cam cât mai face până sus. Ceva mai jos ne-am strecurat printr-o strungă, ca o potcoavă, un tunel al timpului, prin care deabia de ne-am putut strecura.

Apoi pădurea a pus stăpânire pe drumul nostru, presărat cu stânci acoperite de muşchiul îmbătrânit pe ele.
După ce am trecut de poiana Fânului, poteca de până acum s-a transformat în drum lat. Vreo două coborâşuri şi tot atâtea urcuşuri şi până la urmă ne-am angajat într-un drum de uzură, plăcut, prin pădure, pe lângă un izvor şi la sfârşit la drumul ce ducea din Buşteni către Gura Dihamului. Se făcuse târziu pentru trenul pe care doream să-l prindem şi dacă nu ne-ar fi ajuns din urmă tractorul-tramvai, cu cele două vagoane după el, care să ne lase direct la gară, cine ştie cât am mai fi aşteptat după alte legături neprielnice şi cât am mai fi moţăit prin gări. Am ajuns numai bine la gară şi după zilele frumoase petrecute în munţii Bucegi, cei plini de surprize, am ajuns cu bine acasă.
06-08.07.2009

Text: Dinu Boghez

Foto: Ion Lera